Recitindu-l pe Marin Preda - Viaţa ca o pradă

După ce am terminat Moromeţii vol.1, am început să recitesc Viaţa ca o pradă. Părerea mea este că acesta este adevăratul volum doi al Moromeţilor, chiar dacă acest volum conţine memorii şi confesiuni ale începutului de scriitor.

Marin Preda îşi începe cartea de la momentul la care se terminase cu primul volum cu plecarea lui Nicolae la Şcoala Normală. Viaţa ca o pradă este rememorarea perioadei din Şcoala Normală până când a debutat ca scriitor.

Mărturisesc că am citit-o cu nesaţ, cum a apărut am cumpărat-o, ca mai toate cărţile lui Preda. Doar pe Cel mai iubit dintre pământeni nu l-am făcut rost imediat, se epuizase şi am citit-o împrumutată de la cineva.

Revenind la cartea de memorii a lui Preda cel mai tare mă impresionase atunci faptul că Preda şi-l reamintea pe congenerul său Virgil Untaru (Ierunca), părerea sa bună despre el ca fiind cel mai cultivat tânăr din grupul său de scriitori debutanţi.

Acum în 2013 această apreciere poate fi normală şi obişnuită, dar în 1976 era în mod sigur subversivă, pentru că Virgil Ierunca era unul din adversarii cei mai tenaci ai comunismului românesc, în zona culturală, unde îi vâna pe autorii de omagii aduse cizmarului din fruntea ţării. 

Preda îşi aminteşte peregrinările pe la Şcolile Normale din Abrud, apoi Cristur Odorhei, iar apoi Bucureşti unde se refugiase şcoala după cedarea Ardealului de Nord. Preda a terminat 4 ani de şcoală normală fără certificat de absolvire. Aceasta este ultima şcoală pe care o urmează, Preda fiind un autodidact cu foarte multe lecturi care îl pregătesc pentru vocaţia de scriitor.

În Bucureşti este găzduit de fratele vitreg cel mic,  Nilă care ajunsese portar la un bloc din Piaţa C. A Rosetti. 

Cea mai importantă parte a cărţii este dedicată guvernării legionare din septembrie 1940 - ianuarie 1941. Acestă parte o recomand celor care admiră pe legionari. Are o discuţie cu un lider al legionarilor la recomandarea unor consăteni, şi care îi face autorului o proastă impresie. Descrie apoi de temerile şi angoasele acestor consăteni care aveau un rol minor în legiune, determinat de crimele oribile de răzbunare din respectiva perioadă, masacrul de la Jilava şi omorârea marelui savant Iorga. Preda nu a înţeles iniţial de ce era nevoie de poliţie legionară, dar şi-a dat seama că era dedicată exact pentru a băga groaza în adversarii şi duşmanii politici. Marin Preda este martorul finalului lamentabil al guvernării legionare pe care o descrie şi prin relatările consăteanului ajuns şofer la ei şi care fuge şi se ascunde în zilele rebeliunii. 

Preda intră corector la Timpul şi reuşeşte debutul în suplimentul Popasuri. Fusese remarcat de Geo Dumitrescu, dar cel căruia i se revelează excepţionalul talent al lui Marin Preda este Miron Radu Paraschivescu. Frecventează şi cenaclul Sburătorul al lui E. Lovinescu.

Cam toţi prietenii săi, cei menţionaţi, Sergiu Filerot şi alţii erau oameni de stânga sau comunişti. Ei îi facilitează şi angajarea la Institutul de Statistică, condus de Sabin Manuilă.  

Este concentrat şi reuşeşte să supravieţuiască războiului, mai norocos decât fratele Nilă care moare în Rusia. 

Amintirile se concentrează apoi pe tentativele şi problemele privind scrierea primelor sale cărţi. Cea mai importantă carte pe care o scrie la Sinaia la vilele scriitorilor de acolo este Moromeţii, o termină prin 1950, dar o finisează  şi o dă la tipărit de abia în 1955.

La fel ca mai în toate cărţile Preda atrage prin stilul direct, simplu, forţa povestirii, este un mare povestitor!

O recomand celor care vor să revadă prin ochii unui martor avizat începutul frământat al anilor '40 în Bucureşti.