Dorin Tudoran şi Mondialul brazilian

Blogul lui Dorin Tudoran a devenit dificil de citit. Aşa că vă facilitez lectura articolelor sale, cu mare plăcere!

Merită analizele sale fotbalistice!

A bon entendeur!

Pare că îşi revine, dar nu sunt sigur. Încerc să postez trei restanțe, texte puse “la vremea lor”, direct pe Facebook.

Mare şi important nu sunt același lucru. Există mari artişti, există artiști mari și importani. Ultimii sunt cei care, dincolo de valoarea intrinsecă a operei lor, provoacă schimbări de paradigmă, ireversibile.

Eminescu a fost un asemenea creator.

Într-o seară de 1883, s-a culcat în suflet cu ”Pe lângă plopii fără soț,/Adesea am trecut;”.

Dimineața s-a trezit, amintindu-și că doar cu câteva luni înainte scrisese ”Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată;/Pururi tânăr, înfăşurat în manta-mi/…/Ca să pot muri liniştit, pe mine/Mie redă-mă!”

A fost dimineața poeziei noastre. Limba română nu s-a mai uitat înapoi.

Există mari sportivi, există sportivi mari și importanți. Ultimii sunt cei care, dincolo de valoarea intrinsecă a performanțelor stabilite, provoacă schimbări de paradigmă, ireversibile.

După ce, în ziua de 28 august 1968, Dick Fosbury a stabilit un nou record mondial la săritura în înălțime, răsucindu-se în aer cu spatele la stachetă, mai nimeni nu folosește azi “Foarfeca”, “Eastern Cut-Off”, “Western Roll” sau “Straddle”. Legea o face “Fosbury Flop”.

Alfredo Di Stéfano a fost un fotbalist mare și important.

Înainte de el, Real Madrid era o echipă cu ceva pretenții locale. Grație lui Di Stéfano, Real Madrid a devenit o mare putere mondială. După Don Alfredo, fotbalul nu s-a mai jucat niciodată ca înainte de el. Și nu doar la Real Madrid.

Sunt atât de bătrân, încât l-am văzut jucând la sfârștitul carierei sale – cred că era 1966. Fizic, mașinăria nu mai era aceeași, dar din fiecare mișcare era ușor de ghicit ce-l propulsase pe Di Stéfano în rândul legendelor.

Johan Cruyff este un alt exemplu. Ce a fost mai frumos și mai elaborat în jocul Barcelonei vine de la jucătorul și antrenorul olandez. Goardiola a fost cel care a înțeles cel mai exact arhitectura vie gândită de Cruyff.

Deși Ronaldo spunea la moartea lui Di Stéfano că “legendele nu mor niciodată”, cusurul adevăraților fotbaliști mari dar și importanți este că nu sunt pe atât de mulți, pe cât ne place să credem.

Deasupra pianinei mele din București, am păstrat pentru foarte mulți ani două fotografii decupate din ziare străine și o cartolină cu autograf. Fotografiile erau, una cu Di Stéfano, cealaltă – cu Evaristo.

Di Stefano plutea perfect orizontal cu pământul. Un picior era îndoit – călcâiul propulsa mingea în poarta celor de la Valladolid.

Evaristo (de Macedo), brazilianul care a jucat 5 sezoane la Barcelona, înainte de a fi vândut Realului, plutea și el perfect orizontal cu pământul. Cu capul, trimitea mingea în vinclul porții adversarilor.

Fotografia era, parcă, dintr-o finală: Copa del Generalisimo, competiție cunoscută azi drept Copa del Ray.

Fotbalistul din cartolina cu autograf era Mario Corso, marele decar al lui Inter Milano. După Corso, mingea n-a mai fost purtată de-a lungul și de-a latul terenului de fotbal cum fusese cărată înainte de Corso. L-am văzut la București.

Dacă mi-aș dori ca Argentina să câștige această ediție a turneului final este pentru un sigur motiv: m-ar bucura să-l văd pe Messi ridicând trofeul și strigând: “Esto es para Don Alfredo! Esto es para el señor Di Stéfano!” Cred că și Péle, și Beckenbauer, și Cruyff ar fi emoționați.

Când legendele devin, cu adevărat, universale, naționalitatea lor se estompează.

Alfred Di Stéfano a devenit al nostru, al tuturor.

GERMANIA a devenit, în mintea unor ultranaționaliști, “marele califat german”. Nu-mi e clar dacă unor asemenea “puriști” le vine să “vomite” și azi sau să “părăsească” țara, cum se angajau acum vreun an că vor proceda, după ce “împuțiții” Kedhira, Özil și Boateng au fost printre cei care au dus naționala germană în finală.

La 2:0 în favoarea nemților, brazilienii nu vroiau să-și creadă ochilor. La 5:0, nemților nu le venea să-și creadă ochilor. La 7:0, fostul mare fotbalist al Braziliei, Silva, regreta că în fotbal nu e ca în box: când elevul este masacrat, antrenorul aruncă prosopul și meciul se încheie. Asta ar fi făcut el, la 3:0 în favoarea germanilor.

Nemților le-a ieșit totul. Lufthansa a fost din nou onorată – la un luft “magistral” al lui Müller, în careu, Kross s-a văzut obligat să dea gol. Apoi a mai dat unul – mai bine să prisosească, decât să nu se-ajungă.

La 7:0, speriat că, dacă face 8:0, va fi poreclit “călăul”, Özil, singur cu portarul în față, a trimis mingea, delicat, pe lângă poartă – ce-i mult strică, și-o fi spus el. Faza următoare a adus mingea la Oscar și unicul moment de lasă-mă să te las în apărarea germană le-a adus gazdelor golul de onoare. Este, probabil, singur motiv pentru care stadionul nu a fost incendiat după meci.

*

Și BRAZILIEI i-a ieșit totul. Pe nas. Unul dintre campionatele pe care le urmăresc constant este cel brazilian. Când, pensionat de Milan, Seedorf a ajuns în Brazilia, la Botafogo, și l-am văzut câștigând, la 35-36 de ani, meciuri aproape de unul singur în fața celor mai puternice echipe braziliene, mi-am zis că nu e semn bun; deși Seedorf a fost un jucător extraordinar.

Infrastructura fotbalului brazilian e la pământ, organizarea jocului a devenit cu totul facultativă, tot jucătorului i se ridică statuie, dacă dă un gol cu călcâiul – în rest, poate mănânca semințe și să facă încălzirea pentru o partidă de samba.

Brazilia nu mai produce jucători ca Péle, Garrincha, Amarildo, Zico, Romario, Nilton și Djialma Santos, Ronaldo, Ronaldinho, Rivelino, Roberto Carlos și atâția alții. Azi defilează cu alde Joel, Dante (nu Alighieri) și cu un Fred total ieșit din formă, cu Luiz Gustavo și Paulinho pe post de reclame de bere.

Dacă Scolari continuă să declare că nu știe ce s-a întâmplat cu Brazilie, Zico știe și o spune limpede în articolul semnat ieri în The Guardian:

http://bleacherreport.com/tb/ddtza?utm_source=newsletter&utm_medium=newsletter&utm_campaign=2014-fifa-world-cup

Într-un dialog de tot hazul, Christiano Vieri și Ruud Gullit au greșit pronosticul doar cu un meci – vedeau Brazilia eliminată de Columbia. Gullit se întreba ce e în capul lui Scolari, fiindcă nu se înțelege pe ce post joacă Hauk. Vieri îl consola. Făcând-i cu ochiul, spunea ”Ruud, nicio problemă, îl au pe Fred…”

Nu mă interesează că Thiago Silva poartă un inel cu două rânduri de diamante (probabil, 150.000 de dolari), nici că la mâna dreaptă poartă un ceas Hublot (exact ceasul căruia îi face reclamă Rafael Nadal) de vreo 250.000 de Euro. Mă întreb însă ce e în capul căpitanului Braziliei când obstrucționează aiurea portarul advers, ia al doilea cartonaș galben și apoi bocește în tribună exact la meciul împotriva Germaniei.

Nu trebuie să știi prea multă engleză, ca să înțelegi care consideră Wagner Ribeiro – agentul lui Neymar – că sunt calitățile de care ai nevoie pentru a fi numit azi antrenor al Braziliei. Scolari prins în ”fotografie la minut”. Un portret probabil nici  prea drept, nici prea nedrept :

One – being Portugal coach and winning nothing.

Two – going to Chelsea and being sacked the following day.

Three – going to coach in Uzbekistan.

Four – returning to Brazil, taking over a big team [Palmeiras] and getting them relegated to the second division.

Five – leaving the club 56 days before the end of the Brasileirao [season] to ‘escape’ the relegation.

Six – being an old jerk, arrogant, repulsive, conceited and ridiculous.

*

ARGENTINA. Maradona declară că în 1986 Argentina a avut cea mai proastă echipă din istoria ei și, totuși, a câștigat titlul mondial. Cine pune pe trei coloane loturile Argentinei din 1978, 1986 și 2014 observă că echipa de azi este, de departe, cea mai subțirică.

Messi este umbra jucătorului de până acum un an și jumătate; Aguerro este umbra jucătorului din campionatul britanic; codița lui Palacio sugerează doar lanțul de la vechile bazine de apă ale toaletelor; Zabaleta, oricât de muncitor, nu e Javier Zanetti; Demichelis nu e – nici când poartă plete, nici când se tunde scurt – în liga lui Passarella. Unde sunt jucătorii de talia unor Kempes, Ardiles, Tarantini, Bertoni, Gallego, Luque, Burruchaga, Valdano? Deci, despre ce vorbește Maradona?

Jorge Luis Borges a deplâns, în câteva rânduri, faptul că imaginea Argentinei este tangoul. Tangoului, Borges îi prefera milonga, o muzică pe care o considera “curajoasă”, ”sălbatică” și ”veselă”, în timp ce despre tango credea că este o muzică ”sentimentală” și ”respectabilă în cel mai prost sens al cuvântului”.

Ce ”cântă” și “dansează” azi Argentina, sub bagheta mediocrului Sabella, nu este nici tango ”respectabil în cel mai prost sens al cuvântului”, nici milonga ”curajoasă”, ”sălbatică” și ”veselă”. E un hibrid căruia i-aș spune miloaga.

*

OLANDA. Cu o echipă departe de cele în care jucau Neeskens, Cruyff, Van Basten, Gullit, Van Hanegem, Krol, Haan, Rep, Resenbrink și alții, batavii au avut șanse să-și ia revanșa în fața Argentinei. Robben (care a jucat senzațional până în semifinală) a fost acum mai palid, dar, dacă Mascherano nu-l stopa în ultimele minute, ar fi păstrat șansele de a câștiga titlul de cel mai bun jucător al turneului.

Nu există jucător care să alerge mai dizgrațios pe teren decât Robben – pare o păpușă dezmembrată de blesteme Voodoo. Pe lângă el, Jean Marais, în La Belle et la Bête, era grația întruchipată. Robben aleargă cu capul în pământ, fiind  opusul imaginii unor Franz Beckenbauer sau Giancarlo Antognioni.

Numai că fotbalul nu este balet, iar pentru a-l admira, Robben nu trebuie să fie Mikhail Baryshnikov. Om care a supraviețuit și unui cancer foarte dur, și multor nedreptăți de imagine, Robben merită să fie iubit, deși el pare mulțumit să fie doar respectat și eficient. A te duce în tribună, imediat după înfrângere, pentru a-ți lua în brațe copilul și a-i șterge lacrimile cu un sărut face cât un car cu goluri de aur.

Spre deosebire de Messi, pe care-l termină și presiunea că trebuie să probeze, în fiecare minut petrecut pe teren, că e cât Maradona, Robben a jucat formidabil și pentru că nu l-a somat nimeni, de zece ori pe zi – ”Dovedește-ne că ești Cruyff!”

PRESA. Parte din ea – lamentabilă. Antrenorul Germaniei, Joachim Löw, este acuzat, într-un titlu de-o șchioapă, că îi face vinovați pe jucătorii străini care evoluează în Premier League de starea lamentabilă (ani la rând) a naționalei Angliei. Or, declarațiile lui Löw băteau spre altă țintă – Premier League este o competiție formidabilă și pentru că în ea evoluează foarte mulți jucători străini de primă mână. Dar, când vine vorba de naționala Angliei, performanțele ei nu pot fi mai bune decât nivelul jucătorilor englezi. La mondiale, europene etc., străinii formidabili joacă pentru țările lor. Simplu și de bun-simț.

Dar, dacă tot ne enervează Löw, pentru că e un antrenor foarte bun, măcar să insinuăm că e ușurel rasist și un pic homosexual. Ticăloșia – asemeni prostiei – nu are rasă.

*

FINALA. La cum a jucat până acum, Argentina s-ar putea să regrete că s-a calificat în finală. Nemții au dovedit că nu iartă, dacă te prind pe picior greșit și n-au nicio jenă să tundă gazonul cu tine. De dragul spectacolului, sper că Messi doar se preface că e plictisit de fotbal și să fie raportat tot timpul la Maradona. Într-un asemenea caz, în finală, nemții ar putea să simtă gustul diferenței între Austerlitz și Waterloo.

Pericolul mare este că așa cum Germania vs. Olanda a reușit să sperie semifinala Argentina – Olanda, semifinala de 7:1 să nu fi băgat aceeași spaimă și în finală.

S-a spus că Argentina vs. Olanda a fost un joc de șah. Probabil că așa au stat lucrurile. Numai că nu un joc în care marii maeștri Sabella Fischer și Van Gall Kasparov au căutat mișcarea de șah-și-mat. Pe cale de consecință, s-a ajuns la un șah etern; la pat.

Un pat din care unii au căzut abia la executarea loviturilor de la 11 metri, parte a fotbalului în care șahul nu poate rămâne etern.

Duminică – Mat!

Mâine dimineață, Mitică și eu punem capăt aventurii pe care am numit-o “Braziliada”. Iată câteva gânduri la sfârșit de carnaval.

TITLUL. L-a câștigat echipa cea mai bună. Nemții au pregătit acest triumf timp de peste zece ani. Cu migală, efort, răbdare și încredere că vor reuși. Așa au jucat și finala. Titlul l-a câștigat infrastructura fotbalului german. Jucătorii și antrenorii au vorbit în numele ei: Über!

Țesătura Schürrle – Götze intră în antologie. Echipa lui Löw va fi primită acasă cu Schürrle și fanfare: “Götze! Götze! Götze!”

ARGENTINA. Deși calificată în finală, nu se află departe de problemele care au lăsat fotbalul brazilian în curul gol la acest turneu final, care nu era unul pentru nudiști, cum au crezut David Luiz, Fernandinho, Paulinho și alți câțiva.

Sabella ori nu a avut de unde alege jucători mai buni sau mai în formă, ori a vrut să ne convingă definitiv cât de mediocru este. Palacio a fost ridicol. Aguerro – nerefăcut, nu avea ce căuta în acest turneu. După doar cinci minute de joc, abia își târa picioarele. Higuain – umbra celui de acum 4-5 ani. Truism ori nu, fotbalul se joacă pe goluri. Și Argentina nu a dat gol (să uităm prelungirile și executarea de lovituri de la 11 metri) decât foarte rar.

Nu înțeleg foarte clar ce se întâmplă cu Messi de un an și jumătate – e obosit, plictisit sau, cum aud niște comentatori care pretind că află totul “pe surse”, Lionel plătește tribut tratamentelor intensive și programului de creștere în înălțime la care a fost supus după ce Barcelona l-a cumpărat pe copilul minune. Ne vom dumiri în anii ce vin.

FINALA MICĂ. Înaintea ei, Van Gaal declara că ar fi preferat să piardă finala cu 1-7, decât să joace finala mică, un meci care nu ar trebui să existe, căci nu interesează pe nimeni și nu vindecă rănilor celor care au ratat calificarea în finală. A câștigat finala mică, mi s-a părut fericit și a mulțumit, emoționat, jucătorilor. În acest turneu, Olanda a jucat peste așteptări. La Manchester, fanii lui United abia îl așteaptă pe depanatorul olandez.

Eșecul Braziliei și în finala mică era foarte previzibil – psihic, jucătorii erau încremeniți în acel 1-7 din meciul anterior. Dovadă că au făcut exact același tip de greșeli – David Luiz, de pildă, a jucat de parcă era tot în meciul cu Germania. Au fost comentatori care au spus că, dacă în meciul cu nemții, Thiago Silva era pe teren, l-ar fi ținut în frâu pe Luiz, ar fi organizat apărarea. A fost în finala mică lângă Luiz, dar visătorul David și-a văzut de ale lui. Despre apărătorii (cu excepția lui Maicon) și mijlocașii brazilieni, mai bine uităm. Pe atacanți, oricum nu i-am zărit.

ARBITRAJUL. Foarte straniu. Mai tot timpul. În finală, intrarea lui Neuer la Higuain mi s-a părut fault – penalti. Dar trebuie să văd reluarea fazei de mai multe ori. (Update: fault mare, penalti și cartonaș roșu. Ridicol: arbitrul i-a dat cartonaș galben lui… Higuain)

FIFA. Lamentabilă. Să te speli pe mâini de barbarii precum cele comise de Zuniga asupra lui Neymar este rușinos, o invitație la degradarea ideii de fair play. Dar să-i acorzi lui Messi titlul de cel mai bun jucător al turneului e impardonabil. Până și în echipa Argentinei era un jucător care a fost mult peste Messi în acest turneu– Mascherano. Dar Robben? Dar alții? Sau, de ce ar fi de neimaginat să-i acorzi lui Manuel Neuer și trofeul Mănușa de aur (cel mai bun portar) și Balonul de aur – cel mai bun jucător? De ce trebuie ca, întotdeauna, cel mai bun jucător al unui turneu să fie doar un jucător de câmp, de preferat – un atacant? Portarii nu sunt și ei jucători?

PREMIUL FAIR PLAY – Joachim Löw: “Victoria de azi este rodul multor ani de trudă. Efortul a început de pe vremea lui Jürgen Klinsmann. O muncă pe care noi am continuat-o.” N-ar fi rău ca diriguitorii fotbalului american să înțeleagă, măcar un pic, și limba germană.

CATEGORIA DIN PUŢUL GÂNDIRII LUNATECILOR. Premiul întâi cu coroniță – Scolari. “Demisia?”, răspunde el presei braziliene, care-l desființează. “Nu văd de ce mi-aș da demisia.” Și adaugă: “Este la latitudinea președintelui federației să decidă. Noi vom înainta un raport final, după care președintele va analiza ce trebuie făcut.” Mișto: Analyze this! (Update – Scolari a și fost dat afară: președintele federației n-a avut nevoie să mai citească raportul final, căci i-a fost de ajuns rezultatul final.)

CATEGORIA LUNATICILOR GÂNDITORI. Premiul întâi cu două coronițe – Fred, care tocmai “și-a anunțat retragerea din competițiile internaționale.” Adică, el chiar crede că a fost prezent la acest turneu final. Somnambulism carioca!

Salutări!