Războiul troian - o nouă istorie de Barry Strauss

Barry Strauss este un reputat istoric american de la Cornell University. El a scris mai multe cărți privind chestiuni mitice sau neclare din istoria antică.

Cartea lui Războiul troian - o nouă istorie se bazează pe epopeea antică a lui Homer numită Iliada. Primul care a demonstrat că Iliada nu este o poveste mitică și că cetatea Troia a existat cu adevărat este Heinrich Schliemann. El a citit epopeile lui Homer, a crezut în relatările lui Homer și s-a dus în Turcia, în Anatolia de nord vest și a descoperit Troia! Chiar dacă arheologii nu-l îl prea au la suflet pe Schliemann el a avut geniul să identifice Troia. În 2002 am vizitat situl istoric Troia în vizita din Turcia. Atunci am avut o polemică cu o rusnacă, eram în vizită la Milet. Discutam cu ghidul turc cum se poate ca tezaurul lui Priam, descoperit de Schliemann să fie furat de rușii din muzeele din Germania. Rusnaca mi-a replicat că este pradă de război! Ce să ceri acestor ruși?

Despre epopeea Iliada mi-a rămas în memorie din timpul liceului primele versuri din Iliada în traducerea lui George Murnu:

Cântă, zeiță, mânia ce-aprinse pe-Ahil Peleianul,

Patima crudă ce-Aheilor mii de amaruri aduse;

În același mod procedează și Barry Strauss. El crede în relatările lui Homer din Iliada și în această carte relatează despre desfășurarea războiului Troiei. În anexe explică faptul că există între istorici și arheologi o grupare care contestă relatarea lui Homer privind războiul troian și alții care cred în Homer. Barry Strauss face parte dintre cei din urmă.

Cartea lui Strauss este foarte bine scrisă și pasionantă, probabil a fost și foarte bine tradusă de Lia Decei.

Mi-a amintit de toți eroii homerici care acum sunt amintiți în diverse situații, de exemplu în sport celebra echipă Ajax Amsterdam.

Tot timpul când vorbește de diverse faze ale războiului troian Barry Strauss face apel la documente contemporane din acea perioadă. Ne aflăm în perioada târzie a Epocii Bronzului circa 1200 î. Cr. Pentru asta folosește documente hitite, hitiții fiind vecinii din centrul Anatoliei ai Troiei, apoi la documente egiptene. Este interesant că documente grecești nu prea sunt, scrierea liniarul B folosit în epoca Bronzului, fiind folosită pentru treburi economice și administrative. Pe urmă este epoca întunecată a istoriei Greciei până la 700 î. Cr. când nu sunt documente scrise.

Strauss explică de ce era importantă Troia. Troia se afla la capătul sudic al strâmtorii Dardanele pe partea asiatică la intrarea în Marea Marmara și apoi în Marea Neagră. Pentru că negustorii și corăbierii trebuiau să aștepte în golful  portului Troia ca vântul din nord Boreas să se oprească ca să pornească la drum spre Marea Neagră. Pe cea vreme velele nu puteau să fie folosite contra vântului și trebuia să sufle din spate, adică din sud. Astfel Troia devenise o cetate foarte prosperă și asta a atras atenția și lăcomia războinicilor ahei. Și de aici acest război. Strauss crede și că motivul a existat, adică faptul că Paris a răpit-o pe frumoasa Elena și Menelau soțul cu fratele lui Agamemnon au declanșat acest război în care participau eroi precum Ahile și mirmidonii lui, Patrocle, Odiseu/Ulisse, Ajax, etc. 

Recomand lectura acestei cărți care mi-a amintit de Iliada lui Homer celor pasionați de istorie și literatură.

No Plan B de Lee & Andrew Child

Poate vă întrebați de ce citesc aceste romane. Pentru că-mi plac! Mă relaxează lectura lor în intervalul dintre două cărți de literatură, sau de istorie.

Acest roman, No Plan B este ultimul din seria Jack Reacher la 27-lea în ordine. Jack Reacher este un personaj care i-a adus lui Lee Child un mare succes de librărie. Romanele lui au fost ecranizate pentru marele ecran cu Tom Cruise, nepotrivit, are 1,7 m, pe când Reacher este un uriaș de 1,95 m! S-a produs și un serial Jack Reacher după primul roman și se finalizează a doua serie cu personajul Reacher un actor de aceeași înălțime cu cel din roman. Singurul impediment la aceste romane este că personajul rămâne mereu tânăr și ferice. El ar fi avut 35 de ani pe la începutul anilor 90 când a ieșit din armata americană ca maior în poliția militară. Așa că acum ar trebui să fie de la cel puțin 65 de ani. Asta este problema și cu seria Mission Impossible a lui Tom Cruise, care a început-o pe la 30 și ceva de ani și mai face acum un film nou din serie. Cam asta este situația cu eroii din astfel de romane de succes, de exemplu cu Jason Bourne. Am citit primul roman de Ludlum prin 1985, am văzut și filmul făcut cu Richard Chamberlain, apoi pe la începutul anilor 2000 serie Bourne cu Matt Damon. În ultimul roman prezentat el ar avea cam 35 de ani! Imposibil! Dar totul este posibil în romanele de aventuri, thriller. Seria englezească cu James Bond are bunul simț să schimbe actorii care îl intrerpretează pe Bond! Chiar mă întreb cum vor face acum cu noul film care va veni că Bond – Daniel Craig moare?

Interesant că romanele lui Reacher se petrec cam toate în SUA, doar un roman amintește de acțiunile lui Reacher când era polițist militar în Germania înainte de 1989.

Acțiunea pornește undeva în Colorado unde Reacher observă că un accident de autobuz a fost de fapt provocat de un individ care o împinge pe o femeie sub roțile autobuzului, dar nu este crezut de poliție. Reacher îl prinde pe făptaș și recuperează geanta femeii, dar este atacat de un complice al individului și se prăbușește inconștient agățat de o scară de incendiu. Doar un detectiv îl crede, mai ales că se petrece și moartea suspectă a unui ofițer de penitenciar. Contactând pe fosta lui soție află că de fapt femeia călcată de autobuz venea la acest ofițer pentru o problemă petrecută la un penitenciar privat din Mississipi. Și așa cei doi pornesc să lămurească ce se petrece dubios în acel penitenciar.

În paralel unui tânăr de 5 ani din Los Angeles îi moare mama de cancer și este dat. El află de la mama lui adevărată că este fiul unui deținut închis pentru o crimă pe care n-a comis-o în penitenciarul  privat din  Mississipi. El urma să fie eliberat din această pușcărie. Tânărul adolescent ia economiile mamei adoptive și cumpără un bile la autobuzele Greyhound cu care voia să ajungă în orășelul unde se găsea pușcăria să-și întâlnească tatăl. 

Apoi apare un tip Lev Emerson din Chicago care se ocupa cu sisteme anti incendiu, De fapt în secret de provocarea de incendii. Ajuns acasă află că fiul lui a murit și pleacă împreună cu subalternul său să dea de cel care i-a provocat moartea. Ca să dea de cel care era vinovat se vor întâlni cu Reacher în Winon.

Reacher și soția ofițerului mort ajung la Winon, Mississipi și au de a face cu cei de la penitenciarul privat care practicau chestii foarte dubioase. Drumul lui Reacher este presărat cu cadavre, sau indivizi trimiși cu accidente grave la spital. Cam asta este specialitatea lui Reacher!

Roman hard boil, tare și tensionat!

Ludlum's Bourne The Bourne Sacrifice de Brian Freeman

Este ultima din serie pe care am citit-o. Eram curios ce mai face Bourne ca să dea de Lennon noul său inamic. 

Îl urmărește pe Lennon undeva în Islanda unde are iar o confruntare, dar nu îl dovedește. Lennon pare că și-a schimbat clientul, ca să nu zic stăpânul.

Aici totul se învârtește în jurul unei companii numită Pyramid care se ocupă de media și PR. În același timp partenera lui de aventuri Abbey Laurent este pe urmele unei tinere care moare în condiții dubioase. Bourne o salvează în ultimul moment de asasinare pe care voia să o comită subalterna lui Lennon, o nouă Yoko! 

Ei încep să descopere sursa unor deep fake news, o firmă de IT din Frankfurt pe Main. Pentru a lămuri aceste chestiuni care țin de media Bourne și Abbey intră în contact cu un scriitor specializat în romane thriller care scrisese un roman care o avea pe Abbey model pentru personajul principal. Mai ajung la fostul ei profesor de jurnalistică de la McGill University Toronto.

Bourne reușește să neutralizeze firma din Frankfurt și pe bogătașul care conducea această firmă în relații cu Putin!

Finalul este neașteptat cu o confruntare în care Lennon scapă din nou și nu îl lămurește pe Bourne despre trecutul său.

Jurnal cu George Banu și Gaspar Miklos Tamas

George Banu

Acest jurnal săptămânal începe cu două vești triste, ne-au părăsit doi oameni deosebiți.

De sfârșitul lui George Banu m-a anunțat Julian N. de la Paris, erau trist, erau prieteni, Banu un distins critic teatral,  iar Julian un actor de succes în Orașul Luminii. Îmi amintesc de expunerile lui Banu despre teatru, îmi era familiară vocea lui  caldă, era prieten cu marii regizori contemporani, cu Peter Brook, inclusiv cu Radu Penciulescu. Banu era un om generos ne anunța în Dilema veche ce mai e nou în teatrul contemporan, dar era și un pasionat al galeriilor de artă și a muzeelor de la Paris și aiurea! Am o amintire personală cu Banu. Pe fostul bulevard 1 Mai, azi Ion Mihalache era un atelier fotografic vis a vis de piața 1 Mai. Acolo era pusă fotografia lui Banu, personaj cunoscut deja în lumea culturală bucureșteană pe la sfârșitul anilor 60 și fotografia a supraviețuit și plecării lui la Paris și când treceam pe acolo îmi sărea în ochi. Plecarea spre eternitate lasă un mare gol.

Gaspar Miklos Tamas

Despre Gaspar Miklos Tamas nu cred că mulți știu ceva. Născut la Cluj, emigrat în Ungaria în 1978, filosof stimat, cu opinii liberal conservatoare, a virat mai spre stânga în ultimii ani. Dar cine poate fi de dreapta acum în Ungaria lui Orban Viktor? Gaspar Miklos Tamas vorbea și scria perfect românește și a purtat polemici cu intelectualii români. Îl stimez foarte mult pentru că a atras atenția foștilor lui concetățeni că Revoluția Română din Decembrie  1989 este cea mai importantă în istoria noastră. Pentru că spre deosebire de Revoluția lui Horea, a lui Tudor Vladimirescu, a Revoluțiilor de la 1848, Revoluția din Decembrie 1989 a reușit, a schimbat definitiv regimul, comunismul s-a prăbușit! Că alții au profitat și au preluat puterea, că ne-am mișcat greu spre o democrația consolidată asta este altceva!

Pe 27 ianuarie este Ziua Internațional de Comemorare a Victimelor Holocaustului. Este ziua de 27 ianuarie 1945 când trupele sovietice au eliberat Lagărul de la Auschwitz Birkenau și în 2005 ONU a stabilit această comemorare. Cu această ocazie Cristian Pătrășconiu ia un interviu scriitoarei Heather Morris. Această scriitoare este autoare a unor romane care conțin povești adevărate despre supraviețuitori din lagărul de la Auschwitz. Am văzut când eram copil niște filme teribile cu Auschwitz și mi-e groază să văd și să citesc povești despre această uzină a morții. Pentru că spre deosebire de gulag, Auschwitz era o uzină de exterminare. Victimele, evrei în imensă majoritate erau omorâți prin gazare, se recuperau dinții de aur ai victimelor, părul și grăsimea pentru săpun. Enkavediștii bolșevici împușcau în ceafă la Katyn pe ofițerii polonezi, exterminau prin înfometare, frig, și epuizare prin muncă pe deținuții zek. Romanele lui Soljenițîn, Șalamov, alte relatări mă incitau și mă revoltau, Auschwitz mă îngrozește.

În context am scris ceva despre intelectuali români apropiați de Mișcarea Legionară care are vinovății grele și tentația acestora pentru această mișcare politică trebuie știută și identificată. Dar cel care nu poate fi iertat în niciun fel este Ion Antonescu pentru că a ordonat Pogromul de la Iași din vara lui 1941, represaliile de la Odessa și lagărele de exterminare ale evreilor din Transnistria. A angajat România în războiul anti-sovietic în ideea eliberării Basarabiei și Bucovinei de Nord. N-a eliberat nimic! Au murit sute de mii de români la Cotul Donului și de abia după august 1944 armata regală a României sub conducerea Regelui Mihai a eliberat Ardealul de Nord, parte de azi a României.

Revenind la povestea cu Petre Țuțea aceasta a fost declanșată din motive politice de actualitate, de jurnaliști precari intelectual și care trebuiau să atace PSD. Conu Petrache are mult aforisme și vorbe de duh, unele echivoce, parcă a lăudat și pe Ceaușescu în anumite împrejurări și în Dilema veche Ohara Donovetzky îl citează fără repercusiuni răstite.

Că tot am amintit de Tudor Vladimirescu, Valeriu Stoica, distins jurist analizează moartea acestui erou. El conchide că eteriștii nu aveau niciun drept să-l judece pe Tudor Vladimirescu, legislația lor nu era a Țării Românești, iar acțiunea lui era una politică. Așa că Tudor Vladimirescu a fost asasinat.

Pe plan politic extern NATO a ajuns la acordul ca Germania să livreze tancuri Leopard și SUA tancuri Abrams Ucrainei. Această decizie a mai ridicat nivelul amenințărilor, furiei politrucilor ruși. Eu opinez că Rusia se îndreaptă spre un dezastru.

Am terminat de citit romanele lui Jonathan Coe și am o imagine mai exactă asupra Angliei în anii 70 când sindicatele britanice își făceau de cap, subteran încurajate de URSS și despre cum de s-a ajuns la Brexit.

Am început cartea Războiul Troian – nouă istorie de istoricul american Barry Strauss. Acesta documentează că acest război a existat într-adevăr, făcând apel la documente contemporane hitite, asiriene și egiptene. Războiul ar fi avut loc pe la 1250 î. Cr. Pentru că Troia era un oraș prosper la intrarea în Dardanele și corăbiile trebuiau să aștepte intrarea în Marea Marmara spre Marea Neagră din cauza vânturilor care suflau din nord și asta a stârnit lăcomia războinicilor greci.

Am văzut două seriale, unul simpatic francez cum ajunge candidat prezidențial un negru în Franța și ultima serie din serialul israelian Fauda – Haos, extrem de dur și tensionat.

M-a amuzat că filmul Team building a fost subiect a două analize savante. Team building este o comedie pe placul tinerilor de azi cu limbaj frust și atât!

Cu Adriana Toacsen

Joi seara am avut ocazia să audiez la Filarmonica Pitești un concert de muzică românească.

În deschidere pianista Adriana Toacsen, acompaniată de orchestra Filarmonicii condusă de dirijorul Tiberiu Oprea a interpretat Concertul nr. 2 pentru pian și orchestră de Pascal Bentoiu. Pe Pascal Bentoiu îl țin minte de la prelegerile privind creația lui George Enescu, fiind considerat cel mai bun exeget al acestuia. Concertul este de muzică contemporană și i-am mărturisit pianistei Adriana Toacsen că ne-a oferit în această seară muzică grea! Doamna Toacsen ne-a oferit și un bis cu muzică tot contemporană. În partea a doua a concertului am audiat Dansuri populare românești de Bartok, muzicianul maghiar care iubea folclorul românesc.  Apoi Suita de dansuri românești de Sabin Drăgoi și în final Rapsodia română de Ciprian Porumbescu.  O seară interesantă de muzică!

Biografia lui Petre Țuțea pentru tâmpiți

Am început să mă feresc să citesc comentarii politice pentru că-mi provoacă o stare de imensă iritare. Ultima mi-a fost provocată de controversa iscată de discursul lui Marcel Ciolacu, liderul PSD, la Focșani ocazionată de următorul citat aparținând lui Petre Țuțea. Pe Ciolacu nu-l simpatizez de fel:

Eu nu am cerut să fiu român, doar am avut norocul.

Și stupoarea mea persistă, nu pentru că citatul ar putea fi bănuit de naționalism, ci pentru că cel în culpă este autorul citatului, adică Petre Țuțea. După umilele mele informații Petre Țuțea a devenit foarte popular printre tineri în anii 80 ca unul din cei care se bucurase de prietenia, lui Cioran și alți intelectuali importanți interbelici, ba și protejat de comunistul Lucrețiu Pătrășcanu, vezi biografia lui Petre Țuțea. Și mai ales era apreciat pentru aforismele sale sclipitoare.

Deci ce reiese din biografia lui?

Că a făcut strălucite studii de drept la Cluj, că a fost pe la începuturi marxist, ca pe la mijlocul anilor 30 să alunece spre naționalism și legionarism. A avut funcții guvernamentale importante în perioada 1937 - 1948 în toate guvernele din  această perioadă, fiind un important economist. În 1948 a fost arestat și a făcut 13 ani de pușcărie comunistă, care l-a făcut să mai declare:

Am făcut 13 ani de pușcărie pentru un popor de cretini.

Care oare citat din Țuțea ar fi mai acceptabil?

Distinsul și revoltatul deputat liberal ar trebui să fie mai precaut. Petre Țuțea a sfârșit prin a fi membru PNL la îndemnul lui Amedeo Lăzărescu. Cum liberal a fost și Conu Neagu Djuvara, istoric distins cu trecut deochiat, legionar. Să te iei de cei mai importanți intelectuali liberali care au făcut cinste acestui partid din 1990?

Nu era de ajuns, că sunt vânătorii de antisemiți, legionari și alte alea care caută pe toți mari intelectuali interbelici la diverse apartenențe politice deochiate? Văd că ultimul în serie este acum Petre Țuțea. Păi, ce ne facem cu Mircea Eliade, care are un bulevard, cu Cioran, cu Noica, cu bustul lui Vulcănescu.

Ce să ne facem cu Eminescu, pe care l-am omagiat de 15 ianuarie, sau pe Caragiale care are  în discursul lui Cațavencu: În Iași toți faliții sunt jidani. Săracul Caragiale, cel mai puțin bănuit ce xenofobie și antisemitism.

Nu știu cum indivizi dubioși care vorbesc aiurea în numele Institutului Wiesel și nu fac niciun serviciu memoriei Holocaustului, sau jurnaliști cu studii la universități pentru handicapați se ocupă de trecutul intelectual al României?

Și încă ceva! O doamnă editorialistă când aude de numele Iohannis își pune mâinile în șolduri și vituperează. Cum a îndrăznit Iohannis să-l facă pe A. I. Cuza pedagog? Păi, fondatorul universităților românești, Iași în 1860 și București în 1864 ce-o fi fost? A fondat în 1864 și Liceul I.L Caragiale din Ploiești de care nu mă satur să mă laud că l-am absolvit. Poate nu pedagog, dar sigur fondatorul învățământului românesc!

Represent și Fauda - două seriale

Represent

Represent este un serial francez satiric. Ideea acestui serial aparține unui actor francez negru. Astfel la alegerile prezidențiale din Franța urmează să candideze și un om de culoare. Cel care-l interpretează pe candidatul negru Stephane este Jean-Pascal Zadi, autorul scenariului. 

Ceea ce este cel mai amuzant este că acest negru este departe de a fi ceea ce este se crede despre negri. Este un tip înalt, dar cu o figură comică, a jucat fotbal, dar a fost felicitat pentru fair play, se muncește cu soția să aibă un copil. Stephane este instructor într-un centru de tineret și întâmplător intră în polemică cu Eric Andrei (Benoit Polevoorde) primarul socialist al Parisului care este candidatul cu cele mai mari șanse, dar și un tip extrem de corupt, se poartă și le ei?. Un tip vede în el potențialul și Stephane intră în cursa pentru prezidențiale. Consilierul lui care juca pe la spate cu primarul îl duce în cea mai retrogradă și naționalistă regiune a Frantei, în Correze. Stephane are un succes neașteptat, dar suferă un atentat și este atins ceea ce el avea cea mai  nevoie, un testicul! În final toți candidații sunt obligați să iasă din cursă și cei de dreapta și primarul de stânga Andrei. Rămân în cursă doar Stephane și candidata ecologistă. Cum spunea o reporteră tv Franța urma să aibă ca președinte  în premieră un negru sau o femeie?! Cea mai comică situație se petrece la confruntarea televizată unde Stephane se cam face de râs.  În fine vine ziua votului. Cine va câștiga alegerile? Vizionați și vă distrați cu acest serial!

Încerc o explicație de ce Obama, un negru  fost ales președinte al SUA. Negrii americani sunt o componentă a națiunii americane, sunt veniți împotriva voinței lor în America,  din secolul al XVIII-lea, au îndurat sclavia și discriminarea rasială, au lideri precum a fost Martin Luther King. Negrii africani veniți în Franța sunt mai recenți, veniți prima oară din coloniile franceze din Africa cu ocazia Primului Război Mondial, ca soldați. Negrii francezi s-au distins deocamdată în fotbal, aducând două titluri mondiale Franței!

Fauda

Fauda este un serial israelian. Am văzut deja trei serii, primul difuzat în 2015.  Despre primele trei serii am  scris deja un blog, Fauda. Este un serial despre lupta serviciilor secrete israeliene cu teroriștii palestinieni. După ce vezi acest serial nu prea ți se face poftă să vizitezi sau să trăiești în Israel, dar cred că se exagerează sau exagerez eu?!

Această serie este extrem de violentă și de aceea și impresia mea.

Doron (Lior Raz) care este și scenaristul seriei Fauda - Haos s-a retras la ferma părintească. Este mobilizat de căpitanul Gaby ( Itzik Cohen) pentru o acțiune la Bruxelles. Aici se află Omar Tawalbe (Amir Boutros, un actor care are fizionomia lui George Simion!) este infiltrat de Gaby într-o organizație teroristă palestiniană și îl imploră să vină la Bruxelles. Este o capcană și Gaby este capturat de teroriștii palestinieni. Doron și echipa lui anti-tero vin la Bruxelles să-l caute să-l elibereze pe Gaby. Din nou trebuie să subliniez că acești israelieni sunt semiți, cu o fizionomie ca a arabilor, vorbesc perfect araba. Ei provin din Maroc, Egipt, Irak. Bunicul lui Doron venea din Bagdad! Echipa israeliană cu sprijinul trupelor anti-tero belgiene atacă blocul unde era deținut Gaby, dar ajung prea târziu și găsesc doar urme de sânge ale lui Gaby, pe care îl consideră mort. 

Doron și echipa antitero urmează pe parcursul serialului să-l caute pe Omar, care s-a ascuns în Liban și să încerce să îi recupereze cadavrul lui Gaby.

Sora lui Omar, Maya este polițistă israeliană și măritată cu un evreu! Ea este folosită de Doron să ajungă la Omar. Au loc violente acțiuni de recuperare ale lui Gaby, mort sau viu? Finalul este în Cisiordania unde celula anti tero este angrenată în eliminarea lui Adel, vărul lui Omar, un foarte periculos terorist. Și acolo toți sunt răniți într-o ambuscadă. E un final de film cu toți acești eroi căzuți așteptând elicopterul să-i recupereze. 

Filmul este plin de adrenalină, foarte profesionist și, bănuiesc nu departe de realitatea acțiunilor pe care le desfășoară acești agenți speciali. 

Clubul putregaiurilor de Jonathan Coe

 

Acest roman este ultimul citit din seria Jonathan Coe și cred că este suficient.

Citindu-l am realizat că am citit invers, este romanul pe care trebuia să-l citesc înainte de Middle England. Este un roman și mai autobiografic, are caracter de roman politic și de Bildungsroman roman formativ. Pentru că aici personajele din Middle England sunt adolescenți în curs de formare a personalității. 

Bill Trotter de la care pornește numele romanului, colegii îl porecliseră Billt Rotter (Bill putregaiul), împreună cu Philip Chase viitorul editor și Doug Anderton, viitorul jurnalist de stânga sunt elevii liceului King William în anii 70. Romanul parcurge în mare perioada liceului care se termină cu clasa a X-a, pe la 16 ani. Despre sistemul britanic știu că are 11 clase de liceu și 2 clase suplimentare cu examene dificile care permite admiterea la universitățile Oxford și Cambridge. Aceste se găsesc la școli pretențioase precum Eton și Harrow, Public Schools, de fapt private! Oricum elevii de la King William au examene finale dificile ce le permit accesul la marile universități.

Peisajul politic al anilor 70 este complicat în Marea Britanie, economia trecând prim mari dificultăți. Sindicatele sunt atotputernice și fac ce vor, multe greve inutile. Se ajunge la oprirea curentului din cauza acestor greve, cum am pățit și noi în anii 80 în România. Guvernul conservator al lui Edward Heath este înlocuit în 1974 de  guvernul laburist Harold Wilson 1974 -1976 și acesta laburistul de James Callaghan 1976-1979, din mai 1979 guvernarea să fie preluată de Doamna de fier, conservatoarea Margaret Thatcher. Sindicatele își fac de cap în continuare și sub laburiști, grevele nu încetează și Marea Britanie este la pământ. Dar doamna Thatcher distruge puterea sindicală, în primul rând cea a minerilor, mineritul carbonifer fiind primul care dispare din Europa, urmat de Germania și după căderea comunismului și în România. S-a aflat că sindicatele minerilor englezi erau finanțate de Uniunea Sovietică și cred că întreaga mișcare sindicală britanică avea legături subterane cu sovieticii și KGB, interesate în sabotarea imperialiștilor anglo americani, cum ni se băga nouă în cap. Tatăl lui Ben este Colin Trotter, care era în manangement-ul inferior al lui British Leyland din Birmingham, Bill tatăl lui Doug era liderul sindical al acestor uzine, un tip dedicat, dar cam curvar. Tatăl lui Philip era șofer de autobuz la uzina Leyland. Finalul anilor 70 duce la restructurarea uzinei și în viitor la dispariție acesteia, pentru că întreaga economie britanică se restructurează sub Thatcher și cunoaște un mare avânt economic. Probabil că dacă ar fi rămas în UE britanicilor le-ar fi fost mai bine azi.

King William din Birmingham era un liceu de elită, la care se intra prin examen dificil. Este interesant că liceul nu era mixt, era o secțiune de băieți și una separată de fete, la băieți erau profesori bărbați, la fete profesoarele erau femei. Însă cele două componente aveau activități comune, cercul de teatru și revista liceului Bill Board. Viața liceenilor englezi nu era foarte diferită de liceenilor români, dar și unele deosebiri categorice. Se învăța, exista clovnul clasei, Harding care făcea tot felul de trăznăi, îl teroriza pe profesorul de matematică. Elevii purtau uniforme, cu sigla liceului cusută pe piept, semn de mare mândrie.

Bill Trotter avea înclinații culturale, scria romane și compunea muzică, chiar cu influențe simfonice. Își luase chitară, formaseră o trupă, era vremea efervescenței trupelor rock. Doug era unul din redactorii revistei Bill Board și un jurnalist în devenire. Reușește să publice un articol în New Musical Express ajunge la Londra și are aventuri erotice cu o tânără dactilografă din clasa avută londoneză, prinzând gustul femeilor bogate cum s-a văzut în romanul Middle England. Între colegi mai este singurul negru, Steve Richards, cel mai bun sportiv, pe care îl porecliseră Croncănel, nu se purta corectitudinea politică! El era în competiție sportive cu Richard Culpeper, un tip cu un caracter mizerabil cum s-a dovedit și ulterior.

Se montează piesa Othello unde rolul principal îl ia, normal negrul Steve Richards. În rolul Desdemonei este Cicely, care devine obsesia și marea iubire a lui Bill. După o beție Bill se încurcă însă cu Jennifer, pe care o revedem peste ani și în Middle England.

Mai apar fratele mai mic al lui Bill, Paul o mică jigodie și sora mai mare Lois. Cu Lois ajungem la o altă problemă politică foarte delicată a anilor 70, IRA, Irish Republican Army, care organiza atentate menite să obțină alipirea Irlandei de Nord la Irlanda. Lois se îndrăgostise de Malcolm, care îl ghida pe Bill, fratele lui Lois în muzica contemporană. Malcolm o invită la pub-ul Grapevine în ideea ca să o ceară pe Lois de soție. Și înainte de acest eveniment în pub se produce o explozie și Malcolm moare Lois rămânând cu capul secționat al acestuia în poală. Lois va fi ani buni afectată de acest eveniment.

Suntem în 1978 și Băieții la de King William dau examenele finale. Mizerabilul de Culpeper îl sabotează pe Steve Richards și acesta ratează examenul de fizică voia să facă fizică la Cambridge. Steve ajunge să vândă cartofi prăjiți și mai pierde și postul de vânzător. Nu îmi amintesc să mai apară în romanul Middle England.

Cele mai amuzante și comice sunt extrasele din Bill Board unde nu prea există cenzură și Harding se amuză publicând sub pseudonimul unui cavaler britanic scrisori xenofobe, culmea că Bill află că tatăl lui Sean Harding este irlandez! 

Mai este și un episod emoționant despre iubirea dintre o tânără evreică și un tânăr evreu, ambii danezi, în timpul ocupației hitleriste, danezii protejându-și evreii. Și pentru asta merită citit romanul.

Romanul are stilul tipic englezesc de umor sarcastic care mi-a plăcut.

Eu rămân la plăcerea care mi-a prilejuit-o Domnul Wilder și cu mine.

Ploaia înainte să cadă de Jonathan Coe

Romanul Ploaia înainte să cadă este al treilea roman al lui Jonathan Coe pe care l-am citit. L-am citit ieri, fiind un roman relativ scurt.

Romanul este povestea destinelor unei șir de femei, bunică, mamă, fiică povestite de verișoara bunicii Beatrix, povestită de verișoara ei Rosamund. 

Rosamund era o femeie în vârstă la începutul anilor 2000. Se născuse la pe la finalul anilor 30. Ea moare și rămân de la ea un niște fotografii și set de casete de radiocasetofon în care ea povestește destinul verișoarei ei Beatrix și a descendentelor ei, fiica Tea și nepoata Imogen. Aceste casete sunt ascultate de nepoata Gill cu fetele ei Catherine și Elisabeth care aveau grijă de mătușa Rosamund.

Beatrix era fiica unor fermieri din Midland, în apropiere de Birmingham, locul de baștină al autorului. Rosamund este trimisă de părinți la rudele ei, părinții lui Beatrix în vremea războiului să fie protejate de bombardamentele naziste. Devine soră de cruce cu Beatrix și chiar vor să fugă de acasă. Mama lui Beatrix nu o iubește ține mai mult la frații ei. Beatrix,fire voluntară se căsătorește după război, la 18 ani și o are pe fiica Tea. Se încurcă cu Jack, tâmplar la o echipă de  filmări în care apare împreună cu Rosamund printre figuranți. Jack repară o căruță cu coviltir, țigănească și umblă prin Irlanda. Beatrix se încurcă apoi cu un canadian Charles și pleacă în Canada. Așa că o lasă pe Tea în grija lui Rosamund și Rebecca, partenera ei. Rosamund era lesbiană. Titlul romanului vine de la Tea care era împreună cu Rosamund și Rebecca într-o excursie cu cortul și așteptau să vină ploaia. Beatrix revine în Anglia și o recuperează pe Tea, dar Tea moștenește același comportament nervos pe care-l avea mama ei. Beatrix devine asistentă medicală, chiar șefă unde este foarte bună și apreciată, contrariu la comportamentul ei în intimitate. Plecarea lui Tea duce la despărțirea lui Rosamund de Rebecca, care ulterior se căsătorește și are copii! Rosamund se apropie de Tea care are și ea moștenirea mamei și bunicii. Tea se încurcă cu Martin, muzician prost de pe la începutul anilor 70 și o are pe mica Imogen. O neglijează și după o izbucnire nervoasă o zdruncină așa încât mica Imogen rămâne oarbă. Tea este închisă pentru acest comportament și fiica Imogen este dată pentru adopție. Rosamund are o nouă parteneră, pe pictorița Ruth și încearcă să se apropie de Imogen, chiar să o adopte, dar autoritățile refuză, probabil pe motiv că Rosamund era lesbiană! Părinții adoptivi pleacă în Canada unde Imogen devine o fată foarte frumoasă, studentă și având un prieten.  Și Tea ajunge în Canada o întâlnește pe Imogen, fără să-i spună ce este fiica ei. Află apoi cu mare șoc că Imogen a murit într-un accident de mașină. Cățelul pe care îl avea Imogen scapă pe o stradă circulată reușește să scape, dar oarba Imogen este lovită de o mașină.

Tea ia legătura cu Gill, nepoata care o avea în grijă pe Rosamund și care ascultase povestea vieții acestor femei și îi scrie despre moartea lui Imogen, care avea o parte din moștenirea lui Rosamund.

Un roman foarte trist!

 

 

Middle England de Jonathan Coe

Romanul Brexit

După ce am citit Domnul Wilder și cu mine a lui Jonathan Coe am fost curios să citesc și alte romane ale acestui scriitor englez de succes. Romanul Middle England a fost un best seller și a primit Costa Book Award 2019. Coe este un autor cunoscut, a vizitat și România și îmi aduc aminte că într-o revistă se spunea că un universitar de prin Ardeal i-a pronunțat numele foarte autohton  de a trezit multă ilaritate. 

Romanul are și un aer autobiografic, Jonathan Coe este originar din Birmingham, din Midlands de unde numele romanului. A studiat la liceul de elită King Edward School, fondat de Edward al VI-lea în 1552. În roman, personajul său Benjamin a studiat la King William, deci numele schimbat al școlii. A fost absolvent de Cambridge, nu ca Benjamin la Balliol College, Oxford, unde acesta ar fi fost coleg cu viitorul premier Boris Johnson. Am mai aflat din roman că Birmingham este orașul lui Tolkien cu Hobbiții lui din Middle Earth și că are acolo Tolkien și un muzeu.

Cum am spus romanul dezbate problema Brexit. Coe face legătura cu preliminariile acestei despărțiri de Europa din vremea lui Margaret Thatcher care detesta UE. O mare frustrare pentru locuitorii și muncitorii din Midlands este destructurarea industrială începută cu mineritul de cărbune în vremea lui Thatcher. Collins, tatăl lui Ben-Benjamin îi cere să meargă să vadă zona unde lucrase al firma Leyland. Acum acolo erau malluri, proiecte de locuințe. Economia britanică s-a reorientat. Însă în continuare se produc automobile de uzinele Ford și mărcile de lux: Jaguar, Range Rover, Bentley, sau Rolls Royce! Toate aceste restructurări industriale au făcut să dispară uzinele care au făcut Revoluția Industrială engleză cu producția de fier, cărbune, cu coșuri care scoteau mult fum și împreună cu ele au dispărut și muncitorii din aceste industrii. La fel și în România unde muncitorii au găsit soluția să muncească în Occident. Pe lângă aceste frustrări a mai apărut și emigrația din fostul imperiu, acum Commonwealth și în Marea Britanie trăiesc mulți musulmani și indieni dintre care s-a ales acum primul ministru Rishi Sunak! Însă, în plus cu UE au venit în Anglia mulți polonezi și români și au trezit altă frustrare că le sunt furate locurile de muncă. În plus s-a manifestat și presiunea Political Correctness cu promovare minorităților rasiale, sexuale LGBT, etc. Și așa Middle England a votat masiv Brexit, pe când cosmopoliții și tinerii londonezi au lipsit de la referendumul din 2016. 

Și acum revin la roman. Benjamin Trotter este un fel de scriitor ratat și cu o viață ratată pentru că  Cicely, iubita lui l-a părăsit. Ben trăiește la o moară de pe râul Severn. El o are și pe Lois, sora lui, a cărui fiică este Sophie.

În roman mai apar și Philip editorul lui Ben, cu mică editură în Birmingham și Douglas, editorialist de succes la Londra, toți fost colegi la King Williams. 

Ben scrie un roman care devine de mare succes, fiind pe lista premiilor Booker Prize. Douglas este un editorialist de stânga, tatăl lui fiind militant sindical. S-a căsătorit cu o femeie bogată, are doi copii între care Corrie-Coriander devine o promotoare toxică a corectitudinii politice și a  ulterioarei woke culture care a infectat și mediul universitar britanic. Sophie care a făcut un doctorat de istoria artei în care analizează personaje celebre din literatură care au avut strămoși negri precum Pușkin sau Alexandre Dumas tatăl devine lector la o universitate din Londra și, culmea ridicolului, pică victimă a woke culture pentru  că că îi este interpretată echivoc o anume atitudine față de o studentă transgender. Cea care o hăituiește este chiar Corrie, devenită studentă și extremistă de stânga în atitudini. Sophie, după mai multe experiențe cu universitari se mărită cu Ian, care era instructor auto. Și mare parte din roman urmărim tensionat dacă Sophie se mai încurcă și cu alții. Doug, între timp se separă de soție si se cuplează cu o parlamentară conservatoare, mult mai moderată, care provoacă și breșă adâncă cu fiica lui Corrie. Mama lui Ian este pentru Brexit, Ian care nu promovează pentru că o colegă musulmană îi ia locul este și el pentru Brexit. Collins moare pentru că se duce la poștă să voteze pentru Brexit! Totul ia o turnură schizofrenică, Brexit provoacă despărțiri separări. Este subînțeleasă deosebirea dintre Highbrow și Lowbrow, intelectuali și oameni obișnuiți.  Sophie îl părăsește pe Ian. Ben vinde tot și se mută în Franța împreună cu sora lui la o veche moară din  Vaucluse, unde intenționează să deschidă o școală de creative writing. Cam cum a făcut și Caragiale, care s-a mutat din România la Berlin. Cam din aceleași motive! Sophie, care-și vizitează mama și unchiul în Franța le lasă moștenire firma școlii cu numele Clubul putregaiurilor, ce duce la alt roman al lui Coe. Sophie se reunește cu soțul Ian și rămâne gravidă, deci este loc și pentru speranță în viitor. 

Romanul l-am citit cu mult interes și nu l-am lăsat din mână, cu toate că nu este un roman polițist....hahahaha!

Vești bune din reviste la început de an

Au apărut primele numere ale revistelor culturale pe 2023. 

Dosarul Dilemei vechi se intitulează Partea plină a paharului. Știu, suntem inundați de vești proaste, mai ales că după pandemia care nici nu se încheiase a venit și războiul din Ucraina. Și Dilema veche are o atitudine optimistă la început de 2023. Dacă privim retrospectiv față de 1990 venitul brut a crescut de 6,6 ori. Unii, inclusiv un amic deplâng destructurarea industrială a României. Acesta este un fenomen prezent peste tot în Occident. Au dispărut molohi industriali cu coșuri care aruncau în atmosferă tone de mizerii industriale. Privind numai înspre județul Argeș se văd transformările industriale. Au dispărut mari surse de poluare, Arpechim și cea de produse de cauciuc. Dar s-au dezvoltat în jurul Piteștiului numeroase întreprinderi industriale care au legătură cu industria automobilelor, pentru că cea mai mare întreprindere din țară care strânge la un loc vreo 14000 de salariați este Dacia Mioveni. Faptul că trăim mai bine se reflectă în vacanțele în străinătate, în puzderia de automobile. Mă deranjează procentul de automobile second hand din clasa superioară, mulți își falsifică statutul social cu astfel de mașini, aici nu suferim de loc de modestie. Într-adevăr anul trecut a fost o inflație masivă declanșată de războiul din vecinătate care a dus la închiderea aprovizionării cu gaze și petrol, din Rusia. Dar iată că prețurile la petrol și gaze au scăzut simțitor și perspectiva pare optimistă. Da, sunt multe de făcut, mai ales la infrastructură, dar cam toate șantierele importante de autostrăzi sunt deschise. 

Este o abundență de mâncare care nu exista în comunism. Probabil că generația de azi care nu a trăit în comunism nu poate concepe ca erau lipsuri la produse elementare, dar este bine să nu uităm.

Un articol interesant scrie Andrei Cornea despre evoluția gustului în cultură. Opere literare, muzicale care erau destinate publicului larg sunt acum gustate de o elită. Eschil, Sofocle și Euripide scriau tragedii care se jucau în fața publicului larg în amfiteatrele teatrului antic grec. Acum ele sunt apanajul unor cunoscători. Ce să spunem despre piesele lui Shakespeare adresate în Teatrul Globe unui public larg, în mare parte analfabet care trebuia informat și să i se explice și care azi nu mai este gustat de publicul larg. 

Opera era inițal o formă muzicală populară, dar azi ea este gustată de o elită de melomani. 

Gusturile evoluează și nu în bine.

România Literară apare într-un număr dublu. Problema dezbătută este legată de situația literaturii române. Asta și prin prisma dispariției a doi importanți scriitori și oameni de cultură români, Eugen Simion și D. R. Popescu. Reflectarea dispariției acestor importante personalități culturale a fost aproape absentă în media. Eugen Simion a fost președintele Academiei Române și îi datorăm reproducerea manuscriselor eminesciene la care visa Constantin Noica și declarării zile de naștere pe 15 ianuarie a lui Mihai Eminescu ca Zi a Culturii Naționale. Cât despre D. R. Popescu a fost un important scriitor, romancier și dramaturg. Eu îl rețin pentru romanul F. A avut și importante demnități în vremea comunistă, președinte al Uniunii Scriitorilor până în 1989. Dar rămâne în literatura română.

Tot în această revistă se dezbate situația literaturii române contemporane. Problema este că această problemă a literaturii române în genere este o problemă a școlii, deci a profesorilor și educatorilor care sunt chemați să întrețină interesul pentru limba română și literatura ei. 

Bourne Treachery de Brian Freeman

Bourne Treachery - Trădarea lui Bourne este ultimul roman din seria Bourne pe care l-am citit. 

Seria Bourne a fost începută de faimosul scriitor de romane thriller Robert Ludlum cu Bourne Identity, care a fost ecranizat prima oară cu Richard Chamberlain.  Apoi au fost făcute seria de filme Bourne cu Matt Damon în rolul principal. Dar și seria de romane de acțiune cu personajul Bourne a fost continuată de mai mulți scriitori de romane hard boiled după decesul în 2001 a lui Ludlum. Aceste noi romane cu titlul Bourne sunt scrise de Brian Freeman.

Jason Bourne este un ucigaș de profesie antrenat de programul Treadstone al CIA. 

În acest roman însă personajul amenințător care nu apare explicit este dictatorul rus Putin, care comandă uciderea adversarilor. Pentru aceasta el folosește un personaj misterios, care apare în tot felul de deghizamente numit Lennon, dar și cu trimiterea la Lenin!

De fapt multe romane se ocupă cum să fie anihilat Putin. Iată că Putin prin invazia Ucrainei a intrat în Capcana lui Thucydides și de aici i se va trage probabil înlăturarea. 

Romanul începe cu trei ani înainte de timpul acțiunii 2020 în Tallin unde Jason Bourne și iubita și camarada sa Nova îl salvează pe un anume Kotov, oligarh și fost ofițer KGB care a devenit adversarul lui Putin. Kotov este trimis cu feribotul spre Helsinki, însă acesta sare în aer și se duce la fund cu Kotov. 

Revenind la prezent totul se desfășoară în primul rând la Londra unde are loc o mare conferință privind salvarea planetei de poluare și schimbări climatice. În afacere este implicat un anume Cafferty, miliardar american care seamănă cu Elon Musk și un oligarh rus, Surovikin, posibil adversar al lui Putin în aranjamente apare și o tânără rusoaică, Tati Redznikova, expertă în modificări climatice. Pentru a-i păzi pe acești importanți demnitari este activat Bourne și spre marele lui șoc, Nova. În precedentul roman Bourne trăise să o vadă pe Nova ucisă la Las Vegas, dar iată că supraviețuise împușcării ei. 

Toate planurile lui Cafertty și ale lui Surovikin sun torpilate de Lennon care se pare că se plimba prin Anglia ca vodă prin lobodă. 

Finalul are loc în SUA cu o luptă dură între Bourne și Lennon care îi dezvăluie ceva din trecutul lui Bourne. Lennon totuși scapă, astfel că seria confruntărilor Bourne Lennon va continua într-un alt roman.

Domnul Wilder și cu mine de Jonathan Coe

Acest roman mi-a fost recomandat de o revistă literară și nu mi-a înșelat așteptările. Este un exercițiu de admirație pentru Billy Wilder, regizorul unora din cele mai bune comedii de la Hollywood: Șapte ani de căsnicie, Apartamentul și mai ales Unora le place jazzul. 

Regizorul Billie Wilder era un regizor german, de fapt austriac, evreu din Galiția austriacă. Mă gândesc câte personalități din această provincie au ajuns și au devenit faimoase în America. La începutul anilor 30  la studiourile germane UFA Billie, ulterior la Hollywood Billy Wilder era coleg cu Fred Zinnemann, sau Robert Siodmak, ulterior regizori celebri la Hollywood, autorii unora din cele mai bune westernuri. Dacă Germania a pierdut din cauza lui Hitler fizicieni celebri, scriitori celebri, iată că a pierdut și regizori din cei mai mari.

Este o evocare tristă și nostalgică a acestui regizor celebru. Tânăra Calista cu mamă englezoaică și tată grec ajunge să cunoască întâmplător la Los Angeles pe acest regizor celebru și pe IAL Diamond zis și Iz, scenaristul lui preferat. Și aici am avut un șoc, Billy Wilder spune despre Diamond că este român!? Am cercetat biografia lui și Diamond s-a născut în 1920 la Ungheni, România Mare. Diamond a emigrat cu familia în SUA când acesta avea 9 ani. A absolvit matematica la Columbia University, dar a fost atras de scenografia de film și a colaborat cu Billy Wilder la cele mai bune  filme ale lui. 

Calista devine asistenta lui Diamond la penultimul lui film, Mitul Fedorei. Wilder filma acest film prin insulele grecești catre mi-a amintit cu nostalgie de vacanțele din Grecia, pentru că am ajuns și eu în Corfu sau Lefkada. Wilder, născut în 1906 a murit foarte bătrân în 2002 și a încetat să mai lucreze din 1981. A dorit să regizeze Lista lui Schindler, pe care l-a realizat Spielberg și care a fost admirat de Wilder, cu toate că pe la sfârșitul anilor 70 avea o opinie mefientă privind tinerii bărboși. Wilder avea și o socoteală personală cu Holocaustul, mama, familia lui pieriseră în Holocaust! În calitate de colonel american la Londra, după război avusese ocazia să vadă și apoi să facă un documentar din toate peliculele înregistrate în lagărele de concentrare.

Pentru Calista, personajul feminin principal al romanului cunoștința cu Billy Wilder, i-a marcat destinul, a devenit ulterior compozitoare de muzică de film. Aș mai remarca un lucru interzis nouă românilor în comunism, faptul că tânăra Calista ajunge să facă o excursie în America din Grecia aflată sub regimul dictatorial al coloneilor din anii 60-70. Apoi și faptul că pe la jumătatea anilor 70, Grecia de abia începuse să devină un loc de vacanțe la mare. O altă șansă a Greciei  a fost prăbușirea comunismului în Europa de Est și Balcani de unde vin azi grosul turiștilor. Una din cele mai frumoase scene ale romanului este aceea când, invitată împreună cu Wilder de șofer la ferma fratelui acestuia  din apropierea Parisului degustă brânza Brie unsă pe pâine împreună cu un pahar de vin.

Vă propun să citiți acest roman fermecător și nu o să vă pară rău. Titlul original al romanului este Mr. Wilder and Me.

I.L. Caragiale Momente

Începutul de an l-am dedicat Momentelor lui Caragiale în Ediția Humanitas, trimisă de un prieten, nu amic cum se zice în Inspecțiunea dedicată lui Anghelache. Este un volum sub formă pdf, pe care l-am citit pe tabletă, preferat de mine cărților pe hârtie. Prietenul este tot alumn al Liceului Caragiale din Ploiești. 

Caragiale merită recitit pentru că este cel mai lucid spirit românesc. Volumul este însoțit de un serios studiu dedicat Momentelor și Schițelor lui Caragiale de către clujeanul Ion Vartic. Ca și alții, Vartic subliniază că în cultura română suntem sub semnul celor doi poli Eminescu și Caragiale. Dacă Eminescu este idealist, tenebros și a inspirat toate naționalismele și extremismele dăunătoare din politica română; Caragiale exaltă spiritul mic burghez, pragmatismul și liberalismul, chit că Caragiale la vremea lui a fost mai tentat de linia conservatoare a politicii românești. 

Cum să fie degustat de unii Caragiale, care în Rromânii verzi parcă prevestește Cărticica șefului de cuib privind pe legionari. Statutele societății din schița lui parcă au fost copiate de Codreanu, care nu suporta critica.

Linia critică prin reprezentanții săi Maiorescu și Caragiale în cultura română este detestată, toți îl exaltăm pe Eminescu, pentru că nu știm cât ne ține plapuma. Cine-l detesta pe Caragiale? Păi, Eliade, Cioran, care culmea îl are predecesor chiar pe Caragiale, inclusiv în Schimbarea la față a României și în final și de Noica.

Mulți îl citesc greșit! 

Cum spunea criticul Vartic, aniversările lui Eminescu sunt prilej de solemnități pompoase, Caragiale are mai puțin parte de aniversări. Statuia din Cluj este pitită undeva obscur, la București, Boris Caragea(sic!) a înfipt capul lui Caragiale pe trupul lui Lenin.

Nou pentru mine în acest volum a fost Hanul lui Mânjoală, pe care nu prea l-am găsit în volume anterioare. Ce am remarcat în relectura bijuteriilor lui Caragiale?

M-a dezamăgit acum punerea în scenă de la Teatrul Davila a Pedagogului de școală nouă. Proza lui Caragiale este mult mai mustoasă, mai comică și plină de umor decât punere în scenă.

Mitică, Lache și Mache, Costică, Parigoridi ne sunt strict contemporani, merg la berărie și dezbat politică. Ca și azi toate se vor rezolvate de guvern, cu toate că doar inițiativa privată este cea aducătoare de beneficii.

Caragiale detestă naționalismul găunos, nu iartă excesele lui, dar în Meteahna surprinde și șovinismul unguresc, rămas la fel și după 150 de ani.

Până și Ceaușescu este răzbunat de Caragiale, în schițele apare forma tutulor, mult iubită de odiosul dictator.....hahahaha!

Merită să-l citești pe Caragiale ca să-ți descoperi compatrioții.

Pentru mine este și o datorie de onoare ca absolvent al Liceului original al lui Caragiale care-i poartă  numele în Ploiești!