marți, 29 iulie 2014

Idiotul de Dostoievki

Am terminat romanul lui Dostoievski dezamăgit.
Citisem şi-mi lăsase o impresie puternică Demonii aparţinând aceluiaşi scriitor. Demonii comparat cu Idiotul este mai mult roman clasic, Idiotul este exprimă o mai mult filosofia a lui Dostoievski.
Am citit şi o analiză a romanului făcută de Ion Ianoşi la o ediţie din 1969!

Aş face nişte precizări privind Rusia.
Prinţul Mîşkin este personajul principal al romanului şi m-am interesat de rangurile nobiliare ale Rusie.
Împăratul Petru cel Mare este cel care stabileşte şi acordă ranguri nobiliare. Vechii boieri ruşi nu aveau titluri, ei moşteneau starea de clasă aleasă la fel ca în Polonia, Ungaria şi Ţările Române, când vorbim de ortodoxie şi de aceiaşi boieri.
Petru cel Mare înfiinţează pe lângă titlul existent de kneaz - Prinţ, titluri nobiliare împrumutate din arealul german, cel de conte în forma Graf şi cel de Baron.
Kneaz a fost tradus ca prinţ în limba română. Pentru că este probabil ca pe teritoriul Rusiei să fi existat cum au exista şi pe cel al Ţărilor Române şi al Ardealului formaţiuni state independente sau dependente de un Mare Kneaz al Rusiei Kievene. 

Mîşkin provine dintr-o veche familie de knezi - prinţi. Lumea contemporană a lui Dostoievski cuprinde şi nobilime de spadă şi cea robă - cinuri pe lângă Curtea Imperială.
În viziunea lui Dostoievski prinţul Mîşkin este inocentul, omul capabil de mare mărinimie şi sacrificiu.

Celălalt personaj cheie este frumoasa Anastasia Filipovna de o inteligenţă şi frumuseţe diabolică, tentată să-l atragă în mreje pe prinţ, dar renunţând de fiecare dată. 
Pe lângă Anastasia se învârt mai mulţi pretendenţi, Rogojin şi Ganea Ardalionovici. Rogojin face cunoştinţă cu prinţul Mîşkin în trenul care-l aduce pe acesta din Elveţia şi cu care devine frate de cruce.

Prinţul Mîşkin se întoarce în Rusia oarecum vindecat de boala epileptică de care suferea, dar atitudinea sa mărinimoasă şi sinceritatea îi aduc porecla de idiot!
Un alt personaj important feminin este Aglaia, fiica ce mică a generalului Epancin, care se îndrăgosteşte de prinţ. Şi la ea ca şi la frumoasa Nastasia acţionează un complex dragoste - ură faţă de Mîşkin.
Un alt personaj important este Ippolit care reprezintă curentul reformator al Rusiei, al nihilismului, respins categoric de autorul. Pe mine m-a  dezamăgit cel mai tare conceptul rusofilo-ortodoxist dostoievskian expus prin gura prinţului Mîşkin care este şi filosofia de azi, putiniană, a excepţionalismului rus, agresat de Occidentul înecat în rele.
Finalul este trist, Rogojin care făcuse din Nastasia Filipovna o obsesie, o ia la cererea ei şi părăsesc Pavlovskul unde urma să se căsătorească cu Mîşkin. Mîşkin cedase în favoarea ei după o dură altercaţie cu adversara ei al inima prinţului, Aglaia Epancina.
Obsedatul Rogojin care încercase să-l înjunghie pe prinţ duce la îndeplinirea actul uciderii Nastasiei Filipovna. şi intră la ocnă, în Siberia pentru 15 ani. Prinţul Mîşkin este puternic afectat de acest eveniment şi este trimis la un sanatoriu elveţian.
Aglaia se încurcă cu fals conte polonez şi se ratează şi ea.  

Nu este niciun happy end, nicio consecinţă luminoasă în romanul lui F. M. Dostoievski! 

luni, 28 iulie 2014

Sfârşit de iulie prin Zăvoiul din Piteşti


După cum se observă Râul Doamnei este crem din cauza aluviunilor aduse de ploaie
Argeşul în zona parcului curat şi de culoare verzuie
Viitorul aţipit





Un soi de magnolie

Câinele care păzeşte magnolia





vineri, 25 iulie 2014

Ida, un alt film polonez

Mărturisesc că filmul l-am văzut la impulsul cronicii lui Andrei Gorzo, din Dilema veche.

Apoi îndemnat de cronica lui Gorzo i-am citit şi recenzia lui Vladimir Tismăneanu, care este foarte bună şi la obiect.
Într-adevăr personajul Anna (Ida) este luată parcă din fata cu turban albastru, sau cea cu perlă ale lui Vermeer.

http://www.contributors.ro/cultura/jelind-de-a-pururi-osemintele-secrete-despre-filmul-ida/

Filmul este extrem de frumos, de dureros, de dur şi de trist. Este un film pe o tematică ce l-ar putea apropia de După dealuri a lui Cristian Mungiu.

Este un film cu trei personaje: călugăriţa Anna (Ida), mătuşa Wanda Gruz şi tânărul saxofonist.
Suntem în 1962 şi Ana este înaintea jurământului pentru a deveni pe deplin călugăriţă, aflându-se în stadiul de ucenică.
Maica superioară a mânăstirii o îndrumă pe Anna să-şi contacteze mătuşa, pe Wanda Gruz înainte de a depune jurământul de călugărie.
Wanda este o fostă, actuală? procuroare a Poloniei socialiste.
Primul lucru care-l povesteşte nepoatei  este că de fapt ea nu este creştină ci jidoavcă, forma peiorativă în poloneză, după câte ştiu, pentru că există şi formula evreică. 
Se numeşte Ida Lebenstein şi mama ei Rozsa a fost sora Wandei. 
Părinţii ei au murit în timpul Holocaustului polonez şi mătuşa şi fiica pornesc în descoperirea mormântului şi osemintelor părinţilor.
Ajung în satul unde trăiau ca ţărani părinţii Idei cu Wartburgul mătuşei Wanda.
Aici se marchează diferenţa faţă de statutul evreilor din Polonia unde putea fi agricultori şi proprietari de pământ, nu ca în la noi în România.
În casa părintească a Idei  trăieşte familia fiului celui care i-a ascuns părinţii de represiunea nazistă. Soţia ţăranului cere Idei binecuvântarea pentru copilul de ţâţă pe care-l are în braţe, prin statutul ei de viitoare călugăriţă, gest semnificativ în poveste.
Povestea care se ascunde în spatele acestei salvări este dură şi ticăloasă. Comentatorii povestesc de antisemitism, dar treaba pare diferită şi are iarăşi o amprentă tipic poloneză, revelată de incidentul de la Jedwabne.
Sub pretextul urmărilor Holocaustului, ţăranul care-i ascunde îi omoară ca să le moştenească casa şi pământul. Cele două femei află că ucigaşul este de fapt fiul care le promite să le arate mormântul dacă Ida nu mai ridică pretenţii asupra casei. Cu acest prilej Ida află că a avut şi un frate. Justificarea omorârii lui era că avea o faţă brunetă şi era circumcis. Ida, care era foarte mică a fost dată în grija preotului satului, ca ultimă fărâmă de umanitate şi ispăşire.
Nepoata şi mătuşa recuperează osemintele şi le îngroapă la cimitirul evreiesc. Anna (Ida) ar vrea un preot, la care mătuşa Wanda îi răspunde sarcastic: "poate un rabin?".

În peregrinarea celor două aflăm şi biografia mătuşii Wanda. Scăpată din Holocaust a devenit o dură activistă comunistă, procuror care are pe conştiinţă oameni condamnaţi la moarte pentru împotrivirea la victoria socialismului în Polonia. A ajuns o alcoolică şi o adeptă a preacurviei, fiind aproape de vârsta critică a îmbătrânirii.
Este prinsă băută la volan şi închisă de miliţie care apoi îşi cere scuze, doamna procuror beneficiind de imunitate!
Personajul Wanda cea roşie este inspirat dintr-o persoană reală, Wanda Wasilewska cum spune VT, preferata lui Stalin.
Apare şi al treilea personaj, saxofonistul. El face autostopul cu cele două şi le invită la un spectacol în hotelul unde sunt cazate. Ascultăm muzica din epocă cu Celentano şi alţi idoli italieni, dar şi jazz de Coltrane. Polonezii sunt prin cei mai importanţi promotori ai jazzului european.
La mărturia Idei că este evreică, tânărul o linişteşte că şi el are sânge de ţigan!

Marcată de revelaţia morţii rudelor sale şi probabil de faptul că nu a făcut nimic ca să aducă pe vinovaţi criminali de moartea rudelor sale, preocupată să pedepsească doar pe duşmanii socialismului, Wanda se sinucide aruncându-se pe fereastră pe acorduri de Mozart. 
Vedem ceremonia de înhumare unde oficialii evocă memoria necruţătoarei procuroare comuniste.

Ida revine de la mânăstire la casa mătuşii, se îmbracă cu o rochie sexi, cu pantofi cu toc, se întâlneşte cu saxofonistul şi fac dragoste.
Este o izbucnire de libertate inutilă cum se remarcă din conversaţia cu tânărul înainte definitivului jurământ de castitate al călugăriei.

Filmul este complex, este copleşitor, este un film despre vinovăţie, despre răul întruchipat de viciile omeneşti, sub orice formă, şi de posibila ispăşire prin dedicarea vieţii lui Dumnezeu şi fiului său Iisus.

Nu este un film despre Holocaust, ci despre consecinţele acestuia printre oameni obişnuiţi, despre coşmarurile polonezilor care sunt prinşi între un antisemitism popular şi represiunea nazistă.

Este un film care arată resursele filmului polonez, a marilor săi cineaşti care nu au epigoni, ci continuatori remarcabili al acestui important fenomen artistic.

Un comentator al filmului îl dă ca posibil premiat la Oscarul pentru filmele străine.
Îl recomand cu căldură!

P.S.
În filmul polonez  precedent Drogowka, am remarcat câteva automatisme de limbaj. 
Unul revine exasperant, ca în filmele americane cu dialoguri populate de fuck, aici este rostit obsedant: kurwa - curva, ce nu mai trebuie tradus. De asemenea remarc că organul feminin în româneşte are origine slavă, la fel îl folosesc şi sârbii, iar rusescul huia este pentru partea bărbătească.

Îmi cer scuze pentru aceste lămuriri, care nu au legătură cu filmul de faţă.






miercuri, 23 iulie 2014

Drogowka, un film polonez

Am urmărit aseară un film polonez Drogowka (Drogul perfect) din 2013. 

Este un film de actualitate, care s-ar putea petrece şi în România, prin similitudinea situaţiilor şi a mentalităţilor. Regizorul  considerat a fi unul din cei mai promiţători din filmul polonez.

Este un film din lumea poliţiştilor de la Circulaţie. 

Ryszard Król (Bartlomiej Topa) este un poliţist normal. Mai lasă, mai negociază cu cei care nu respectă regulile de circulaţie. 
Îşi înşeală nevasta cu partenera lui, Maria, participă la chefuri monstruoase cu votcă şi prostituate. 

După un astfel de chef se trezeşte în maşină alui, un BMW tunat, pe malul Vistulei. Este preluat de anchetatori sub acuzaţia uciderii colegului său, Lisowski, care se încurcase cu soţia lui Król. 
Król  evadează din anchetă şi începe să facă cercetări privindu-l pe Lisowski. Acesta era un poliţist corupt care înregistra pe telefoane mobile cei cu infracţiuni, dar şi pe colegii lui poliţişti şi care îi şantaja. Król sapă adânc şi dă de un adevărat muşuroi al corupţiei, cu afaceri cu terenuri pe unde trec şantiere de autostradă, corupţie a politicienilor. Król este tentat şi ameninţat şi apoi bătut rău de către un mafiot cu un Ferarri şi o grămadă de bani.  Între timp cel pe care-l bănuieşte că ar fi comis crima, poliţistul Hawriluk îl descoperă sinucis prin spânzurare. 

O scenă de un comic sinistru este cu colegul lui Król, mare crai şi gustător de prostituate. Acesta urcă cu una în maşină şi comandă o muie. Król  la volan pune o frână bruscă la o trecere de pietoni şi prostituata îi taie cu dinţii mătărânga! Spital, scandal, nenorociri, unde alt coleg, foarte rasist ce aştepta să-i nască soţia, află cu stupoare că fiul lui este ...negru! Nevasta îi mărturiseşte cică ar fi fost victima unui viol!

El dezvăluie tot şefului său tot dosarul de corupţie, care îngrozit de consecinţe, îngroapă ancheta şi-l exonerează pe Król. 

Îşi dă şi demisia bătrânul şef. Król  îşi reia activitatea împreună cu Maria. Pe când aceasta controla un şofer din trafic, Król care ieşise din maşină poliţiei este acroşat de un camion greu şi omorât. Această scenă era urmărită de mafiotul care îndeplinise ameninţarea cu moartea! 

În final la înmormântare apare o maşină care arestează pe unul din participanţi, probabil bătrânul şef care era omul mafiei!
Un final trist în care mari ticăloşi scapă. 

Un film cu realităţi poloneze valabile până la similitudine cu cele româneşti!


sâmbătă, 19 iulie 2014

Din nou la baltă, 18 iulie 2014

L-am convins pe Ilie să mergem la baltă. L-am anunţat pe proprietar în prealabil că vin, ca de obicei.

Balta nu a dat rezultate, doar nişte teni (amur, grassfisch), iar ăi mai mari i-a prins Ilie!
Ilie cu spatele
Am mai avut şi o convorbire neplăcută cu tatăl proprietarului, care vrea să ne încaseze, nu pe de pomană!

Dar balta nu a mai produs niciun ciortan adevărat!

Slabă captură, după cum vedeţi!
De peşti s-a bucurat Darius, fiul lui Dan, vecinul meu!






Amurii şi restul

Juvelnicul


marți, 15 iulie 2014

Dorin Tudoran şi Mondialul brazilian

Blogul lui Dorin Tudoran a devenit dificil de citit. Aşa că vă facilitez lectura articolelor sale, cu mare plăcere!
Merită analizele sale fotbalistice!
A bon entendeur!

Pare că îşi revine, dar nu sunt sigur. Încerc să postez trei restanțe, texte puse “la vremea lor”, direct pe Facebook.
Mare şi important nu sunt același lucru. Există mari artişti, există artiști mari și importani. Ultimii sunt cei care, dincolo de valoarea intrinsecă a operei lor, provoacă schimbări de paradigmă, ireversibile.
Eminescu a fost un asemenea creator.
Într-o seară de 1883, s-a culcat în suflet cu ”Pe lângă plopii fără soț,/Adesea am trecut;”.
Dimineața s-a trezit, amintindu-și că doar cu câteva luni înainte scrisese ”Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată;/Pururi tânăr, înfăşurat în manta-mi/…/Ca să pot muri liniştit, pe mine/Mie redă-mă!”
A fost dimineața poeziei noastre. Limba română nu s-a mai uitat înapoi.
Există mari sportivi, există sportivi mari și importanți. Ultimii sunt cei care, dincolo de valoarea intrinsecă a performanțelor stabilite, provoacă schimbări de paradigmă, ireversibile.
După ce, în ziua de 28 august 1968, Dick Fosbury a stabilit un nou record mondial la săritura în înălțime, răsucindu-se în aer cu spatele la stachetă, mai nimeni nu folosește azi “Foarfeca”, “Eastern Cut-Off”, “Western Roll” sau “Straddle”. Legea o face “Fosbury Flop”.
Alfredo Di Stéfano a fost un fotbalist mare și important.
Înainte de el, Real Madrid era o echipă cu ceva pretenții locale. Grație lui Di Stéfano, Real Madrid a devenit o mare putere mondială. După Don Alfredo, fotbalul nu s-a mai jucat niciodată ca înainte de el. Și nu doar la Real Madrid.
Sunt atât de bătrân, încât l-am văzut jucând la sfârștitul carierei sale – cred că era 1966. Fizic, mașinăria nu mai era aceeași, dar din fiecare mișcare era ușor de ghicit ce-l propulsase pe Di Stéfano în rândul legendelor.
Johan Cruyff este un alt exemplu. Ce a fost mai frumos și mai elaborat în jocul Barcelonei vine de la jucătorul și antrenorul olandez. Goardiola a fost cel care a înțeles cel mai exact arhitectura vie gândită de Cruyff.
Deși Ronaldo spunea la moartea lui Di Stéfano că “legendele nu mor niciodată”, cusurul adevăraților fotbaliști mari dar și importanți este că nu sunt pe atât de mulți, pe cât ne place să credem.
Deasupra pianinei mele din București, am păstrat pentru foarte mulți ani două fotografii decupate din ziare străine și o cartolină cu autograf. Fotografiile erau, una cu Di Stéfano, cealaltă – cu Evaristo.
Di Stefano plutea perfect orizontal cu pământul. Un picior era îndoit – călcâiul propulsa mingea în poarta celor de la Valladolid.
Evaristo (de Macedo), brazilianul care a jucat 5 sezoane la Barcelona, înainte de a fi vândut Realului, plutea și el perfect orizontal cu pământul. Cu capul, trimitea mingea în vinclul porții adversarilor.
Fotografia era, parcă, dintr-o finală: Copa del Generalisimo, competiție cunoscută azi drept Copa del Ray.
Fotbalistul din cartolina cu autograf era Mario Corso, marele decar al lui Inter Milano. După Corso, mingea n-a mai fost purtată de-a lungul și de-a latul terenului de fotbal cum fusese cărată înainte de Corso. L-am văzut la București.
Dacă mi-aș dori ca Argentina să câștige această ediție a turneului final este pentru un sigur motiv: m-ar bucura să-l văd pe Messi ridicând trofeul și strigând: “Esto es para Don Alfredo! Esto es para el señor Di Stéfano!” Cred că și Péle, și Beckenbauer, și Cruyff ar fi emoționați.
Când legendele devin, cu adevărat, universale, naționalitatea lor se estompează.
Alfred Di Stéfano a devenit al nostru, al tuturor.
GERMANIA a devenit, în mintea unor ultranaționaliști, “marele califat german”. Nu-mi e clar dacă unor asemenea “puriști” le vine să “vomite” și azi sau să “părăsească” țara, cum se angajau acum vreun an că vor proceda, după ce “împuțiții” Kedhira, Özil și Boateng au fost printre cei care au dus naționala germană în finală.
La 2:0 în favoarea nemților, brazilienii nu vroiau să-și creadă ochilor. La 5:0, nemților nu le venea să-și creadă ochilor. La 7:0, fostul mare fotbalist al Braziliei, Silva, regreta că în fotbal nu e ca în box: când elevul este masacrat, antrenorul aruncă prosopul și meciul se încheie. Asta ar fi făcut el, la 3:0 în favoarea germanilor.
Nemților le-a ieșit totul. Lufthansa a fost din nou onorată – la un luft “magistral” al lui Müller, în careu, Kross s-a văzut obligat să dea gol. Apoi a mai dat unul – mai bine să prisosească, decât să nu se-ajungă.
La 7:0, speriat că, dacă face 8:0, va fi poreclit “călăul”, Özil, singur cu portarul în față, a trimis mingea, delicat, pe lângă poartă – ce-i mult strică, și-o fi spus el. Faza următoare a adus mingea la Oscar și unicul moment de lasă-mă să te las în apărarea germană le-a adus gazdelor golul de onoare. Este, probabil, singur motiv pentru care stadionul nu a fost incendiat după meci.
*
Și BRAZILIEI i-a ieșit totul. Pe nas. Unul dintre campionatele pe care le urmăresc constant este cel brazilian. Când, pensionat de Milan, Seedorf a ajuns în Brazilia, la Botafogo, și l-am văzut câștigând, la 35-36 de ani, meciuri aproape de unul singur în fața celor mai puternice echipe braziliene, mi-am zis că nu e semn bun; deși Seedorf a fost un jucător extraordinar.
Infrastructura fotbalului brazilian e la pământ, organizarea jocului a devenit cu totul facultativă, tot jucătorului i se ridică statuie, dacă dă un gol cu călcâiul – în rest, poate mănânca semințe și să facă încălzirea pentru o partidă de samba.
Brazilia nu mai produce jucători ca Péle, Garrincha, Amarildo, Zico, Romario, Nilton și Djialma Santos, Ronaldo, Ronaldinho, Rivelino, Roberto Carlos și atâția alții. Azi defilează cu alde Joel, Dante (nu Alighieri) și cu un Fred total ieșit din formă, cu Luiz Gustavo și Paulinho pe post de reclame de bere.
Dacă Scolari continuă să declare că nu știe ce s-a întâmplat cu Brazilie, Zico știe și o spune limpede în articolul semnat ieri în The Guardian:
http://bleacherreport.com/tb/ddtza?utm_source=newsletter&utm_medium=newsletter&utm_campaign=2014-fifa-world-cup
Într-un dialog de tot hazul, Christiano Vieri și Ruud Gullit au greșit pronosticul doar cu un meci – vedeau Brazilia eliminată de Columbia. Gullit se întreba ce e în capul lui Scolari, fiindcă nu se înțelege pe ce post joacă Hauk. Vieri îl consola. Făcând-i cu ochiul, spunea ”Ruud, nicio problemă, îl au pe Fred…”
Nu mă interesează că Thiago Silva poartă un inel cu două rânduri de diamante (probabil, 150.000 de dolari), nici că la mâna dreaptă poartă un ceas Hublot (exact ceasul căruia îi face reclamă Rafael Nadal) de vreo 250.000 de Euro. Mă întreb însă ce e în capul căpitanului Braziliei când obstrucționează aiurea portarul advers, ia al doilea cartonaș galben și apoi bocește în tribună exact la meciul împotriva Germaniei.
Nu trebuie să știi prea multă engleză, ca să înțelegi care consideră Wagner Ribeiro – agentul lui Neymar – că sunt calitățile de care ai nevoie pentru a fi numit azi antrenor al Braziliei. Scolari prins în ”fotografie la minut”. Un portret probabil nici  prea drept, nici prea nedrept :
One – being Portugal coach and winning nothing.
Two – going to Chelsea and being sacked the following day.
Three – going to coach in Uzbekistan.
Four – returning to Brazil, taking over a big team [Palmeiras] and getting them relegated to the second division.
Five – leaving the club 56 days before the end of the Brasileirao [season] to ‘escape’ the relegation.
Six – being an old jerk, arrogant, repulsive, conceited and ridiculous.

*
ARGENTINA. Maradona declară că în 1986 Argentina a avut cea mai proastă echipă din istoria ei și, totuși, a câștigat titlul mondial. Cine pune pe trei coloane loturile Argentinei din 1978, 1986 și 2014 observă că echipa de azi este, de departe, cea mai subțirică.
Messi este umbra jucătorului de până acum un an și jumătate; Aguerro este umbra jucătorului din campionatul britanic; codița lui Palacio sugerează doar lanțul de la vechile bazine de apă ale toaletelor; Zabaleta, oricât de muncitor, nu e Javier Zanetti; Demichelis nu e – nici când poartă plete, nici când se tunde scurt – în liga lui Passarella. Unde sunt jucătorii de talia unor Kempes, Ardiles, Tarantini, Bertoni, Gallego, Luque, Burruchaga, Valdano? Deci, despre ce vorbește Maradona?
Jorge Luis Borges a deplâns, în câteva rânduri, faptul că imaginea Argentinei este tangoul. Tangoului, Borges îi prefera milonga, o muzică pe care o considera “curajoasă”, ”sălbatică” și ”veselă”, în timp ce despre tango credea că este o muzică ”sentimentală” și ”respectabilă în cel mai prost sens al cuvântului”.
Ce ”cântă” și “dansează” azi Argentina, sub bagheta mediocrului Sabella, nu este nici tango ”respectabil în cel mai prost sens al cuvântului”, nici milonga ”curajoasă”, ”sălbatică” și ”veselă”. E un hibrid căruia i-aș spune miloaga.
*
OLANDA. Cu o echipă departe de cele în care jucau Neeskens, Cruyff, Van Basten, Gullit, Van Hanegem, Krol, Haan, Rep, Resenbrink și alții, batavii au avut șanse să-și ia revanșa în fața Argentinei. Robben (care a jucat senzațional până în semifinală) a fost acum mai palid, dar, dacă Mascherano nu-l stopa în ultimele minute, ar fi păstrat șansele de a câștiga titlul de cel mai bun jucător al turneului.
Nu există jucător care să alerge mai dizgrațios pe teren decât Robben – pare o păpușă dezmembrată de blesteme Voodoo. Pe lângă el, Jean Marais, în La Belle et la Bête, era grația întruchipată. Robben aleargă cu capul în pământ, fiind  opusul imaginii unor Franz Beckenbauer sau Giancarlo Antognioni.
Numai că fotbalul nu este balet, iar pentru a-l admira, Robben nu trebuie să fie Mikhail Baryshnikov. Om care a supraviețuit și unui cancer foarte dur, și multor nedreptăți de imagine, Robben merită să fie iubit, deși el pare mulțumit să fie doar respectat și eficient. A te duce în tribună, imediat după înfrângere, pentru a-ți lua în brațe copilul și a-i șterge lacrimile cu un sărut face cât un car cu goluri de aur.
Spre deosebire de Messi, pe care-l termină și presiunea că trebuie să probeze, în fiecare minut petrecut pe teren, că e cât Maradona, Robben a jucat formidabil și pentru că nu l-a somat nimeni, de zece ori pe zi – ”Dovedește-ne că ești Cruyff!”
PRESA. Parte din ea – lamentabilă. Antrenorul Germaniei, Joachim Löw, este acuzat, într-un titlu de-o șchioapă, că îi face vinovați pe jucătorii străini care evoluează în Premier League de starea lamentabilă (ani la rând) a naționalei Angliei. Or, declarațiile lui Löw băteau spre altă țintă – Premier League este o competiție formidabilă și pentru că în ea evoluează foarte mulți jucători străini de primă mână. Dar, când vine vorba de naționala Angliei, performanțele ei nu pot fi mai bune decât nivelul jucătorilor englezi. La mondiale, europene etc., străinii formidabili joacă pentru țările lor. Simplu și de bun-simț.
Dar, dacă tot ne enervează Löw, pentru că e un antrenor foarte bun, măcar să insinuăm că e ușurel rasist și un pic homosexual. Ticăloșia – asemeni prostiei – nu are rasă.
*
FINALA. La cum a jucat până acum, Argentina s-ar putea să regrete că s-a calificat în finală. Nemții au dovedit că nu iartă, dacă te prind pe picior greșit și n-au nicio jenă să tundă gazonul cu tine. De dragul spectacolului, sper că Messi doar se preface că e plictisit de fotbal și să fie raportat tot timpul la Maradona. Într-un asemenea caz, în finală, nemții ar putea să simtă gustul diferenței între Austerlitz și Waterloo.
Pericolul mare este că așa cum Germania vs. Olanda a reușit să sperie semifinala Argentina – Olanda, semifinala de 7:1 să nu fi băgat aceeași spaimă și în finală.
S-a spus că Argentina vs. Olanda a fost un joc de șah. Probabil că așa au stat lucrurile. Numai că nu un joc în care marii maeștri Sabella Fischer și Van Gall Kasparov au căutat mișcarea de șah-și-mat. Pe cale de consecință, s-a ajuns la un șah etern; la pat.
Un pat din care unii au căzut abia la executarea loviturilor de la 11 metri, parte a fotbalului în care șahul nu poate rămâne etern.
Duminică – Mat!
Mâine dimineață, Mitică și eu punem capăt aventurii pe care am numit-o “Braziliada”. Iată câteva gânduri la sfârșit de carnaval.
TITLUL. L-a câștigat echipa cea mai bună. Nemții au pregătit acest triumf timp de peste zece ani. Cu migală, efort, răbdare și încredere că vor reuși. Așa au jucat și finala. Titlul l-a câștigat infrastructura fotbalului german. Jucătorii și antrenorii au vorbit în numele ei: Über!
Țesătura Schürrle – Götze intră în antologie. Echipa lui Löw va fi primită acasă cu Schürrle și fanfare: “Götze! Götze! Götze!”
ARGENTINA. Deși calificată în finală, nu se află departe de problemele care au lăsat fotbalul brazilian în curul gol la acest turneu final, care nu era unul pentru nudiști, cum au crezut David Luiz, Fernandinho, Paulinho și alți câțiva.
Sabella ori nu a avut de unde alege jucători mai buni sau mai în formă, ori a vrut să ne convingă definitiv cât de mediocru este. Palacio a fost ridicol. Aguerro – nerefăcut, nu avea ce căuta în acest turneu. După doar cinci minute de joc, abia își târa picioarele. Higuain – umbra celui de acum 4-5 ani. Truism ori nu, fotbalul se joacă pe goluri. Și Argentina nu a dat gol (să uităm prelungirile și executarea de lovituri de la 11 metri) decât foarte rar.
Nu înțeleg foarte clar ce se întâmplă cu Messi de un an și jumătate – e obosit, plictisit sau, cum aud niște comentatori care pretind că află totul “pe surse”, Lionel plătește tribut tratamentelor intensive și programului de creștere în înălțime la care a fost supus după ce Barcelona l-a cumpărat pe copilul minune. Ne vom dumiri în anii ce vin.
FINALA MICĂ. Înaintea ei, Van Gaal declara că ar fi preferat să piardă finala cu 1-7, decât să joace finala mică, un meci care nu ar trebui să existe, căci nu interesează pe nimeni și nu vindecă rănilor celor care au ratat calificarea în finală. A câștigat finala mică, mi s-a părut fericit și a mulțumit, emoționat, jucătorilor. În acest turneu, Olanda a jucat peste așteptări. La Manchester, fanii lui United abia îl așteaptă pe depanatorul olandez.
Eșecul Braziliei și în finala mică era foarte previzibil – psihic, jucătorii erau încremeniți în acel 1-7 din meciul anterior. Dovadă că au făcut exact același tip de greșeli – David Luiz, de pildă, a jucat de parcă era tot în meciul cu Germania. Au fost comentatori care au spus că, dacă în meciul cu nemții, Thiago Silva era pe teren, l-ar fi ținut în frâu pe Luiz, ar fi organizat apărarea. A fost în finala mică lângă Luiz, dar visătorul David și-a văzut de ale lui. Despre apărătorii (cu excepția lui Maicon) și mijlocașii brazilieni, mai bine uităm. Pe atacanți, oricum nu i-am zărit.
ARBITRAJUL. Foarte straniu. Mai tot timpul. În finală, intrarea lui Neuer la Higuain mi s-a părut fault – penalti. Dar trebuie să văd reluarea fazei de mai multe ori. (Update: fault mare, penalti și cartonaș roșu. Ridicol: arbitrul i-a dat cartonaș galben lui… Higuain)
FIFA. Lamentabilă. Să te speli pe mâini de barbarii precum cele comise de Zuniga asupra lui Neymar este rușinos, o invitație la degradarea ideii de fair play. Dar să-i acorzi lui Messi titlul de cel mai bun jucător al turneului e impardonabil. Până și în echipa Argentinei era un jucător care a fost mult peste Messi în acest turneu– Mascherano. Dar Robben? Dar alții? Sau, de ce ar fi de neimaginat să-i acorzi lui Manuel Neuer și trofeul Mănușa de aur (cel mai bun portar) și Balonul de aur – cel mai bun jucător? De ce trebuie ca, întotdeauna, cel mai bun jucător al unui turneu să fie doar un jucător de câmp, de preferat – un atacant? Portarii nu sunt și ei jucători?
PREMIUL FAIR PLAY – Joachim Löw: “Victoria de azi este rodul multor ani de trudă. Efortul a început de pe vremea lui Jürgen Klinsmann. O muncă pe care noi am continuat-o.” N-ar fi rău ca diriguitorii fotbalului american să înțeleagă, măcar un pic, și limba germană.
CATEGORIA DIN PUŢUL GÂNDIRII LUNATECILOR. Premiul întâi cu coroniță – Scolari. “Demisia?”, răspunde el presei braziliene, care-l desființează. “Nu văd de ce mi-aș da demisia.” Și adaugă: “Este la latitudinea președintelui federației să decidă. Noi vom înainta un raport final, după care președintele va analiza ce trebuie făcut.” Mișto: Analyze this! (Update – Scolari a și fost dat afară: președintele federației n-a avut nevoie să mai citească raportul final, căci i-a fost de ajuns rezultatul final.)
CATEGORIA LUNATICILOR GÂNDITORI. Premiul întâi cu două coronițe – Fred, care tocmai “și-a anunțat retragerea din competițiile internaționale.” Adică, el chiar crede că a fost prezent la acest turneu final. Somnambulism carioca!

Salutări!
dt_signature2-e1270748737227[1]