joi, 30 mai 2013

Concert de bisuri

Ionuţ Bogdan Ştefănescu
Astăzi a poposit la Filarmonica din Piteşti turneul Flautului de Aur. Melomanii piteşteni sunt norocoşi, luni la Biserica Catolica Sf. Petru şi Paul a fost Tomescu cu integrala pentru vioară de Bach, azi joi 30 mai au sosit Ionuţ Bogdan Ştefănescu şi Horia Mihail în cadrul acestui turneu. 
Horia Mihail şi Ionuţ Bogdan Ştefănescu
Şi a fost o încântare! 
Profesorul de flaut Ionuţ Bogdan Ştefănescu  a susţinut nu doar un concert acompaniat de pianistul Horia Mihai, domnia sa ne-a oferit şi o lecţie de muzică. Pasajele muzicale au fost precedate de expuneri privind muzica pe care au cântat-o. Şi a fost un program bogat pe care soliştii l-au grupat pe epoci.
Au început cu barocul: Badinerie de Bach, Iarna de Vivaldi şi Intrarea Reginei din Saba de Haendel. 

 http://youtu.be/I0EkHdqAPp8 - Haendel

A urmat apoi perioada clasică cu un pasaj din Serenada lui Haydn (pe care lumea o confundă cu Mozart!), şi "manelele" de secol XVIII, A la Turca de Mozart, Marşul turcesc al lui Beethoven şi Gossec cu Tamburina.

http://youtu.be/wdEwC1pDCcg 


A la turca Mozart



 http://youtu.be/2YEUCtM8-ZQ


Marş turc Beethoven

Cât de trist este faptul expus de domnul Ştefănescu despre muzica acestor clasici care azi i-ar fi făcut extrem de bogaţi! Haydn a fost toată viaţa angajatul prinţului Eszterhazy, Mozart îngropat în cimitirul săracilor, Beethoven surd şi părăsit de toţi.  
Soliştii ne-au delectat apoi cu romanticii: Schumann cu Traumerei, Godard, R.E. Drigo, Chopin cu Minute Waltz, Dvorac cu Humoresca,Serenada lui Ceaikovski, Rimski Korsakov cu Zborul cărăbuşului.
Finalul aparţine secolului XX. S-a cântat Debussy, Jolivet, Rachmaninov, Frumosul rozmarin al lui Kreisler, Barber, I got rythm de Gershwin: Cum mai dansau pe această melodie în Nocturnele de la sfârşitul anilor 60 Miriam Răducanu cu tânărul ei elev Gigi Căciuleanu, acompaniaţi la contrabas de Johnny Răducanu! Căci el a urmat soliştii cântând Jocul ţambalelor, bucată superbă de jazz românesc de acelaşi regretat Johnny.
Programul s-a încheiat cu o polcă de Mancini la care sala a aplaudat ritmic. 
Şi chiar dacă a fost un concert de bisuri, adică bijuterii muzicale din toate timpurile, Ionuţ Bogdan Ştefănescu ne-a oferit două bisuri cu muzică irlandeză. 
A fost o seară de excepţie şi a contribuit la asta şi buna dispoziţie transmisă de Ionuţ Bogdan Ştefănescu în dialogul său cu sala.
Am rămas pentru o fotografie cu interpreţii şi cei vreo doi care am rămas pentru sesiunea de fotografii am mai avut parte de  un alt bis pe care-l postez pentru amatori!

 http://youtu.be/EwJIhc9NX20

Melomanii piteşteni au de ce să fie fericiţi! 
Horia Mihail, eu şi Ionuţ Bogdan Ştefănescu

marți, 28 mai 2013

Alexandru Tomescu şi Bach to Basics

Ascult muzică "grea" şi merg la concerte de pe vremea studenţiei. 
După ce m-am mutat la Piteşti era mai greu cu concertele simfonice, ce mai
apucam prin delegaţii la Bucureşti. Am urmărit operă la Piteşti prin '76, fără a fi un mare amator de acest, dar acum urmăresc spectacolele de operă italiene şi pe ale lui Mozart. 
După 1989 şi mai ales în ultimii 5-6 ani a intrat şi Piteştiul pe harta muzicii simfonice, mai ales cu inaugurarea Filarmonicii. Aş vrea să remarc că în afara Sălii Sindicatelor, complet inadecvată pentru muzică simfonică am audiat muzică la Sala Teatrului Davila cu o sonoritate mult mai bună, la conacul Lipatti în condiţii foarte bune şi iată am ascultat în această seară la Biserica Catolică Sfinţii Peru şi Paul din Piteşti. 
Experienţele mele anterioare cu muzica ascultată în biserici s-au petrecut în Austria. Când vizitam Mânăstirea Melk se desfăşura un festival de muzică barocă şi Capela Barocă din Dresda repeta în catedrala Mânăstirii care avea o sonoritate dumnezeiască. La fel la Biserica Sfântul Ştefan din Viena am audiat mesa de Crăciun în 2005, sau la Biserica Augustinilor de la Hofburg. Iată că repet experienţa la Piteşti şi în mica biserică catolică piteşteană cu foarte bună sonorizare vioara Stradivarius a lui Tomescu a sunat cristalin şi angelic pe muzica lui Bach. Pot spune că mai avem un loc adecvat de muzică în localitate!
Aş mai spune că spre diferenţă înainte de 1989 muzicienii, cel puţin la Ateneu, sau la Sala Radio nu dialogau cu  melomanii ci pus şi simplu interpretau muzica. Nu ştiu de ce acum au devenit mai volubili, să fie faptul că în Bucureşti este crema melomanilor români, sau pur şi simplu acest model s-a schimbat!
Pe de altă parte sunt foarte fericit că trioul extraordinar de muzicieni tineri, violonistul Alexandru Tomescu, pianistul Horia Mihail şi violoncelistul Răzvan Suma nu uită oraşul nostru în turneele lor.


Scuze, am filmat la 90 de grade şi din păcate nu pot să revin la normal decât cu un player special
Alexandru Tomescu a organizat acest turneu în 13 oraşe ale României, unul fiind şi oraşul Piteşti. Concertul integralei sonatelor şi partitelor pentru vioară de Bach s-a cântat în 12 biserici catolice şi una reformată ( la Cluj). Am aflat şi de ce turneul oferit de Tomescu şi vioara Stradivarius  nu poate fi cântat şi în bisericile de rit ortodox, pentru că este cutuma că în cele ortodoxe nu este permisă muzica instrumentală, doar diecii şi corul se pot auzi la ortodocşi, un semn clar de anacronism dezamăgitor. Muzica extraordinară a lui Bach, Haendel, Mozart şi Beethoven este dedicată lui Dumnezeu şi pentru încântarea credincioşilor, noi ortodocşii fiind lipsiţi de acest ambient sonor.
Concertul oferit de Tomescu a fost deosebit, s-au cântat 6 sonate şi partite dedicate viorii de către Bach. Ele includ preludiile, fugile, dansurile medievale care alcătuiesc o muzică divină binecuvântată de Dumnezeu.
Biserica a fost plină, am reîntâlnit mai toţi melomanii amatori de muzică bună şi n-au venit degeaba pentru că Alexandru Tomescu parcă a fost electrizat de ambientul liturgic şi de muzica lui Bach cea iubită de Domnul şi vioara lui a sunat dumnezeiesc!
Mulţumim Alexandru Tomescu şi mulţumim Bisericii Catolice Piteşti!
Pentru amatori era instalat un ecran pe peretele bisericii unde se putea urmării concertul.















duminică, 26 mai 2013

Dans la maison


Nu credeam că se mai pot face filme ca în anii 60, dar uite că Francois Ozon face un film inteligent cu trimiteri intelectuale evidente. 
Plictisitul profesor de franceză Germain (Fabrice Luchini), romancier ratat, de la liceul Gustave Flaubert dă o compunere elevilor şi constată în tânărul Claude Garcia (Ernst Umhaeur) are reale calităţi de scriitor. Claude un copil fără mamă care l-a părăsit pe tatăl paraplegic visează o familie normală şi-l meditează la matematică pe colegul Rapha Artole care provine dintr-o familie burgheză mediocră. Tânărul este puternic atras de mama lui Rapha, Esther (Emanuelle Seigner)  şi încearcă să o seducă. El dă dovadă de o bolnăvicioasă curiozitate cultivată şi de profesorul Germain. Ca să-l facă să continue povestirea întâmplărilor din  casa lui Rapha, Germain fură subiectele la matematică pentru ca Rapha să ia o notă bună şi Claude să continue să-l mediteze şi să continue romanul său, toate bucăţile fiind terminate cu a suivre (urmare). Totul se desfăşoară sub o evidentă tensiune, pentru că excesiva curiozitate a lui Claude poate fi descoperită. Compoziţiile sunt citite şi comentate de soţia lui Germain Jeanne (Kristin Scott Thomas) o englezoaică galeristă fără succes Claude reuşeşte s-o seducă pe Esther şi asta este observată de colegul Rapha. 
Şi totul se termină prost pentru Germain, este turnat de Rapha că le-a dat subiectele şi este dat afară de la liceu. Jeanne pierde galeria şi-l părăseşte pe Germain, iar familia Artole pleacă în China.
Filmul este plin de referinţe literare, în primul rând tentaţia bovarică a personajelor, Pasolini cu Teorema sa.
Cine are ocazia să-l vadă va fi foarte mulţumit!

Profu' de pescuit

Ieri, 25mai, am ieşit din nou în Parcul din Zăvoi la o partidă de ştiucă. 
Întâmplarea face că mi-am întâlnit vecinul, pe Darius Arţăruş, un Fittipaldi în miniatură pe triciclul tip Easy Riders.
Darius m-a asistat în păcălirea ştiucilor din Argeş. 
Fotografiile sunt opera Dan Arţăruş, tatăl lui Darius.
Şi vă invit să admiraţi ce a ieşit!



marți, 21 mai 2013

Sfinţii Constantin şi Elena

Mozaicul din Hagia Sofia - Constantinopole 

Astăzi este o mare sărbătoare a creştinătăţii!
Este ziua Sfinţilor Mari Împăraţi Constantin şi Elena. Şi totodată anul acesta se împlinesc 1700 de ani de creştinism oficial! 
În 313 în noaptea dinaintea bătăliei  cu Maxenţiu  Împăratul Constantin a avut viziunea crucii care-i va aduce victoria dacă o pune pe scuturile soldaţilor săi. Este celebra sintagmă: "In hoc signo vinces" - În acest semn stă victoria. Împăratul Constantin emite faimosul Edict de la Mediolanum (Milano) care dădea permisiunii exercitării libere a creştinismului. 
Creştinismul a fost unul din fundamentele civilizaţiei europene şi repercusiunile acestei decizii epocale se văd şi azi. 
Să ne bucurăm aşa deci!
Urez cu multă plăcere tuturor ce poartă prenumele de Elena şi Constantin:
LA MULŢI ANI!
Şi urez în special surorii mele Elena:
MULTĂ SĂNĂTATE!

duminică, 19 mai 2013

Criza din USL


În finalul săptămânii trecute în USL, coaliţia care guvernează s-a petrecut o criză politică. Aproape din senin Victor Ponta  a sărit în aer. Motivul, declaraţiile lui Sorin Roşca Stănescu. Acesta era interesat în Comisia senatorială care investiga cazul judecătorului Bârsan de la CEDO, interceptat telefonic de SRI. Beneficiind de imunitate el şi familia lui, această interceptare este considerată un abuz.
Pe de altă parte este ciudat că pesediştii în frunte cu socrul mic al lui Ponta Ilie Sârbu considerau chestiunea asta o imixtiune în treburile justiţiei. Nu degeaba a Adrian Năstase l-a denumit Iudă pe  senatorul Sârbu. Acesta  este o persoană extrem de controversată, sub aparenţa sa de om foarte echilibrat. Ilie Sârbu este apropiat de Băsescu, a negociat cu el coaliţia de guvernare din 2009 şi acum se pare că doreşte să nu se interfereze în afacerile SRI care l-ar sprijini acum pe Victor Ponta. Ipoteza acestei crize este şi convingerea lui Ilie Sârbu că PSD ar putea guverna  într-o majoritate cu sprijinul PPDD şi al unor grupuri pedeliste conduse de ....Elena Udrea! Ideea indusă de Sârbu premierului l-a făcut pe Victor Ponta să reacţioneze foarte vehement la declaraţiile lui SRS. 
Pe de altă parte Crin Antonescu l-a pus pe SRS să ceară scuze pentru anumite acuze şi să retragă alegaţiile că Ponta ar fi şantajabil. Ponta părea nemulţumit în continuare şi cerea excluderea lui SRS din PNL. Au început simultan diverse acuze ale parlamentarilor pesedişti că PNL ar critica tot timpul guvernarea Ponta. 
Vârful de lance al campaniei de acuzaţii a fost tot România TV, postul pesedistului Sebastian Ghiţă, care  are calomniază continuu PNL, căci a fi critic este una, iar de rea credinţă şi calomnios altceva!
În această criză Ponta se comporta ca în jocul de bridge:"doar partenerul este de vină!". Totuşi Ponta  a revenit la sentimente mai bune şi în finalul săptămânii Ponta şi cu Antonescu s-au văzut la Congresul Tinerilor Liberali unde s-a petrecut scena "pupat piaţa Endependenţii"!
În media  a răsunat vehement avertismentul lui Cosmin Guşă la adresa lui Victor Ponta pe care a acuzat că este isteric şi că distruge stabilitatea României prin ruperea USL. Probabil că analişti lucizi din PSD au făcut o estimare cost beneficiu privind ruperea unilaterală a coaliţiei şi au ajuns la concluzia că asta ar costa foarte scump PSD, în pofida sfaturilor dubioase ale Ilie Sârbu. S-ar fi ajuns la o majoritatea parlamentară fragilă, exact pe gustul lui Băsescu, care ar fi şantajat această coaliţie mult mai abitir ca încercările de acum.
Cam, astea sunt faptele, inclusiv anumite ipoteze, bazate pe observarea scenei noastre politice.
Ştiu că nu voi avea o părere unanimă a cititorilor opiniilor mele, dar asta este ce cred eu!
Ceea ce am observat mai interesant este faptul că sunt media declarate sentenţios ca având ferme opinii de dreapta şi aici aş cita în primul rând EVZ au schimbat macazul.  Acest ziar are şi o rubrică numită Vocile dreptei. Aceeaşi poziţie de dreapta o afirmă şi Adevărul. Ei bine, aceste pretenţioase organe jurnalistice ale dreptei au devenit extreme de prietenoase şi favorabile Partidului Social Democrat. Până şi un ziar precum România Liberă unde mai supravieţuiesc nişte opinii reformiste, concordante anilor '90 mângâiau apreciativ pe pesedei. Asta subliniază ipocrizia aşa zisei drepte româneşti care are ca exempli gratia pe Traian Băsescu. De fapt toate aceste jurnale au angajaţi nişte mercenari fără opinii, doar expertiză în minciună şi calomnie.
Regret pentru aceste ziare, dar PNL  rămâne singurul partid de dreapta, care a şi dovedit-o în politicile economice în perioada 2005-2008!
Restul este gargară! 

vineri, 17 mai 2013

Omagiul compozitorului Ion Dumitrscu


Joi seara 16 mai Filarmonica din Piteşti l-a omagiat pe compozitorul Ion Dumitrescu cu ocazia împlinirii a 100 de ani de la naştere. Ion Dumitrescu a fost mult timp preşedintele Uniunii Compozitorilor din România.
În deschiderea concertului Jan Dumitraşcu şi Mihaela Matei au invitat pe scenă pe doamna Ilinca Dumitrescu, fiica compozitorului şi dirijorul Octav Calleya care l-au evocat pe Ion Dumitrescu. A plăcut mult sălii faptul că domnul Calleya a amintit de rădăcinile sale argeşene şi a doamnei Dumitrescu de vecinătatea vâlceană. 

Preludiu simfonic de Ion Dumitrescu

În deschiderea concertului orchestra a interpretat compoziţia lui Ion Dumitrescu, Preludiu Simfonic.
După acest moment Ilinca Dumitrescu ne-a încântat cu Concertul pentru pian şi orchestră de Edvard Grieg. Concertul foarte solemn prin primele acorduri aminteşte de concertul pentru pian al lui Ceaikovski. 
Concertul pentru pian de Edvard Grieg

Doamna Ilinca  a interpretat cu siguranţa unui maestru acest concert acompaniată de orchestra condus cu mână sigură de dirijorul Octav Calleya. 
Apoi cu generozitate ne-a oferit bis două mazurci de Chopin şi Polichinelle de Villalobos.
În partea a doua a concertului orchestra condusă de dirijorul Calleya ne-a oferit Simfonia a 9 în do major de Franz Schubert. Este o lucrare orchestrală lungă, care ţine 55 de minute şi aminteşte adesea de temele lui titanului Beethoven.
Am petrecut o seară deosebită!

Lacrimi şi Sfinţi



















Nu intenţionez să comentez cartea celebră a lui Emil Cioran. Ce am să scriu este o continuare a postării cu Intelectuali la cratiţă. În cartea editată
de Ioana Pârvulescu sare în ochi lipsa unui poet şi pamfletar care excelează la cratiţă, este vorba de Mircea Dinescu. Dacă ceilalţi scriitori se ocupă de

mâncat şi gătit pentru familie, intrepridul Mircea Dinescu se înscrie în tradiţia intelectualilor români din finalul veacului XIX, cei care, pe lângă scris au devenit şi restauratori. 



Este cunoscut Constantin Dobrogeanu Gherea şi restaurantul său din Gara Buzău, dar şi afacerile 

mai nereuşite ale concitadinului meu care mi-a dat şi numele liceului unde am învăţat: Ion Luca Caragiale!

Ei bine, Mircea Dinescu a deschis
restaurantul care poartă numele acestui op cioranian, ca de la poet la alt poet. 
Eram curios de mult să fac încercarea acestui local, dar azi 16 mai am avut ocazia. 
Am flanat pe străduţele animate din Centru Vechi şi vedeam că mai toate cârciumile, localurile, tavernele, pub-urile, restaurantele aveau clienţi probabil fiind şi ora prânzului. 
Zona este bine aleasă lângă este cartierul financiar al Bucureştiului şi clientelă cu bani există! Plus străinii care calcă prin Bucureşti sunt atraşi de exotismul zonei. 
Ceva similar am văzut prin Ljubljana, dar era o zonă mai mică, deh Bucureştiul este mai mare!
Ne-am aşezat la mesele din faţa localului şi ne-a întâmpinat un tânăr simpatic care ne-a servit ireproşabil!
Când l-am întrebat dacă pot poza în local ca să îmi dea voie m-a întrebat cu cine ţin (evident din punct de vedere fotbalistic, se subînţelegea!) şi i-am spus că sunt vechi petrolist, iar el mi-a spus că este rapidist şi era foarte afectat de epopeea  falimentului rapidist. L-am mângâiat că de când mă ştiu Rapidul era cea mai simpatizată echipă, doar acum de când Steaua a câştigat Cupa Campionilor Europeni a devenit o echipă populară. Noi ăştia vechi avem boală pe echipele armatei şi a miliţiei/securităţii şi că pe mine mă scoate din  sărite că jurnalele de sport vorbesc şi scriu doar de Steaua sau de Dinamo!
Dar să revin la scopul vizitei noastre, adică Adriana şi cu mine, adică să ne ospătăm!
Vă mărturisesc că făcusem selecţia felurilor deja de acasă, citind meniul de pe net! Este adevărat că restaurantul avea şi alte feluri noi trecute cu creta pe o tablă neagră!
Singura dilemă care o aveam era dacă vinul la carafă se servea şi la juma de litru, şi se servea!
Adriana preferă vinul alb sec şi a fost sfătuită pentru o Crâmpoşie, eu ştiu vinul de la Iordache din Drăgăşani şi cel de la Ştirbei. Crâmpoşia lui Isărescu nu mi s-a părut grozavă, iar la un magazin din piaţă de la Drăgăşani,  al cărui nume nu-l mai ştiu era proastă de-a dreptul. Chelnerul mi-a explicat că această Crâmpoşie este din via lui Dinescu şi s-a dovedit foarte bună. Eu am comandat un Merlot care s-a dovedit excelent! Aici am un comentariu. Am cumpărat de la un târg Gaudeamus, parcă acu’ trei ani două sticle care m-au cam dezamăgit, vinul roşu era dulce! Selecţia de la Lacrimi şi Sfinţi este foarte bună! Iar pe lângă vin
trebuia să bem apă şi am optat pentru sifon. Am primit un sifon ca ale de pe vremuri, nu chiar ca alea pe care le umpleam în copilărie la cozi şi făceam o afacere cu vecinii. Ăsta avea capsula de plastic nu metalice ca pe vremuri!
Şi acum înapoi la lista de mâncare!
Am început cu comanda de Platou Cetate şi Brigada Moravuri (pentru care am primit felicitări de la chelner!).
Platou Cetata şi Brigada Moravuri
Pe platou am regăsit şunca regăţeană, adică slăninuţă bine afumată, babic cu gust de oaie, şi alte mezelicuri însoţite de un muştar foarte bun şi de nişte castraveţi muraţi. Dar chestia de lux era tigaia cu momiţe, fudulii şi pizdulici prăjite cu capere. Am întins cu poftă în grăsimea care era în tigaie, ca pe vremurile copilăriei. Aveţi dovada pozată!
Dacă ne-am fi rezumat la atât era bine, dar am continuat! 
Eu am comandat o Raţă Mută şi Adriana Pârjoale de Doamne Ajută cu Salată de Chef Lung.
 
Raţa Mută şi Pârjoale de Doamne Ajută
Raţa mută a constat dintr-un copan generos de raţă pe varză călită cu ardei copţi, genial! În plus mai luam şi varză murată dată prin untdelemn (conesiorii ştiu că ăsta este doar din măsline!) din salata care avea stafide, seminţe de dovleac şi nuci, interesantă combinaţia!
Adriana se muncea cu trei pârjoale generoase din carne de gâscă, cu piure!
Dar aventura gustativă nu s-a terminat, am finalizat cu o porţie de Tort cu ce-o fi, adică tort de ciocolată pe bezele.
Nota de plată a venit într-o căniţă, cam ciobită, după gustul Adrianei, care era cadou din partea casei. 
Şi asta fără ca prietenul chelner să-şi primească bacşişul!
A fost o aventură care ne-a îmbuibat şi ne-am bucurat papilele gustative. E cu ulei şi grăsime, care ameninţă cu colesterol, dar cred că este cel mai bun local din zonă!
Poftiţi şi dumneavoastră!

P.S. Am postat linkul blogului meu pe pagina de Facebook. Am citit şi comentariile, mi-e scârbă!
Golanii care zic că sunt scriitori îl urăsc pe Dinescu! 
Şi pentru că este poet şi pentru că are talent la afaceri!
Aşa-i la noi, să-i moară capra lui Dinescu!

miercuri, 15 mai 2013

Intelectuali la cratiţă



Am citit cu nemăsurată plăcere acest op savuros. Ioana Pârvulescu chestionează mai mulţi scriitori să povestească despre cum mâncau şi mănâncă şi să producă inclusiv o reţetă culinară. Absolut toate relatările sunt interesante. Colosală este cea a lui Dan C. Mihăilescu despre copilul bâlbâit şi buflei care era  şi care stârnea mila şi compasiunea doamnelor la cimitirul Bellu care-l miluiau cu cel mai dorit desert: Coliva! Pentru că Dan. C era un mare consumator de colivă şi vecinătatea cu respectivul mare cimitir bucureştean era o oportunitate! Am citit şi am mai învăţat ceva de la Grete Tartler,distinsa arabistă, ambasadoare şi săsoaică după tată, că celebrii fraţi Petreuş, puii ăia schilozi din finalul anilor '80, mai erau numiţi şpulanei, adică constricţia verbului băga-mi-aş şi substantivul de origine latină spus la năduf de mai toţi românii! Superb!
Aventurile culinare petrecute în cei 45 de ani de comunism se împart în mai multe perioade: lipsurile postbelice evocate cu pregnanţă de Gabriel Liiceanu, relativa bunăstare anilor 60-70 şi apoi a lipsurilor şi cozilor din anii 80. Ultima perioadă distinctă este cea postdecembristă, când tot Liiceanu evocă mesele luate  prin sofisticate restaurante pariziene, sau aventurile gastronomice ale Gretei Tartler din Orient până în nordul european al Danemarcei. 
Singurul scriitor care nu a trăit această periodizare românească este Neagu Djuvara care at trăit exclusiv în democraţie, în România interbelică, în Franţa postbelică cu rudenii în marea  burghezie franceză, Africa diplomatică timp de 23 de ani şi perioada postdecembristă din România.
Vă las să savuraţi dumneavoastră aceste delicii culinare citind cartea!
Eu am să evoc propriile mele experienţe legate de mâncare.
Sunt şi eu cum spun în carte Dan C. Mihăilescu şi Radu Paraschivescu un hulpav neglijent şi criticat tot timpul de Adriana, soţia mea pentru felul în care mănânc. Sub masa mea se strâng resturile festinului şi trebuie mai tot timpul să fac curat, după ce iau masa.
Mama nu a fost o mare gospodină şi o expertă, dar mâncarea care ne-a dat-o era bună. Excela în friptură cu cartofi prăjiţi, ciorbă de afumătură şi ca desert găluşti cu prune trase în pezmet. Sarmalele ei erau ardeleneşti, adică mai mari, nu mici cum este prin Regat! Tata era un mare amator de caltaboş cu orez fiert care-l încânta, făcea şi pe bucătarul rar, am mâncat odată o tocăniţă de ceapă cu roşii şi carne de porc, nemaipomenită, opera tatii când mama era plecată la rude. Când eram mici  ai mei creşteau porc de Crăciun şi-mi amintesc cum spuneam concentrat pe la 4-5 ani: Uite ca'nia, uite po'cu! Mama zicea în glumă: nu, e caca, iar eu: nu e caca este papa! Ţin minte cozile infernale ale anilor 50 la carne şi cele pe care le făceam la pâinea pe cartelă, ajutam familia de mic!
Petreceam verile la ţară, la rude! Jumate la Alunis. lângă Slănic Prahova şi jumătate în Ardealul săsesc, la Avrig. 
Atmosfera Moromeţilor lui Preda o trăiam alături de verii mei la unchiul Vasile, fratele cel mic al tatii. Ţin minte cum întingeam într-o tigaie cu ceva, peştişori, ceva carne împreună cu o mămăligă imensă tăiată cu aţa, am mâncat şi d'aia cu orz, neagră! Specialitatea era ciorba de lobodă şi ştir, dreasă cu lapte acru sau smântînă, consumată rece pe timp de vară. Îmi amintesc cu drag de ochiurile pregătite de tanti Mita, soţia unchiului Gheorghe, fratele cel mai mare al  lui taică-meu, cu smântână din lapte de capră! Alta bunătate neîntrecută era şunca, adică slăninuţa afumată de o juma de deget, cu un şorici fraged care crănţănea între dinţi, nu există specialitate de porc aşa de bună ca această falsă şuncă prahoveană, slăniceană, alunişană!
La Avrig era diferit, aici tronau zupele de găină, sau bobocul de raţă tăiat duminica! Pâinea făcută de tuşa Oană săptămânal, cu coajă groasă bătută era extraordinară când o scotea din cuptor. Azi, regăsesc această pâine cu cartofi, secuiască în Piteşti în Piaţa din Ceair şi sunt fericit! Pe lângă pită, tuşa făcea şi hencleşul, prăjitura săsească, foarte frustă, fără multe adaosuri. Avrigenii erau experţi însă în pregătirea porcului, cârnaţii uscaţi, afumăturile, carnea conservată la borcan erau epocale! Nu mă încânta slănina afumată care era groasă de trei degete şi uşor râncedă, de ţinutul în celar şi nu avea gustul şuncii de Aluniş. Probabil era mai bună aia ţinută de saşi în turnul bisericii şi bătută de vânt! La Avrig se consuma doar burduf, probabil că aici oile fiind ţinute sus pe munte, nu prea se făcea telemea. Dar altă minune era laptele prins de bivoliţă cu smântâna de două degete!
În studenţie, la cantină se mânca foarte bine, îmi amintesc de cartofii noi prăjiţi şi de salata de varză din vremea examenului de admitere. Am experimentat la cantină toate metodele, cu cartelă, cu bonuri false de la bonoteca lui Tudorel Diaconescu şi cel mai simplu, la bandă! O tempora!
În armată am mâncat bine, spre deosebire de amintirile prietenului Vlad Zografi. Când am fost responsabil pe cantină prima dată am fost omenit cu un ditamai biftecul făcut în sânge pe plită, iar musacalele de duminica erau excelente! 
Reţin, ca şi Vlad în amintiri, magazinele goale doar cu şampanie şi borcane de muştar ale Piteştiului de la sfârşitul anilor 80, salamul de vară cu soia, cumpărat de la Bucureşti şi pus la uscat să devină bun şi comestibil.
Pe vremurile alea cel mai important era să fiu invitat de viitoarea mea soacră, la masa de Paşte! Mama soacră era o excelentă bucătăreasă, şi mă ghiftuiam cu toate specialităţile pregătite, în special regalul cu tortul Diplomat. În pofida acestei expertize, Adriana şi Paul, fratele ei erau şi sunt nişte sfrijiţi! 
Probabil, atunci cea mai bună cea mai formidabilă experienţă culinară de atunci a fost cea de pe malurile Dunării, în Deltă. Acolo am mâncat cel mai bun peşte, cea mai bună ciorbă de capete de crap, cel mai bun rasol de ştiucă fiartă cu maioneză de usturoi şi lămâie. 
După '89 am experimentat şi bucătăria internaţională. Am rămas cu experienţa de la Mircea, de la Mosbach, ca la supa/ciorba de vită să pun hrean care taie gustul de seu şi cu descoperirea brânzei franţuzeşti cu care însoţeşti paharul de vin roşu. Sunt un consumator constant de Brie, Camambert sau brânză cu mucegai.   
Ţin minte cum eram servit la conferinţa EMRS de la Strasbourg din 1991, ţinută la sediul Consiliului Europei, unde încă nu eram membri, doar parlamentari precum Raţiu erau invitaţi. Secţiunea noastră se ţinea într-un loc unde eram serviţi la fel ca parlamentarii, la mese mari, rotunde cu generoase oferte de vinuri roşii, alsaciene. Aşa că după masa foarte bună şi sticla de rouge trebuia să fac o plimbare ca să nu mă ia somnul la conferinţă. În ultima zi am fost la masă ca toţi participanţii, patru la masă, cu porţii mai mici, cu o sticlă de un sfert de rouge, eram la masa amploiaţilor,  nu la sectorul demnitari, cum fuseserăm anterior! Tot aici am fost invitat la masa festivă ţinută într-un restaurant din Place Kleber la etajul 14, unde între feluri erai servit cu îngheţată care să taie gustul pentru a savura următorul fel. Aici Petru Lucuţă, un penibil fugit în Canada, făcea bancuri rasiste şi era subiectul ironiilor, başca a mai ras şi o grămadă de vin şi s-a îmbătat, că se plângea ulterior profesorul Matzke că a ras tot vinul de la petrecere! Doamne! Ce l-am mai înjurat când mă reîntorceam de la petrecere, mi-era ruşine că sunt neam cu alde Lucuţă! Eram invitatul permanent la masă al lui Richard, un olandez simpatic, care ştia de Gică Popescu, fotbalist la Eindhoven.
La conferinţele germane se mânca onorabil, dar cel mai bun lucru de acolo era berea de butoi. Soseam în Germania în mai, când se recoltează sparanghelul şi m-ar fi tentat, satisfăcându-mi curiozitatea la Berlin în 2003 când am avut ocazia să mănânc acest tip de ceapă?!    
Am mai experimentat tot felul de mese prin străinătăţuri, mă impresiona varietatea micului dejun la hotelurile din Slovenia, am mâncat prost la conferinţa de la Toronto Fairmont York Hotel, unde trage şi regina când vine prin Canada, la fel şi prin SUA, unde nu ai parte nici de băuturi alcoolice!
Cel mai bine a fost în Olanda, la Vlissingen, pe malul estuarului Scheldtei. Am mâncat peşte din plin, somon, pentru prima dată stridii cu lămâie, uitându-mă la Derek Taylor, expert al UE! Aici am mai bucurat papilele cu homar şi extraordinare bucăţi de anghilă afumată. Tot aici Neil, englez din nord şi student la Geologie la St. Andrews, la Edinburgh mi-a explicat cum stă treaba cu malt whisky. O seară întreagă am consumat la cea mai veche casă din Vlissingen, transformată în restaurant 7 feluri de malt whisky între felurile de mâncare. Neil Chapman m-a sfătuit pentru Talisker, cu uşor gust de fum şi mare. După aia, când ajungeam printr-un aeroport opream la Duty Free pentru un malt whisky! Acum nu mai am oportunitatea şi mă mulţumesc cu un blended whisky la preţuri mai modice!
Mai ţin minte şi de excelente moule (midii fierte ca ciorbă cu ceapă şi desfăcute cu o cochilie goală de scoică) de la un restaurant de lângă Grand Place din Bruxelles, mâncate cu Edi Poroşnicu, după o experienţă absolut sinistră în Luxembourg cu aceleaşi moule care erau vechi şi m-au stricat la stomac. Apoi fructele de mare pe pat de ceapă pe care le găseşti pe malul mării la Ostende, de unde iei vaporul de Dover!
Dar cel mai bun fel de mâncare pe care cred că am avut ocazia să-l încerc a fost de 9 iulie 2009, la Ateneu, cu ocazia vizitei Regelui Albert al Belgiei. Am mâncat atunci paste cu sos de trufe, magnific!
Experienţele autohtone nu sunt de relatat, la chefuri politice te poţi îmbuiba şi poţi să te şi grizezi, la nunţi totul este standard, doar la nunta de la Sibiu al lui Vali, fiul lui Ticuţ Ignat am mâncat foarte bine şi deosebit, de parcă nu era nuntă!
Mai rămân grătarele festive de la Iulian Ţecu, unde este o altă ocazie de îmbuibare, dar stăm afară şi ne bucurăm!

luni, 13 mai 2013

Parabolele lui Iisus - Adevărul ca poveste de Andrei Pleşu


Am terminat această carte deosebită despre conţinutul căreia am citit doar două reacţii, una din Observator cultural şi cea a lui Neagu Djuvara. 
În intervenţia din Observator cultural reacţia era de dezaprobare a cărţii lui Pleşu pe motivul că Evangheliile se adresează tuturor credincioşilor şi nu ar conţine sensuri care trebuie dezvăluite, deci parabolele christice sunt clare şi fără dedesubturi. 
Neagu Djuvara face un comentariu absolut savuros la Parabola bunul samaritean.
De fapt mai trebuie să menţionez şi dialogul purtat la librăria Humanitas între autor şi Horia Roman Patapievici în cadrul emisunii Înapoi la argument care se găseşte pe internet.
Cartea lui Andrei Pleşu este un mare succes de librărie şi mare succes de stimă.
Îl urmărisem pe Andrei Pleşu în dialogurile sale Gabriel Liiceanu de la TVR. Ştiu că aceste dialoguri fuseseră subiectul unor glume cretine ale lui Mircea Badea, care au avut ca rezultat schimbarea scenografiei ambientului acestor dialoguri. Ei bine, în aceste dialoguri se regăseau teme privind Parabolele lui Iisus. 
Am fost surprins însă să citesc o carte extrem de doctă cu foarte multe referinţe bibliografice care, la lectură   pot să deranjeze, dând atenţie notelor. 
Am aflat că parabolele Evangheliei sunt subiectul a multor teologi şi studioşi ai textelor sacre începând cu Sfinţii Părinţi.
Rezultă o carte interesantă şi dificilă la lectură care încearcă să descopere înţelesul Parabolelor lui Iisus. La sfârşitul cărţii sunt enumerate parabolele cu locul unde au fost povestite, tema lor şi sursa evanghelică. Dacă te-ai lua după aceasta, ai fi tentat să te întrebi la ce bun cartea? 
Parabolele sunt extrem de populare în literatura vetero-testamentară şi alte surse scrise iudaice.
Aflu în concluzii că cei mai numeroşi comentatori ai parabolelor sunt cei catolici şi cei protestanţi, ortodocşii rezumându-se la omiletică adică la elocvenţă.
Pe mine m-au surprins unele din parabole care la prima vedere au un mesaj şi concluzii  care pun în încurcătură bunul simţ comun. 
Andrei Pleşu scrie o carte interesantă în care literatura nu primează, cât argumentul teologic sau investigaţia filosofică.
Este o carte grea, dificilă la lectură care însă dă mari satisfacţii celor care reuşesc să o termine.


joi, 9 mai 2013

Orchestra de barockeri

Astă seară am trăit momente de magie muzicală. 
Programul a fost din mari maeştri ai barocului. 

Am audiat muzică G. F. Handel cu faimoasa 
Mihai Boboiescu
Intrare a reginei din Saba din Oratoriul Solomon şi Ombra mai fu cu solistă la flaut Ioana Anastasiu. 
A urmat Vivaldi Vivaldi cu Concert pentru fagot şi
Ioana Anastasiu
orchestră în mi minor RV 484
cu solistul Mihai Boboiesc, Concert pentru două viori în re minor m RV 522 cu solişti Mihai Ghiga şi Oliviu Constantinescu şi Concert pentru două flaute în do minor RV 533 cu solişti Ioana Anastasiu şi Adrian Buciu. 
Oliviu Constantinescu şi Mihai Ghiga

Am ascultat apoi pe marele barochist Bach cu Poloneza, Menuet şi Badinerie cu solista  flautista Ioan Anastasiu. 
În final s-a cântat Concerto Pastorale în fa major de J. Ch. Pez.  
Această muzică magnifică se cânta la curţile sutelor de prinţişori şi prinţi germani ieşiţi din Pacea Westphalică după 1648 şi la curţile ducale italiene.
Este muzica pe care o ascult în fiecare dimineaţă de la 7 la 9 dăruită generos de Radio România Muzical când fac sport. Este muzica pe care mă pot concentra cel ami bine când lucrez, lucru confirmat şi de concertmaestul Mihai Ghiga.
 A fost o mare încântare în această seară! 
Eu, Jean Dumitraşcu şi barockerii

marți, 7 mai 2013

Ronnie O'Sullivan, Campion mondial de snooker


Am început să mă uit la snooker datorită comentariilor lui Radu Cosaşu şi ale lui Nicolae Manolescu cam acum vreo 7 ani! Adriana îmi spune că mă uit la bile!
Mărturisesc că nu am prea pus mâna pe un tac de biliard, snooker sau altceva, tentativele au fost jalnice. Prin '95 la clubul de la Argonne era o masă de biliard american, pool cu buzunare  şi m-am testat, dezastru! 
Însă tehnica jocului de snooker m-a cucerit şi mă uit cu mare plăcere pe Eurosport la acest foarte inteligent joc, inventat de ofiţerii sahib din India, perla Coroanei Britanice.
Tot atunci m-a impresionat un jucător tânăr şi simpatic, englez cu nume de irlandez Ronnie O'Sullivan. Avea cele mai spectaculoase lovituri, ajunsese şi campion mondial, dar putea să piardă jocuri foarte simple.  
Cel mai tare m-a enervat norocul lui Higgins, scoţianul gras şi controversat care a fost campion în 2011 cu un noroc porcesc. A fost şi suspendat pentru nişte presupuse măgării în lumea pariurilor. Am văzut că Higgins a ieşit acum din primul tur şi m-am bucurat. 
O'Sullivan a dispărut un an din snooker, cică ar fi lucrat la o fermă şi s-a tratat psihic la un doctor de nebuni, oare? Oricum în finala cu Barry Hawkins a avut o răbdare diabolică cu loviturile de siguranţă. Cu astea l-a bătut pe un jucător foarte bun la loviturile de distanţă la buzunare. Singurul lucru din snooker care nu mi-e clar este cum e  cu free ball-ul! 
Comentatorii români îl declarau aseară cel mai bun jucător de snooker al tuturor timpurilor, o fi, dar este relativ titlul ăsta!
Hip, hip Ronnie!

luni, 6 mai 2013

Concert pascal









Cvartet vocal

                                                                        Imnul României
Legenda Mânăstirii Argeşului
Valurile Dunării

Tous les soleils


Tocmai am terminat de văzut pe Cinemax un film franţuzesc cu titlul original de mai sus,  pentru că în româneşte a fost tradus neinspirat Ghinionistul!
Este un film frumos, o melodramă!
Alessandro Regazzoni este profesor de muzică la Universitatea din Strasbourg şi are o fată adolescentă de 15 ani, care trăieşte şi ea prima prietenie mai serioasă cu un băiat şi un frate cam nebun, anarhist, care se consideră un refugiat politic în Franţa din cauza dictaturii lui Berlusconi!!!!
Soţia lui, o frumoasă blondă alsaciană a murit când Irina, fiica lor era foarte mică, dar Alessandro i-a rămas credincios şi toţi cei din jurul lui se muncesc să-i găsească o nouă parteneră. Fiica şi fratele complotează şi-l bagă pe un site de internet pentru chaturi cu doamne. Se nimereşte chiar şefa lui de catedră, care răspunde şi fratele lui Alessandro începe un schimb conversaţional foarte erotic de  chat, care-l pune pe Alessandro într-o situaţie extrem de penibilă cu şefa lui, care-i face avansuri trăind cu impresia că Alessandro este îndrăgostit de ea. 
În acelaşi timp Alessandro cântă într-o orchestră de muzică veche şi citeşte pentru bolnavii în fază terminală la spital. 
Aici o cunoaşte pe Agathe. Agathe era o figură cunoscută pentru mine şi am crezut că ar fi interpretată de Irene Papas, dar am verificat pe internet, era interpretată de.... fascinanta actriţă a anilor '60, Anouk Aimee! Agathe moare şi la înmormântare Alessandro este abordat de fiica Agathei, Florence. Florence află de la el despre ultimele momente din viaţa mamei şi îi cere să o însoţească la vizita în casa părintească. Florence trăieşte în sud, are un partener, dar îi dă numărul  telefonul lui Alessandro. Acesta o caută, dar Florence nu-i răspunde. În schimb complotiştii: fratele lui şi Irina o găsesc pe Florence la telefonul pe care Irina îl găseşte întâmplător într-un sertar al biroului tatei şi-i fac o propunere.
Finalul este la biserică unde tatăl şi formaţia din care face parte dau un spectacol festiv unde apare şi  fratele anarhist, chiar dacă Berlusconi încă n-a demisionat! 
Şi finalul se consumă când Alessandro interpretează vocal o frumoasă melodie de dragoste în italiana veche şi Florence apare şi ea la spectacol să asculte muzica care îi este parcă special dedicată doar ei!
Uite că Hollywoodul s-a mutat la Paris!