duminică, 29 aprilie 2018

Două filme europene

Azi am văzut două filme europene, unul german şi altul coproducţie, dar nu cea franco-italianăî din copilăria mea, ci mai mulţi britanici, francezi, germani, etc.

Aus dem nichts



Filmul  german cu titlul de mai sus,
s-ar traduce pe româneşte: Din nimic este filmul turco-germanului Fatih Akin.

Realitatea ne-a obişnuit cu atentate teroriste islamice, ei bin aici este vor ba de un atentat al neo naziştilor.

Soţul kurd Nuri Sekerci al Katjei (Diane Kruger) împreună cu fiul lor Rocco mor într-un atentat petrecut la biroul acestuia. Nuri şi Katja s-au cunoscut când acesta i-a furnizat droguri pe când era studentă. 
Nuri este arestat şi intră în puşcărie, dar Katja îl ia de soţ în puşcărie. Au un copil, pe Rocco şi acum Sekerci are un birou unde ajută pe imigranţi să-şi rezolve problemele de şedere în Germania.

Katja, când iese din clădirea unde era biroul unde lucra Nuri observă o tânără, care nu-şi blocase bicicleta care avea şi un portbagaj.  Pe această bază tânăra şi soţul ei sunt arestaţi şi începe un proces unde sunt destule dovezi ca aceştia să fie pedepsiţi, inclusiv depoziţia tatălui tânărului neonazist!

Dar trecutul de vânzător de droguri al lui Nuri, faptul că şi Katja a consumat droguri, găsite de poliţie, inclusiv mărturia unui grec că cei doi ar fi fost atunci la mare în Grecia, grecul era membru al unei organizaţii neofasciste greceşti îi determină pe judecători să-i achite pe cei doi.

Filmul este extrem de dur, în timpul procesului o expertă descrie starea fiului Rocco după explozie sub formă de bucăţele din corp.

Acţiunea se mută din Hamburg unde locuia Katja în Grecia, pe urmele celor doi nenazişti. Katja dă de urma celor doi care locuiau într-o rulotă pe malul mării. Aceştia sunt avertizaţi că Katja este pe urmele lor de căître grecul neofascist. Katja pregăteşte o bombă cu cuie exact cum au făcut cei doi în atentatul  împotriva soţului ei. Pregăteşte bomba cu acţionare la distanţă, Katja fiind foarte pricepută la tehnică. Iniţial pune bomba sub rulotă şi îi aşteaptă pe cei doi, dar renunţă.  
În final ia rucsacul cu bomba şi intră în rulata unde se aflau cei doi şi sar toţi în aer. Este într-un fel similar cu atentatorii sinucigaşi islamici, dar regizorul sugerează ca această decizie finală era justificată de faptul că acum Katja pierduse totul şi avusese după atentat deja o tentativă de sinucidere.

Este un film problemă pentru toată lumea în condiţiile în care sunt indivizi între noi care sunt capabili să omoare nediscriminat.


Submergence

Submergence sau Scufundarea pe româneşte este un film de dragoste. Este un film cam pretenţios, cu aer de documentar la un moment dat.

O tânără bioloagă Danielle Flinders (frumoasa actriţă Alicia Vikander) se întâlneşte cu un turist, James More ( James Mac Avoy) la un hotel foarte şic, Maison Atlantique la Dieppe.

James este agent secret MI6 şi pregăteşte o infiltrare în Somalia să dea de liderii unor gherile jihadiste. James se justifică prin faptul că trăieşte în Africa, Kenia şi lucrează la proiecte de alimentare cu apă.

Între doi se înfiripă dragostea, suntem plimbaţi pe plaje într-o vreme de primăvară târzie.
 James pleacă spre Africa, iar Danielle la vaporul de cercetări oceanografice unde urmează să facă scufundări cu un submersibil în zone foarte adânci din Atlanticul de Nord.

James ajunge în Somalia, dar este imediat luat prizonier de jihadişti. Danielle îl caută disperată la telefon pe James care evident nu răspunde.

Şi filmul continuă cu secvenţele documentarele de pe Atlantic şi cu James prizonier. Totul este cam static şi plictisitor.

În final Danielle se scufundă cu submersibilul la 3400 de metri! Submersibilul are o pană de curent, scufundătorii sunt alertaţi şi speriaţi, dar finalmente curentul este repornit şi pornesc spre suprafaţă.

În acelaşi timp jihadiştii  pregătesc un atac asupra unei baze militare americane din Kenia. James care este luat de jihadiştii care pregătesc acţiunea de komando şi are un emiţător într-o măsea pe care îl pune în funcţiune ca să-şi semnalizeze poziţia. Apar elicopterele de atac şi James se aruncă în mare.

Un final poetic în care nu prea ştim dacă James are vreo şansă să scape.  Eu aş fi preferat să fie mai clar!


Un film cam nereuşit cu doi actori frumoşi.

Act of Treason de Vince Flynn

Act of Treason este al doilea roman de Vince Flynn pe care îl citesc. Primul a fost American Assasin care a şi fost ecranizat anul trecut.

Vince Flynn era specializat în romane de spionaj avându-l în centru pe agentul CIA Mitch Rapp. Vorbim de timpul trecut despre acest romancier pentru că a decedat după lupta cu un cancer de prostată.
Se pare că personajul Mitch Rapp devenise foarte popular şi iată că alt romancier specializat în astfel de romane, Kyle Mills a preluat franciza Mitch Rapp şi o continuă cu două romane noi.

Act of Treason este un roman apărut în 2006. El tratează însă un subiect fierbinte alegerile prezidenţiale din SUA.

În acest moment urmăresc ediţia a VII-a a serialului Homeland, aştept ultimul episod privind tot alegerile prezidenţiale americane şi consecinţele acestora.

În acest roman preşedintele democrat Hayes suferă de  Parkinson şi renunţă la al doilea termen. Aşa că apare o nouă echipă democrată formată din tânărul Josh Alexander, guvernator de Georgia şi Ross pentru vicepreşedinte, un tip hârşit în politică. Suntem în octombrie şi echipa democrată se târăşte în urma echipei republicane.

Dar se pregăteşte un atentat! Gazich, un fost paramilitar bosniac, ucigaş plătit pregăteşte explozia unei dubiţe.
Tipul comisese atentate prin Africa şi acum bănuieşte că atentatul este plătit din banii terorismului islamic, legătura cu comanditarii atentatului fiind exclusiv pe internet.

Agentul Secret Service tânăra Rivera este însărcinată cu protecţia echipei democrate este îngrijorată de problemele legate de supraveghere. Pe de altă parte Gazich primeşte ordinul prin telefonul celular când să declanşeze explozia. Se produce atentatul şi Rivera mai are timp să vadă un tip cu şapcă de baseball roşie ascuns după un copac.  
Cuplul electoral democrat din prima limuzină unde se afla şi Rivera scapă, dar a doua limuzină în care se afla frumoasa soţie a candidatului prezidenţial este practic vaporizată de explozie. 

În atentat pier 19 cetăţeni americani sunt ucişi şi repercusiunea este că candidaţii democraţi, victime care scapă din acest atentat câştigă prezidenţialele. 

Ne aflăm în ianuarie înainte de ceremonia de transfer  a puterii în biroul lui Irene Kennedy, şefa CIA este în discuţii cu Mac Mahon, Special Agent in Charge FBI care se ocupă de atentat.
Ei primesc vizita unui avocat, manager al echipei republicane. Acesta le livrează nişte fotografii erotice cu soţia viitorului preşedinte democrat făcând amor cu agentul secret care se ocupa cu protecţia ei. 

Între timp Mitch Rapp cu o echipă îl urmăresc pe Dekas, un grec care este preşedintele unei organizaţii umanitare cu obiective în Africa, pe care ei bănuiesc că ar fi chiar autorul atentatului.
Dekas - Gazich are un birou deasupra unei taverne din Limassol în Cipru. 

Pe Gazich îl detectaseră din amintirea lui Rivera, şi figura acestui tip apare din camera unei cafenele Starbucks din apropierea locului atentatului. 

Se pare că cei care comandaseră atentatul nu sunt mulţumiţi de rezultat şi vor să-l elimine.
Gazich are instinctul că se pune la cale această eliminare şi îl execută pe un rus aflat într-o maşină din apropierea tavernei.
Se strecoară pe acoperiş în biroul său ca să-i aştepte pe ceilalţi doi ucigaşi ruşi.  Aceştia dau buzna în tavernă. Rapp care urmărea din fereastra din hotelul de vis-a-vis. 

Când killerii ruşi intră în tavernă, Rapp îi urmează. Tipii urcă scările şi Rapp aude două bufnituri care indică faptul că cei doi au fost doborâţi. Spre birou urcă bătrânul patron al tavernei, prieten cu Dekas-Gazich. Rapp îi urmăreşte şi îl imobilizează pe bătrân. Apoi dă buzna în în biroul ucigaşului care îl interoga pe unul din ruşi. Îl doboară pe Gazich cu gloanţe în ambii genunchi şi apoi în palmele atentatorului care încerca să-şi recupereze pistolul.
Echipa lui Rapp îndepărtează cadavrele, îl iau pe atentator şi pe rusul aflat într-o situaţie precară după ce Gazich îl torturase.  

Pe drumul spre SUA, Rapp îl interoghează pe Gazich care mărturiseşte atentatul, şantajat cu morfina care să-i calmeze durerile. Rapp primeşte de la Kennedy ştirea că preşedintele Hayes vrea ca Gazich să fie trimis în judecată public şi să fie predat FBI!
Având în vedere starea lui Gazich împuşcat în patru locuri, care ar rezulta în metode de tortură, Rapp nu este de acord, dar trebuie să accepte.

Gazich este predat FBI şi neagă totul.
Rapp dispare în căutarea a noi dovezi care să-l inculpe pe Gazich. În acelaşi timp îl are pe rus care nu a fost declarat autorităţilor şi este dus într-un loc secret să afle care îi este hramul.  Au surpriza să afle că nu era rus, ci bielorus, în slujba un fost şef KGB, ajuns şeful mafiei bieloruse!

Rapp începe să se îndoiască că atentatul a fost pus la cale de islamişti radicali ci de altcineva.

De fapt cei care puseseră al cale atentatul erau Ross şi şeful de campanie, Garett! Ei primiseră pozele încriminatoare cu soţia lui Josh Alexander cu titlul: "nu vei câştiga niciodată"!

Aşa că ei comandă atentatul care să o ucidă doar pe soţie, aşa primise mesajul Gazich să explodeze a doua limuzină.
Comanda atentatului fusese făcută de miliardarul Cy Green, care este urmărit în SUA şi i se promite iertarea dacă echipa democrată câştigă!
Această afacere era realizată prin intermediul băncii din Geneva condusă de un bancher numit Speyer, care gestiona afaceri de mafioţi şi moguli din fosta Uniune Sovietică. 

Decât să aducă în spaţiul public acest atentat dezgustător Irene Kennedy şi Mitch Rapp decid să elimine pe autorii morali ai atentatului şi să nu-i spună nimic viitorului preşedinte Josh Alexander. 

Rapp seduce în Elveţia şi îi împuşcă pe Green, Garett, Gordievski şi Speyer, iar Kennedy îl otrăveşte cu cafea pe Ross venit în vizită la preşedintele în funcţie, chiar în Ovala Office!


Şi aşa Rapp rezolvă încă o afacere foarte murdară!



vineri, 27 aprilie 2018

Jurnal de joi doar cu rapiţă

Chiar dacă în titlu apare doar rapiţa, văzută joi din tren cum îngălbeneşte ogoarele subiectul fierbinte din presă a fost altă floare laleaua!

Da, inclusiv Dilema veche face referire la evenimentul floral din Piteşti, Simfonia lalelelor!
Acest eveniment petrecut la sfârşitul săptămânii trecute a declanşat în media polemici la nivel naţional.

Subiectul, participarea unor demnitari de la Bucureşti, premiera Viorica Dăncilă, Carmen Dan, nedespărţita sa vecină de la Videle şi Graţiela Gavrilescu, ministra mediului, viceprim ministru. Trei Doamne şi toate trei!

Care a fost subiectul polemicii? Faptul că doamna prim ministru nu a răspuns la telefonul preşedintelui, cu toate că era cu el în mână, gestul mămos faţă de o fetiţă gimnastă care s-a dat peste cap în faţa demnitarilor.

Simfonia lalelelor este un eveniment vechi în Piteşti, face mai mult de 40 de ani. Însă administratorii oraşului şi politicienii de nivel precar al oraşului şi judeţului nu se simt bine dacă nu fac pe jupânii, stând la un fel de tribune prin faţa cărora au defilat copiii şcolari, dar şi persoane cu dizabilităţi, ca pe vremurile apuse ale nomenklaturii comuniste.
Doamna Dăncilă se află sub radarul mediatic pentru precaritatea limbajului de analfabet funcţional şi orice gest al acesteia este analizat şi răsucit pe toate feţele. 
Aud că această individă ajuns[ prim ministru a refuzat întâlnirea la Cotroceni cu preşedintele şi acesta i-a cerut demisia. Nu o poate demite, doar Parlamentul.

Aud că această individă ajunsă prim ministru a refuzat întâlnirea la Cotroceni cu preşedintele şi acesta i-a cerut demisia. Nu o poate demite, doar Parlamentul.


Trebuie să fac o corecţie, maliţioşii spunea că doamna prim ministru întinsese ambele mâini să-i fie sărutate. Nu este adevărat! Mâna a doua aparţinea comilitoanei Carmen Dan. 

Acest eveniment corelat cu faptul că doamna Dăncilă nu a binevoit să răspundă preşedintelui, îngrijorat de declaraţie lui Dragnea privind mutarea ambasadei române de la Tel Aviv la Ierusalim. Această intenţie a lui Trump ar vrea să o copieze Dragnea ca să-i câştige aprecierea. Contează că Dragnea este sfătuit de consilieri israelieni. Dragnea, acest ţăran prost şi resentimentar vrea să facă praf 50 de politică inteligentă iniţiată de Ceauşescu care nu a rupt relaţiile diplomatice cu Israelul după Războiul de 6 zile şi a menţinut în acelaşi timp relaţiile cu ţările arabe.
Acest gest poate strica toată această istorie pozitivă, în care România a fost un intermediar între Israel, ţări arabe şi SUA. 

Temerea mea cea mai mare este că în consecinţa acestor iniţiative fără cap România şi cetăţenii ei să devină ţintă pentru tot felul de radicali, zbanghii dispuşi să ajungă mai repede la fecioarele din Rai, luând cu ei şi câţiva dintre concetăţenii noştri fără nicio vină.
Asta în contextul în care de exemplu seara aud în Piteşti vorbind arăbeşte tineri veniţi la studii, iar ieri la Politehnică erau alţi vreo trei studenţi arabi, care se distingeau vorbind în gura mare arăbeşte.

Avem exemplul unor ţări puternice precum Marea Britanie, Franţa, Germania sau chiar Belgia unde evenimente cu terorişti au avut loc.

Şi tot aşa am primit un mail şi am auzit pe unii căzuţi pradă unei mistificări grosolane privind Siria. Era clar filieră rusească cu iz antisemit.
Siria a devenit instabilă după primăvara arabă din 2011, este condusă de un dictator Bashar Assad care a măcelărit şi alungat milioane de sirieni.
Criza migraţiilor din 2015 a fost declanşată în special de sirienii care au fost lăsaţi să treacă din Turcia, prin Grecia, Balcani, Ungaria, Austria spre Germania.  
Pe de altă parte Assad a lăsat intenţionat ca o parte a Siriei să fie în mâna Statului Islamic, mult mai criminal ca să poată justifica crimele şi gazările pe care le produce armata lui. Are doi aliaţi fideli în Iran şi mai ales în Rusia. 

Prin Dilema veche am citit dosarul săptămânii dedicat kitschului. O opinie m-a făcut să tresar, Seinfeld este kitsch! Respectiva, studentă la Istoria Artei frecventează degeaba această facultate.

La podul Basarab am intrat în normalitate, scara rulantă merge!

La mine la facultate, la Energetică am primit un mail de la persoana care se ocupă cu protecţia muncii.
Mi se cere grupa de sânge, domiciliul şi cum ajung la facultate. Aşa că am descris cum iau autobuzul pentru gara Piteşti, iau apoi trenul, merg pe jos la Podul Basarab, iau tramvaiul până la staţia Econom Cezărescu şi apoi din nou pe jos spre Campusul Politehnicii până la Facultatea de Energetică. Şi am pus acelaşi traseu retur.
Dar nu este total corect! Merg de obicei până la AFI Mall să iau cafeaua de la Starbucks şi mă întorc la Politehnică. Apoi după curs, obişnuit o iau pe jos spre Gara de Nord, trecând pe la Carrefour Orhideea şi apoi pe la Kaufland. 

La întoarcere, în tren am stat din nou pe un loc în care m-a bătut soarele şi am transpirat. Aşa că plănuiesc să iau spre Piteşti maxi taxi, care are totuşi aer condiţionat, am constatat asta săptămâna trecută. Sunt temperaturi de mijlocul verii de care s-au plâns artiştii la Filarmonica Piteşti.

Şi acum vine finalul de lună şi ieşitul de 1 Mai la iarbă verde şi Adriana îmi spune că am glicemia mare şi nu am voie la nimic!


Păi asta este viaţă?


sâmbătă, 21 aprilie 2018

Balet în premieră la Filarmonica Piteşti

Nu sunt un fan al baletului, în stagiunea Covent Garden Royal Opera de la Cinema Trivale am fost doar la operă. 

Am asistat aşa dar la o premieră la Filarmonica Piteşti un spectacol de balet prezentat de Colegiul de Coreografie din Chişinău, echivalentul Liceului de Coreografie din Bucureşti. 

După cum am observat stilul de balet clasic este inspirat de marea şcoală de balet rusă, de la Kirov  - Marinskii din Sankt Petersburg şi Balşoi din Moscova. 

Balerinele erau graţioase, frumoase şi rasate, impresiona siguranţa statului pe poante şi apoi vigoarea tinerilor balerini. 

În prima parte am vizionat aproape exclusiv balet clasic, ca în partea a doua să vedem şi secvenţe de dans modern. 

Şi atunci am avut o revelaţie, una din frumoasele balerine care executase secvenţe de balet clasic, a revenit pentru o secvenţă de balet-dans modern. Şi i-am văzut picioarele ei chinuite, protejate de plasturi. Graţia unei balerine clasice care dansează pe poante este teribilă, solicită îngrozitor degetele de la picioare. Având posibilitatea să văd şi balerinele în culise, am remarcat o balerină care purta un fel de şoşoni, botfori care să-i relaxeze picioarele.

Graţia şi frumuseţea baletului clasic se plăteşte cu mari eforturi şi chinuri pe care le îndură aceste lebede frumoase numite balerine!

Să le acordăm cinstirea şi admiraţia pentru ceea ce fac să ne lumineze sufletul!


vineri, 20 aprilie 2018

Prima ieşire la baltă pe 2018

Vremea a fost frumoasă de câtva timp şi îmi ardea buza de o ieşire în natură la pescăreală.

Mitică Ohâi a acceptat şi azi am ieşit la baltă la Drumul Sticlelor lângă Piteşti pe drumul spre Ştefăneşti peste barajul de la Prundu-Tudor Vladimirescu.

Am plecat pe la 6.30 de la mine, Mitică mă sunase dar eu aveam telefonul pe silent de la concertul de aseară. Oricum am văzut apelul după ce mi-am luat ziarul local. Am ajuns rapid la locul cu pricina şi un biciclist pescar ne-a recomandat colţul opus locului de astă toamnă. Am luat un cărucior ca să ne transportăm ustensilele şi harnaşamentul. Am trecut pe lângă doi pescari tineri care tocmai scoteau un ciortan kilan! Good vibrations!

M-am instalat spre capăt, cam vis a vis de locul de astă toamnă. Am început să robotesc montează undiţe, lansete, mulinete. Am amestecat momeala mămăligă cu miez de pâine şi amestec de nadă. Am început să arunc undiţele şi am avut o primă trăsătură un pui de crap cât palma s-a agăţat de o râmă. Şi apoi aştept trăgeau doar caraşii nu crapii din octombrie. Unul s-a rătăcit şi a  tras la boaba de porumb şi am avut şi eu cu ce pleca acasă.  cam 10 caraşi, doi pui de ciortan şi evident kilanul.
Vremea a fost şi ea de vină, dimineaţa părea că se face cald, dar a începu să bată vântul şi după ce m-am dezbrăcat am pus puloverul şi jacheta la loc. La un moment dat a început să plouă şi Mitica a acceptat că nu mai este de stat. 
Noroc că după aceea s-a făcut soare şi mi s-a uscat minciogul. 
Mitică în acţiune 
Am transpirat împingând la cărucior, mi-am curăţat peştele care era plin de icre şi am plătit caniota. Este 35 de lei pescuitul la liber şi 15 lei kilul de peşte pe care îl iei acasă, eu am avut un crap la kil aşa că se face uşor aritmetica. 
 Şi aşa am ajuns acasă bronzat şi mulţumit!


joi, 19 aprilie 2018

Jurnal de joi tot cu podul Basarab dar şi cu rapiţă

Demersurile mele nu au fost în zadar.
Surpriză! La podul Basarab când dau să urc pe scări, observ că scara rulantă funcţionează.
Clipurile mele către Primăria Bucureşti au avut efectul picăturii chinezeşti şi acum scările rulante sunt în funcţiune.
Nu-mi arog total acest merit,
dar cred că şi ce am făcut şi eu contează. 

Drumul spre Bucureşti mi-a arătat că agricultura pare pe un drum bun, câmpuri arate, tractoare, dar şi o căruţă şi o mare galbenă de la rapiţa înflorită.
Parcă am un sentiment de speranţă, chiar dacă zona satului de la Pătroaia are porţiunea de lângă calea ferată este plină de gunoaie. Soluţia este simplă să se condiţioneze ajutoarele sociale de curăţenie acestor gunoaie. 

Dilema veche ne pregătea prin Sever Voinescu de două numere pentru dosarul Soljeniţîn!
Da, se împlinesc 100 de ani de la naşterea marelui scriitor rus care a produs o revoluţie în gândirea cercurilor intelectuale din vest, publicarea Arhipelagului Gulag a arătat din plin urâţenia sistemului comunist în parte ei scelerată, a lagărelor de exterminare comuniste.

Port o amintire vie a acestui scriitor. Auzisem de el de la Europa Liberă, ulterior am ascultat pagini din Arhipelagul Gulag citite la acest post şi se extrăsese povestirea căpitanului român Teodorescu, arestat şi încarcerat în Gulag, care se ocupase de acţiuni de subversiune şi care tăiase sforile la paraşutele unui regiment sovietic. Vă imaginaţi cum s-au paraşutat eroicii soldaţi ai Armatei Roşii!

Valeriu Demetrescu, prietenul meu din studenţie găsise un portret al scriitorului care primise Premiul Nobel în toamna lui 1970 în revista Les Lettres Francaises, revistă de stânga, procomunistă, dar care devenise extrem de critică la regimul comunist după Primăvara de la Praga din 1968.
Chiar deasupra patului meu de la cămin era afişat portretul lui  Soljeniţîn. În cămin a fost un control al prodecanului Zarea, tip foarte dur cu studenţii, " cu mine vorbeşti cu gura închisă şi vii tuns!". 
Eu eram plecat prin oraş aşa că n-am fost prezent când colegii mei de cameră au fost obligaţi să-l dea jos de pe perete.
Ironia sorţii face că acest individ plin de idei conservator - comuniste a rămas în Occident, ulterior!

Am citit prin 72, cred Pavilionul canceroşilor procurat de sor'mea. 
Apoi nu ştiu cine mi-a făcut rost de Primul Cerc. Ambele traduse în engleză şi care mi-au provocat o vie emoţie atât prin mesaj, dar şi ca exprimare artistică.
Asta ca să o contrazic pe doamna Olteanu din Dilema care le declare nereuşite estetic. Parcă ştiu că ar fi primit Premiul Nobel  chiar pentru Primul Cerc.

Mai târziu la Piteşti, Liviu T. care fusese la bursă în Germania venise prin 74 cu Arhipelagul Gulag, primul volum, tot tradus în engleză pe care l-am devorat şi care m-a oripilat complet cu nebunia lui Stalin care şi-a omorât în epurări în primul rând propriile cadre de comunişti. 

Am cumpărat şi citit cam tot ce s-a tradus în româneşte, Arhipelagul Gulag, Pavilionul canceroşilor şi ultimele volume controversate, Două secole împreună, despre convieţuirea ruşilor cu evreii şi Rusia sub avalanşă, care este pe linia veliko rusă şi cam antioccidentală. 

În dosarul din Dilema veche contribuţia lui Tismăneanu este conciliantă, în stilul său personal, mă enervează că o tot citează pe Monica Lovinescu, cu care Tismăneanu nu are nici în clin nici în mânecă. 

Am citi şi articolul semnat de Arman Goşu care este cam bârfitor, referindu-se le invidia lui Soljeniţîn pe Şalamov. Am citit şi eu câteva din Povestirile de pe Kolîma, dar nu împărtăşesc că ar fi geniale, sunt dure şi fruste ca viaţa de zek - deţinut politic în Gulag.

O carte de valoarea lui Soljenţitîn, care probabil că ar fi făcut valuri mari, dacă ar fi apărut prin ani 60, este Viaţă şi Destin a lui Vasili Grosman, de o mare respiraţie în tradiţia lui Război şi Pace.

Printre contribuţii sunt şi 4 ale unor studenţi ai doamnei Ruxandra Cesereanu de la UBB Cluj care predă Soljeniţîn. Mi-a sărit în ochii numele unei studente şi un domn pe care l-am cunoscut astă toamnă în Deltă şi cu care am rămas în corespondenţă şi mi-a confirmat că este chiar fiica lui, lucru care mi-a făcut plăcere pentru debutul în această revistă prestigioasă. 

Am citit conferinţa de la Budapesta unui filosof argentinian Tomas Abraham, Despre imposibilitatea de a fi evreu. Este născut la Timişoara, emigrat cu familia în 1948 şi care a revenit recent în România să-şi caute strămoşii.

Un alt articol emoţionant care aparţine Ancăi Manolescu este dedicat sacrificiului jandarmului Arnaud Beltrame, care s-a sacrificat în schimbul unei ostatice luate de un fanatic criminal islamist.

Când să cobor din tramvai un tânăr mă abordează şi-mi spune că nu există Dumnezeu. Sunt cam nedumerit, de obicei te abordează ce-i care-ţi predică Evanghelia. I-am replicat că fiecare crede ce vrea, dar tânărul a insistat că nimeni nu a demonstrat că există Dumnezeu. Atunci un pic excedat i-am replicat că fizicienii au demonstrat că a existat acum 15 miliarde de ani Big Bang, deci a existat un început şi cine a declanşat începutul?

La Starbucks mă văd fugitiv cu amicul Cornel Stoica şi îi mărturisesc că sunt atât de pornit că am ajuns pe mâna personajelor lui Filimon, Creangă, Caragiale şi Preda. Aceşti ciocoi proşti şi răi care numai spre mai bine nu ne conduc!

Pe drumul spre casă am lecturat din România literară. Am citit un articol scris despre Julia Kristeva, celebră intelectuală stângistă originară din Bulgaria, soţia lui Philippe Sollers, structuralişti şi acoliţi de ai lui Sartre, cu atitudini maoiste, faimoşi şefi la revista avangardistă Tel Quel. În Bulgaria i s-au descoperit relaţiile nefireşti cu securitatea bulgară căutând prin documentele ei. Lucruri vechi la celebrităţi apuse. Este penibil că acum se descoperă că această faimoasă intelectuală are ceva scheleţi prin dulapuri.
Tonul articolului lui Mircea Mihăieş nu  o face antipatică pe Kristeva, pentru că acest zărghit de tip neocons dă de pământ cu Columbia University, Foreign Policy este o revistă comunistă!!! Face legături aiurea, înjură pe toţi de comunişti.
De parcă acest individ scârbos ar fi fost ceva rezistent sau dizident pe vremea lui Ceauşescu, iar publicistica lui politică de acum şi pupatului dosului cancerului Băsescu mi-l fac extrem de antipatic.

Nicolae Manolescu scrie de spre romanele lui Ivasiuc şi de fapt că tipul nu mai este pomenit scăzându-i geometric valoarea.
Diferenţa scrierilor lui faţă de ale lui Preda de exemplu, este că Preda avea pe lângă talent şi multă onestitate.
Ivasiuc a făcut prea multe complimente marxismului şi regimului. Este adevărat că a murit acum 41 de ani, când nu prea făceau mulţi pe dizidenţii, dar exact atunci a debutat Carta 77, şi după 3 ani Preda a publicat Cel mai iubit dintre pământeni

Mai este şi o chestie simpatică scrisă de Ştefan Cazimir, un roman franţuzesc despre Mihail Sevbastian, de fapt despre o presupusă iubită Eugenia, ieşeancă care o înlocuieşte în inima scriitorului pe Leny Caler, actriţa după care era înamorat. 


Cam atât pe azi!


luni, 16 aprilie 2018

Joseph Anton de Salman Rushdie





















M-am uitat pe blog de când am ultima postare despre o carte. Ar fi 20 februarie cu Detectivii Sălbatici ai lui Robertă Bolano şi 3 martie cu Need to Know de Karen Cleveland. Deci cam ăsta este intervalul de timp luat ca să citesc carte de memorii a lui Salman Rushdie.

Este o carte groasă cu 729 de pagini în ediţia originală. Cartea nu este un roman, ci o carte de memorii, care are ca eveniment central Fatwa declarată de ayatolahul iranian Komeini.  Fatwa este o pedeapsă cu moartea care trebuie aplicată de musulmani pentru cei care nesocotesc pe Mahomed şi Coranul. Asta au înţeles clericii musulmani din cartea Versetele satanice, devenită celebră după pronunţarea fatwa.

Cartea respectivă  este un roman fantastic care se petrece în actualitate, dar există un capitol dedicat lui Mahomed când este ademenit de diavol - Şaitan şi Mahomed declamă aceste versete sub influenţa diavolească.

Pentru această îndrăzneală obtuzitatea islamică fundamentalistă a cerut pedepsirea scriitorului Salman Rushdie.
Acest eveniment a avut loc în 1988 şi până în anul 2002 scriitorul s-a aflat sub protecţia Special Branch a Scotland Yard, cam în acelaşi mod, sau apropiat cu Regina Marii Britanii!

Cartea începe cu copilăria şi tinereţea scriitorului.
Acesta s-a născut în Bombay într-o familie bogată indiană musulmană originară din Kaşmir. De fapt tatăl său şi-a schimbat numele în Rushdie după celebrul filosof arab Averroes

Copilul de 13 ani este trimis în Anglia la Colegiul Rugby, celebru pentru inventarea jocului cu mingea ovală.

În acel timp erau trei condiţii în şcolile englezeşti: să fi străin, să înveţi bine şi să fi bun la sport. Dacă le îndeplineai pe primele două erai detestat de colegii britanici, care se dovedeau nişte rasişti jalnici.
Ceilalţi colegi erau îndemnaţi să se alăture pregătirii de tip militar, organizate de armata britanică. Copilul Rushdie refuză această ofertă, el fiind dintr-o ţară care se eliberase de colonialismul britanic chiar în anul naşterii sale în 1947.  În schimb el are timp să citească. 

După terminarea studiilor liceale este trimis de familie să studieze la King's College din Cambridge, să devină un Kingsman! Asta mi-a lămurit calitatea unui personaj din filmul recent Kingsman, absolvent al acestei universităţi.
Atmosfera universitară era cu totul diferită de liceu, mult mai liberală şi îngăduitoare cu străinii.
Aici tatăl dorea să devină economist, dar tutorele tânărului Rushdie l-a convins pe tată că mult mai bine este să studieze Istoria. 

Salman Rushdie îşi începe cariera de copy writer la o firmă de publicitate, dar dorinţa sa este să devină scriitor. Copii din miez de noapte îl face celebru, câştigând Booker Prize pentru cel mai bun roman de limbă engleză în 1981, declarat după două decenii cel mai bun roman premiat de Booker.

În 1988 publică romanul Versetele satanice care-i atrage condamnarea la moarte prin fatwa

Rushdie fusese căsătorit cu Clarissa Luard care-i dăruise un băiat pe Zafar care avea 9 ani în 1988. 
Rushdie divorţase şi era căsătorit cu scriitoare americană Marianne Wiggins cu care avea deja probleme. 

Şi începe epopeea ascunderii sale şi a protecţiei poliţiei pentru a nu fi asasinat. Rushdie a fost un om norocos, sau mai bine zis bine păzit de poliţie, pentru că un traducător italian a fost rănit, unul japonez ucis şi un editor norvegian rănit de gloanţe. 

Poliţia îl obligă să-şi ia un pseudonim şi acesta este Joseph Anton, de la numele scriotorilor Joseph Conrad şi Anton Cehov. Sub acest pseudonim el trăieşte timp de 14 ani când poliţia britanică constată că gradul de pericol nu mai cerea protecţie. 

Cartea este dedicată peregrinărilor şi evenimentelor care îi marchează viaţa. El doreşte să aibă o relaţie normală cu fiul Zafar, să-l urmărească, să-l ghideze în viaţă.

Divorţează de Marianne Wiggins şi se căsătoreşte cu tânăra Elisabeth West cu care are un nou băiat, Milan botezat după numele lui Milan Kundera.
Divorţează şi de Elisabeth şi se căsătoreşte cu spectaculosul fotomodel american de origine indiană Padma Lakshmi cu care nu are decât o căsătorie de 3 ani. 

Salman Rushdie continuă să scrie.
La dorinţa fiului Zafar scrie carte Harun şi mare de poveşti.
Scrie apoi şi Ultimul suspin al maurului, Pământul de sub tălpile ei, eseurile Patrii imaginare care mi-a trezit interesul şi mai mare pentru acest scriitor. 

Cartea care însă sună ca o prevestire este Furia, roman care urma să fie lansat la New York pe septembrie 11 (nine eleven) 2001. Pentru că el spusese deja că începutul secolului XXI va sta sub semnul terorismului şi luptei contra acestuia. 

Salman Rushdie este un foarte sensibil şi atent analist al fenomenului islamic. El acuză de răspândirea islamismului fundamentalist wahabit pe saudiţi care au finanţat madrassa - şcoli islamic, e mai ales în Pakistan, şcoli care au generat fenomenul talibanilor din Afganistan. El subliniază că islamismul fundamentalist nu are vreo relevanţă ideologică, influenţe marxiste, ci o revanşă obtuză a reacţionarismului islamic care vor să se întoarcă la vremurile lui Mahomed şi a Islamului biruitor în Orientl Mijlociu şi Africa de Nord. 

Constatăm până la 9/11, 2001 o atitudine împăciuitoristă a autorităţilor în special britanice la excesele minorităţii islamice, care se schimbă însă total după atacul Al Qaida împotriva Americii. 


Împotriva constrângerilor Rushdie continuă să se mişte prin lume să participe la viaţa literară şi intelectuală ca unul din scriitorii foarte importanţi contemporani.

Rushdie  a constata mai marea libertate de mişcare din America şi se mută la un moment dat acolo mai ales cu ocazia căsătoriei scurte cu Padma. 



Pe mine acest scriitor m-a impresionat foarte tare pentru că pedeapsa lui aruncată de autorităţile islamice retrograde a anunţat terorismul islamic care bântuie lumea de azi. 




duminică, 15 aprilie 2018

Din ciclul de ce nu se mai fac filme ca altădată

Seria Naşul- Godfather I, II şi III

Am dat întâmplător pe un canal de filme şi era în derulare filmul Naşul II. Am stat să-l văd , dându-mi seama că nu văzusem această serie, pe vremea videocasetelor traduse de Margareta Nistor.

Aşa că am căutat pe internet şi le-am găsit. Am revăzut începutul care-mi scăpase din Naşul II, cât şi finalul când am fost ocupat cu o convorbire pe  Whattsapp.

Apoi am văzut Naşul I. Aceste două filme nici nu este necesar să le vezi într-o ordine anume. Pentru că povestea lui Don Corleone se împleteşte în aceste două filme realizate în 1972 şi 1974.

Primul film din serie îl are ca personaj principal şi copleşitor pe Don Corleone interpretat excepţional de Marlon Brando. Îmi amintesc de comentariile din revista Cinema a filmului pe care idioţii ideologici comunişti nu l-au distribuit în România, probabil pe motiv că făcea apologia Mafiei.

Filmul a fost inspirat de romanul Naşul - Godfather al lui Mario Puzo şi descrie finalul vieţii marelui capo Vito Corleone, mafiot newyorkez. Filmul începe cu nunta fiicei lui Vito, Connie interpretată de fiica regizorului Francis Ford Coppola, Talia (Italia) Shire. Cam toată familia regizorului Coppola va fi în această serie de filme care prezintă viaţa unui sicilian, emigrat în SUA şi devenit ulterior unul din marii mafioţi newyorkezi.

Filmele povestesc viaţa primului Corleone care pleacă din Sicilia pe la începutul secolului XX spre America. Tatăl şi mama îi sunt ucişi de un don sicilian şi în suflet copilul poartă răzbunarea.
Apoi tânărul Corleone ajuns în America îşi ia numele de la localitate de naştere Corleone, Italia şi începe să prindă cheag la New York, după ce îl ucide pe unul din mafioţii care controlau mici comercianţi din Little Italy.

Elementul de legătură între aceste trei filme este Michael Corleone, fiul cel mic al lui Don Vito. Personajul este interpretat de genialul actor italo american Al Pacino.
De asemenea tânărul Corleone din vremea Primului Război Mondial este interpretat de alt actor absolut magnific, Robert de Niro.
Acesta îşi răzbună părinţii ucigând pe donul sicilian şi de atunci începe comerţul cu ulei de măsline spre America.

Revenind la Michael Corleone el este fiul cel mic al lui Don Vito, primul care face studii universitare, comparat cu ceilalţi doi fii, Sonny, interpretat de James Caan, ce urma să devină capo, dar este ucis de adversari, sau Alfredo, un tip extrem de uşuratic. Michael face şi campania din Pacific şi este un erou al SUA, moartea fratelui Sonny îl determină să devină el capo, Don Michael, cu afaceri în cazinourile din Las Vegas.

Seria a III-a este realizată la 16 ani după seria a II-a şi-l prezintă pe Michael Corleone la apus.
Fiul său Anthony a ales să devină cântăreţ de operă, iar fiica Mary, pe care tatăl o foloseşte în afacerile sale se îndrăgosteşte de vărul ei, Vicenzo, fiul lui Sonny cu o amantă. Acesta este noul Don căruia îi cedează Michael afacerile.

Finalul are loc în Sicilia la Palermo, unde Anthony va debuta în Cavalleria Rusticana, opera lui Pietro Mascagni. De fapt în româneşte titlul este înşelător. Este o dramă siciliană din curentul verist, iar cavalleria este de fapt cavalerismul, onoarea siciliană.

Împotriva lui Don Michael Corleone se pune la cale un complot în care moare doar fiica sa Mary.
Tragedia aceasta are loc pe fundalul sonor al intermezzoul muzical din operă, care celebrează noaptea de Paşti şi care este una din cele mai frumoase bucăţi muzicale scrise vreodată.

Filmele sunt splendide şi merită văzute, iar eu vă ofer acest intemezzo!

https://www.youtube.com/watch?v=7OvsVSWB4TI


Al treilea om - The Third Man

Acest film l-am văzut aseară, întâmplător pe un site de filme. Este un film inspira de un roman poliţist al lui Graham Greene şi este făcut în 1949.
Fundalul filmului este Viena anului 1949 împărţită între cele 4 mari puteri, la fel ca şi Berlinul.
Filmul este regizat de Carol Reed,  a câştigat un Oscar şi un Bafta britanic, dar se vede clar influenţa lui Hitchcock!

Scriitorul de romane western Holly Martins (Joseph Cotten) ajunge la Viena invitat de amicul Harry Lime (Orson Welles). Ajuns acolo află că Lime a fost tocmai înmormântat după un accident, călcat de un camion. Holly observă la înmormântare o femeie extrem de frumoasă Ana Schmidt (Alid Valli) şi este acostat de maiorul englez Calloway (Trevor Howard) care investiga pe Lime pentru afaceri necurate. 

Holly începe investigaţii pe cont propriu şi află din relatările martorilor date contradictorii privind moartea lui Lime. La incident au fost prezenţi baronul Kurz şi doctoruil Winkel.
Însă portarul locuinţei unde stătea Lime povesteşte şi de un al treilea om prezent la incident. Holly investighează ca să afle cine este acesta şi dă de inevitabilul Popescu, român din anturajul interlop al lui Lime. 

M-a impresionat Viena aceea din 1949 în care încercam să redescopăr Viena contemporană şi mă intrigă intrarea monumentală a clădirii unde se desfăşoară drama cu două cariatide care sprijină această intrare care-mi pare extrem de cunoscută, sau care de fapt este obişnuită la Viena. Căutând pe imdb am aflat că adresa este: . Străduţa se află undeva vis a vis de Universitatea din Viena în cealaltă parte a Ringului, prin spatele Muzeului Beethoven. Voi încerca să dau de clădire dacă ajung pe la Viena şi îmi reamintesc.


Pentru cei care au vizitat Viena îl recomand, ca şi pe cei interesaţi de Graham Greene, tradus în româneşte destul de mult şi înainte de 89!