sâmbătă, 29 noiembrie 2014

Deux jours, une nuit

Am văzut un film foarte bun!
Filme cu care noi cei din Est suntem obişnuiţi. Pentru că este un film despre necazurile oamenilor mici.
Filmul aparţine fraţilor belgieni Dardenne şi are în rolul principal pe Marillon Cotillard, actriţa cu cea mai bună cotă acum în Franţa.
Sandra este concediată prin votul colegilor, care pot alege între rămânerea ei şi o primă de 1000 de Euro.
Juliette, colega ei smulge promisiunea şefului atelierului Dumont pentru un nou vot luni, după weekend. De fapt colegii de muncă a Sandrei sunt montaţi şi şantajaţi de maistrul echipei. Sandra trebuie  să-şi convingă colegii de muncă ca să revină. Pentru asta are la dispoziţie două zile şi o noapte, ceva cu numere ca în Patru luni, trei săptămâni şi două  zile al lui Cristian Mungiu.
Aşa că alături de soţul Manu Sandra începe să meargă pe la colegii de muncă. Unii îi promit că vor vota pentru ea, alţii se enervează şi o resping. La un moment dat Sandra cedează psihic şi ia un pumn de pastile, chiar când o colegă vine şi-i spune că va vota pentru ea. Sandra este internată şi scapă uşor şi montată de afecţiunea soţului Manu şi merge în vizită la restul de colegi.  
Se poate observa şi diferenţa  dintre Belgia şi situaţia de la noi, majoritate locuiesc în case noi, vile standard pe carele-a văzut în Belgia, dar minoritarii, străinii, magrebieni, africani nu o duc la fel de bine, în blocuri mai modeste.
Vine şi ziua de luni şi se votează. Şi este balotaj 8 la 8 adică tot negativ pentru Sandra, dar Dumont îi promite reangajarea prin septembrie, când unui coleg îi va încerca contractul.  Pentru Sandra însă este o mare victorie, a reuşit să convingă pe jumătate din colegi. Îşi sună soţul şi spune că va începe să acute un nou loc de muncă. Un final plin de speranţă.

Filmul este sfâşietor pentru că majoritatea oamenilor se pot întâlni în viaţă cu situaţii asemănătoare.

Este bine filmat şi foarte convingător interpretat. 



vineri, 28 noiembrie 2014

Manolescu la trei sferturi de veac!


Este aproape incredibil, dar domnul Nicolae Manolescu a făcut 75 de ani! Are aceeaşi vârstă ca a prietenului meu Radu Vişinescu şi a fostului preşedinte Constantinescu, coleg la liceu cu domnul Vişinescu.

Am citit în România Literară un grupaj dedicat acestui fabulos intelectual cu care suntem contemporani. 

Şi eu am amintiri cu domnul Manolescu. Ca cititor neîntrerupt al acestei reviste încă de la apariţia ei din 1968 îmi reamintesc că prima chestie pe care o citeam era cronica sa literară, începând din 1971. Îmi reamintesc şi aniversarea care i s-a făcut în România Literară, acum 25 de ani, la vârsta de 50 de ani, în 1989, nu cu mult înainte de prăbuşirea comunismului. Cea mai pregnantă amintire din cele scrise atunci este cea în care se spune despre funcţia  sa universitară: lector! Atât a putut să ajungă în Universitate cel mai important critic al ultimei jumătăţi de veac a literelor româneşti! Pentru că Nicolae Manolescu ştie să lectureze cum spunea atunci cu mare ironie, cred, Mircea Martin!

De ce vreau să scriu despre Nicolae Manolescu?
Pentru că slavă Domnului! am făcut alături de Nicolae Manolescu politică timp de 7 ani.
M-am înscris în ianuarie 1990 la ţărănişti, cu ideea că ai mei,  unchiul Gheorghe, fratele cel mare al tatii făcuse astfel de politică, că toate rudele ardelene erau naţional ţărănişti prin definiţie. Dezamăgirea mea a fost cruntă, nu semăna cu nimic din cărţile de istorie şi din amintirile de familie. Aşa că în 1991 am devenit membru al Partidului Alianţei Civice condus de Nicolae Manolescu, fiind cam tot timpul vicepreşedinte al acestui partid la nivel de Argeş, militant şi formator de organizaţii rurale ale acestui partid, azi fuzionat demult, din 1998 cu PNL. De fapt după marele eşec din 1996, când PAC era în afara CDR, la prima şedinţă de conducere PAC, i-am cerut preşedintelui Manolescu să înceapă neîntârziat fuziunea cu PNL, înfăptuită în martie1998! Spre marea mea satisfacţie ulterioară, am fost singurul, atunci în decembrie 1996 care am spus aceasta, când alţi 15 cuvântători au fost pe ideea împărtăşită de Manolescu, să mai adăstăm. Apropo’ de asta, unii mă acuză că m-am plimbat prin mai multe partide, la care eu le replic: am fost consecvent, doar pe dreapta şi o singură dată am făcut un transfer, de la PNŢCD la PAC, PAC apoi s-a mutat la PNL şi aşa sunt astfel liberal acum din 1991, dar aş spune din ianuarie 1990, pentru că neşansa a făcut ca liberalii să apară mai târziu în Piteşti! Eu, prin finalul lui decembrie 1989 mă gândeam la scrisori adresate descendenţilor lui Brătianu din exil.
O altă chestie contrafactuală, dacă oare Manolescu ar fi fost un preşedinte mai bun al României decât Constantinescu? Nu ştiu? Eu sunt mulţumit de realizările lui Constantinescu, nu de nereuşitele lui.

Manolescu venea în Argeş doar la invitaţia unui profesor, fost student de al lui, de la Curtea de Argeş. Şi am avut explicaţia, ca vâlcean de origine, cu toate că liceul la făcut la Sibiu ura din suflet Piteştiul, care era prin anii '50 capitală de regiune şi era privit ca uzurpator pentru oltenii de acolo. Nu spun că piteştenii visează azi o regiune ca să-i încorporeze din nou şi nu cred că ar da afară de entuziasm.
Cred că Nicolae Manolescu s-a visat la un moment dat un fel de Titu Maiorescu, aveau date apropiate. Dar Manolescu nu a reuşit în politică. Poate a fost prea comod şi nu a avut tăria necesară să reziste?

Din punct de vedere cultural nu a fost rău. Îmi reamintesc că cele mai bune articole politice scrise până în 1991 când  s-a implicat şi el în această afacere erau cele mai bune şi judicioase. PAC a fost o mare speranţă pentru viitorul politicii româneşti. N-a fost să fie!

Ultimul mare reprezentant al acestui partid tocmai s-a retras, este Crin Antonescu. Şi a fost foarte oportună retragerea sa. De aceea avem azi în fine un preşedinte liberal, pe Klaus Iohannis!


Misteriile lui Zalmoxis de Constantin Daniel

Numele orientalistului Constantin Daniel mi-este cunoscut demult. Apărea în Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,  colecţia Biblioteca Orientalis o mulţime de cărţi despre antichitatea orientală scrise de acest autor.
Aflu că a la bază era medic psihiatru meserie practicată până s-a prăpădit la Policlinica Batiştei înainte de 1989. Dar după medicină a absolvit Litere şi Filosofie în deceniul 5.
Era un om dotat cu talentul scrisului şi cărţile sale făceau un serviciu celor interesaţi de Orientul şi lumea mediteraneană din Antichitate.  
Cartea apărută în Editura Herald, este o reeditare.
Cartea debutează cu consistente capitole despre traci şi implicit şi despre triburile nord dunărene ale daco-geţilor. 
Sunt tentat să cred că  a fost scrisă în spiritul tracomaniei epocii anilor '80 cu deriva geto-dacică de unde au pornit toate în civilizaţia lumii.
Constantin Daniel argumentează că tracii sunt locuitorii legendarei Troia din epopeea lui Homer, dat fiind şi numele cetăţii.
El ne mai argumentează cum că misteriile faimoase ale lui Dionysos şi ale lui Appolo sunt de origine tracică. 
Nu se povesteşte de spre homericii abioi care ar fi chiar geto-daci.
Apoi este un capitole despre agatyrsii trăitori în Transilvania de azi, purtătorii toiagului lui Dionyssos care la noi apar ca agatârşi.
Autorul spune şi despre geto-daci şi misteriile lui Zalmoxis care s-ar traduce ca moşul luminii,  personaj mitic care spun unii că ar fi fost sclav al lui Pytagora, din secolul VI î. Chr. Daniel foloseşte formula consacrată înainte de 1989 î.e.n. (înaintea erei noastre, care mie îmi pare acum deranjant, dar care este în tradiţia republicanismului francez). Daniel ne produce argumente că ar Zalmoxis ar fi trăit pe la 1500 î. Chr.
Ne mai spune ceva interesant că numele nu este Zamolxis, care ar însemna zeul întunericului. Toate ,misteriile ar rezulta din  retragerea într-o încăpere subpământeană, în întuneric total, adică deprivare de lumină care ar genera tot felul de viziuni luminoase după ce părăseşte acea încăpere. 
Interesant că insistă că populaţia geto dacă de prin secolul III î.Chr. era foarte credincioasă, vegetariană, deci ţinea post care ar explica posturile din tradiţia ortodoxă, nenumită în carte. 

Cartea este de interes pentru cei interesaţi de istoria veche precreştină a strămoşilor noştri.

miercuri, 26 noiembrie 2014

Mozart şi Horia Andreescu

Horia Andreescu
Astăzi marţi 25 noiembrie la Filarmonica Piteşti am urmărit pe cel mai important dirijor român de azi, pe maestrul Horia Andreescu.
Horia Andreescu a venit însoţit de Virtuozii din Bucureşti, o selecţie a muzicienilor de la orchestrele bucureştene.
Iar programul a fost special, s-a cântat Mozart. Programul a fost deschis de Mica Serenadă - Serenada nr13 pentru coarde KV 525 sau Eine kleine Nachtmusik



Este, după cum spun specialiştii cea mai populară piesă a lui Mozart. Mie după cum i-am mărturisit maestrului Horia Andreescu în pauză îmi evocă Jocul de-a vacanţa a lui Mihail Sebastian unde personajul Ştefan montează la aparatul de radio lămpile ascunse ca să asculte transmis live, cum era în interbelic, de la Salzburg cu Eine kleine Nachtmusik.

Este o muzică strălucitoare, încântătoare şi excelent executată de Horia Andreescu şi mica sa orchestră de coarde. 
 
Gabriel Croitoru
Mozart a scris extrem de mult într-un timp extrem de scurt. Din el ţâşnea muzica.
Şi a urmat maestrul Gabriel Croitoru cu a sa vioară Guarneri a lui Enescu ca să ne cânte Concertul nr. 5 pentru vioară şi orchestră în la major, KV 219. Acest concert este denumit şi Concertul Turcesc, pentru că în Rondo finale şi Menuet foloseşte un crescendo cromatic şi elemente muzicale scurte  care aminteşte de muzica meterhanelei. Interpretarea ne spune despre maturitate lui Gabriel Croitoru, care este acum în trioul celor mai importanţi violonişti ai momentului, alături de Alexandru Tomescu şi Liviu Prunaru. De fapt va reveni la Piteşti însoţit de Prunaru şi Horia Mihail la pian.  
Cu amabilitate a oferit publicului ca bis Variaţiuni pe o temă de Corelli de Tartini Kreisler.

La pauză am încercat să smulgem promisiunea maestrului Andreescu de a reveni pe scena piteşteană, dar totul depinde de Jean Dumitraşcu după cum a arătat semnificativ spre prietenul meu, directorul Filarmonicii.
Jean Dumitraşcu, Horia Andreescu, Gabriel Croitoru  şi cu mine
În partea a doua a concertului am audiat Simfonia nr.40 în sol minor KV550. Este din trioul final al simfoniilor mozartiene, şi este sursă pentru Beethoven în Simfonia a 5-a. Orchestra Virtuozii din Bucureşti au dat măsura sub conducerea maestrului Andreescu că sunt o orchestră de aşi ai muzicii româneşti.

Dar nu a fost sfârşitul concertului!
Maestrul Andreescu ne-a spus că are bisuri, nu doar unul.  Aşa că a început cu finalul unui divertimento mozartian. Apoi ne-a oferit o şarjă sonoră un amestec al Micii Serenade combinată cu muzică populară americană şi aş spune anglo saxonă, pentru că am distins cunoscutul Auld lang syne superbul cântec scoţian de anul nou. Iar în final un Tango de Astor Piazzola! 


Şi asta a fost seara magică de marţi a melomanilor piteşteni. 

marți, 25 noiembrie 2014

Tot de toamnă

A nins ieri dar pozele n-au fost în stare să prindă fulgii, aşa că vă ofer poze din parc cu sălciile din care cad frunzele.

Revederea cu Jack!

Astăzi s-a întâmplat un eveniment deosebit, la revederea de marţi a pensionarilor IRNE, pe stil vechi, adică şi cei de la cercetare şi cei de la fabrică. Se întâlnesc în fiecare marţi la pizzeria Bonita din centru Piteştiului. Erau acolo Remus Popescu, Mihai Chiriţescu, Ţurcanu, Mitică Ohâi şi Puiu Pârvu. Sunt oameni cu care mă ştiu de aproape 40 de ani, pentru că anul acesta am aniversat această sumă rotundă de la prima mea vizită la Piteşti şi la ITN, pe deal, unde azi se află reactorul de cercetări, pe care l-am pus în funcţiune şi atunci era o groapă de 1,5 adâncime! A apărut ulterior şi am stat de vorbă cu Mola. Mola este un individ extrem de agitat, care umblă mereu cu o geantă plină cu documente. Or fi oare compromiţătoare? Ne chestiona cât de acoperiţi suntem? Cred că la ora asta problemele noastre sunt legate de prostată, de reumatism, şi Doamne fereşte, de altele!
Selfie cu Puiu Pârvu
Ei bine, Mola îmi zice de unul, Jack care mă ştie şi este pictor de biserici. Îl sună şi acesta mă ia cu nişte amintiri pe care nu le aveam. Aşa că mă duc cu Mola la biserica Sfânta Vineri care este în restaurare şi unde domnul Jack se ocupă de pictura în fresco, dar şi de stucaturi!

Ajungem la biserică, Mola îl sună şi mă revăd cu Jack, Gheorghe Nicolae de fapt, pictor restaurator de biserici. Ne ştim de acum 42 de ani, când ieşisem tânăr inginer, tocmai îmi dădusem examenul de stat.
Era parcă pe la mijlocul lui iunie, în 1972 şi în faţa Ateneului am întâlnit o familie de americani, familia Cain. Erau într-un sejur prin Europa. Domnul, doamna şi copii, fiica, Corinne, cam de 20 de ani studentă la Fine Arts în California şi fiul Tom (draga de sor’mea m-a ajutat cu numele!) de 16 ani care era un copil  minune, era student în anul 3 la Fizică la Universitatea din Arizona. Familia Cain era din Phoenix, dintr-o familie bună, tatăl implicat într-o afacere cu utilaje agricole. Se înrudeau cu Barry Goldwater, candidatul republican, învins de Johnson la alegerile prezidenţiale din 1964.
M-au invitat în Mercedesul nou nouţ, cumpărat din Germania în locul din faţă, de lângă şofer. Două amănunte au fost şocante pentru mine. Maşina era blocată că nu-mi pusesem centura de siguranţă, era cerinţă SUA şi când am vrut să cobor geamul, nu era manivelă, îl cobora şoferul, avea motor electric cum sunt obişnuite acum!
Tinerii au vrut să meargă la o discotecă, dar era complicat! În anul precedent Ceauşescu după tezele din iulie le interzisese. Ştiam că exista ceva pe la Parcul Privighetorilor în Herăstrău, unde am luat cina şi noi am rămas acolo, iar părinţii au plecat. Ne-am revăzut a doua zi, stăteau la Hotelul Union, care este azi clădire de birouri.
Voiam să le aranjez celor doi tineri o petrecere, un ceai ca la noi pe atunci. Unde să-l facem. Şi aşa am ajuns să aranjăm cheful la Jack.

Cine era Jack? Jack sau Gheorghe Nicolae era student la Artă Monumentală,  la profesorul Achiţenie, la Institutul de Arte Plastice Ion Grigorescu. Achiţenie îl lua ca ajutor la restaurări de pictură bisericească. Era o gaşcă de studenţi artişti pe care-i cunoscusem prin amicul Cornel Stoica, de fapt prin sora lui, studentă şi ea la Grafică. Când voiam să dau o prietenă cu cracii-n sus o duceam la dans la Arte Plastice, la sediul din capătul Căii Griviţei spre Calea Victoriei. Jack şi amicul şi colegul lui Florin din Timişoara erau şefii discotecii. 
La Jack fost un chef nemaipomenit în care am ascultat la magnetofon prima oară The Doors, care m-au făcut praf cu Riders of the storm.

https://www.youtube.com/watch?v=lS-af9Q-zvQ

A fost şi o beţie cu votcă că Florin ajunsese să vorbească englezeşte fără să ştie!
Cu Jack m-am mai revăzut probabil o singură dată, pe la Sala Palatului, prin 1975, când el spunea că rămăsese în contact cu domnişoara Cain.

Atunci, în 1972, a doua zi am revenit la hotel. Plecaseră deja, voiau să ajungă în Scoţia unde doamna Cain urma să joace golf. Îmi lăsaseră o scrisoare în care se aflau 20$, cu dedicaţia: "For your graduation". 

Jumate din bani, adică 10$ i-am dăruit lui Valeriu, pe care mi i-a reîntors cu asupra de măsură, de când ne-am revăzut în SUA, unde stă, în 1995 şi după aceea. Restul meu de 10$ i-am cheltuit la shop la mare, unde cu ajutorul unui neamţ mi-am cumpărat o pereche de ochelari de soare de sticlă incasabilă, pe care i-am pierdut tot la mare, când m-a tras cineva în apă şi mi-au căzut de pe nas şi nu i-am mai găsit şi pe nişte sticle de bere Tuborg, de sticlă maronie la 330 cl. Ce vremuri!

Am primit de la familia Cain o felicitare de Crăciun frumoasă, pe care tata a înrămat-o. Sora mea a mai coresopondat dar eu am pierdut legătura.

Să revin la Jack. M-a regăsit azi prin intermediul lui Mola, este responsabil cu restaurarea bisericii Sfânta Vineri, stucatura de exterior şi frescele din interior. Amintirile lui erau confuze, dar revăzând-l ne-am recunoscut, a rămas slab şi subţirel, dar vremea şi-a spus cuvântul suntem amândoi albiţi. Mă confunda cu Valeriu care purta cioc la vremea aia şi acum!
Acum câţiva ani era să dau de el, când refăcea pictura de al Biserica Kreţulescu din Bucureşti, dar nu am avut noroc.  Jack are multe monumente restaurate, printre care şi Carul cu Bere.

Am vorbit azi şi cu Val pe Skype, dar şi el avea amintiri vagi.
Eu şi Jack

Întâlnirea cu familia Cain a fost un fel de miracol atunci, de care îmi amintesc de fiecare dată cu plăcere. Familia Cain se oferise să mă ia cu ei în SUA atunci, dar am renunţat, le-am spus că era complicat. Oare am făcut bine?
 
Aceiaşi
Şi la fel de plăcută  a fost revederea cu Jack!


P.S. Am dat de un Tom Cain din Phoenix, Arizona care ar corespunde cu cel întâlnit de mine acum 42 de ani şi i-am scris. Sper să nu mă înşel, dar mi-ar plăcea să-l fi nimerit!

joi, 20 noiembrie 2014

Toamnă gri cu soare

Azi a fost o zi frumoasă de sfârşit de toamnă cu pomii fără frunze aşteptând iarna.

Trei lebede printre trestii

This is my song la Filarmonica Piteşti

Gina Sandu
Astă seară am avut plăcerea unui concert popular pentru publicul piteştean şi a fost multă lume şi mulţi tineri.
A fost un concert să-i fericească pe votanţii veseli ai lui Iohannis şi să bine dispună pe cei supăraţi ai lui Ponta.
Concertul a fost într-o formulă orchestrală restrânsă având ca dirijor pe concert maestrul Mădălin Sandu.
Concertul a debutat cu un potpuriu de Ceaikovski şi preclasicul Rondo Veneziano.
Mădălin Sandu
Au urmat bucăţi celebre evergreen. Au fost interpretate piese ale formaţiilor Beatles, Abba şi Queen, din King Elvis Presley, Michael Jackson, la lui Frank Sinatra şi al Lui Chaplin şi alţi compozitori de succes. La unele dintre piesele interpretate am avut pe solista la nai Gina Sandu. 
Beatles şi Elvis mi-a reamintit de studenţie, Abba de începuturile de cercetător la Piteşti, Queen de Bracelona cu Fredz Mercury şi Montserrat Caballe.
La alte piese  s-au produs dansatori din grupul Scena care au încântat spectatorii.
Lumea a aplaudat cu căldură şi a fost o seară frumoasă.



Eşti un animal Viskovitz!

Acesta este titlul ultimei piese din Festivalul de teatru de studio de la Piteşti.
Autorul Alessandro Boffa este un biolog născut la Moscova, a lucrat ca biolog în Italia şi cartea lui a avut un mare succes.
Este de fapt o comedie în care Viskovitz este întruchiparea unor fiinţe vii cu apucături antropomorfe. 

Punerea în scenă a regizorului Tudor Lucanu la Teatrul Anton Pann este o comedie spumoasă extrem de dinamică care mi-a adus aminte de o piesă de referinţă văzută de mine în tinereţe prin 71-72 Visul unei nopţi de vară pusă în scenă de Peter Brook. Acolo actorii erau trapezişti cu performanţe de circ. 
Aici piesa este doar dinamică nu expune la performanţe sportive.
Personajul principal este Viskovitz care este însoţit de iubita lui Liuba şi prietenii Zucotici, Petrovici şi Lopez. 
Aceste personaje sunt interpretate cu umor şi energie de actorii Vlad Bârzanu, Mădălina Ciotea, Reka Szasz, Olimpiu Blaj, Ciprian Nicula şi Cătălin Asanache.Personajul Viskovitz este întruchipat de diverse animale şi fiinţe vii.


Viskovitz este pe rând un microb care încearcă să se unească cu microbul Liuba, apoi un gândac cufundat în murdărie şi excremente, un cintezoi bavarez, un peştişor. 
Momentul de comic şi absurd maxim este atunci când Viskovitz este un melc împreună cu părinţii lui toţi fiind misionari mormoni.
De fapt melcul Viskovitz este narcisist şi pe deasupra hermafrodit şi îndemnat să se împerecheze cu colegii lui de şcoală, Zucotici, Petrovici şi Lopez!!!!!
Viskovitz mai este parazit, apoi un papagal portorican catre este înşelat de soţie cu amanta!!!!
Alt moment comic este când Viskovitz este porc şi el şi personajul feminin sunt porci chinezi şi dansează ca în piesele cu umbre.
Viskovitz mai este şi rechin care la masa organizată de tatăl său unde sunt invitate Liuba şi mama reuşesc să mănânce Viskovitz mama Liubei şi Liuba pe ta'su!
Finalul este cu un Viskovitz burete beţiv:

farsa a fost reuşită lumea a râs cu poftă şi actorii şi-au atins scopul să ne distreze.

miercuri, 19 noiembrie 2014

Festivalul de teatru de studio Davila Piteşti - marţi

Marţi am reuşit să mai vizionez două piese, asta în ciuda faptului că mă paşte o răceală straşnică. Ce am văzut?

Accidentul de William Mastrosimone Teatrul Municipal Baia Mare

Este o dramă dură în tradiţia lui O'Neill, Saroyan sau Arthur Miller.
Personajul principal Lorraine este patroana magazinului de pui proaspăt tăiaţi Leo, după numele soţului ei. Lorraine este şi
alcoolică pe deasupra şi duce afacerea după moartea într-un accident a lui Leo şi se ceartă mereu cu fiica ei Lorr pe afacere şi
dependenţa ei de băutură. Apare un individ şchiop Berk care devine
ajutorul lui Lorraine şi amant în perspectivă. Berk o convinge să se lase de alcool şi Lorr suspectează posibila legătură amoroasă. În
final Berk mărturiseşte că el este autorul accidentul în care a decedat Leo. Mai apare şi un personaj parazit, Mosca care strângea ouăle de la puii lui Lorraine.  

Actorii sunt bine în roluri, Dana Ilie Bărbosu interpretează excelent pe Lorraine, femeia ajunsă la vârsta critică, beţivă, şi cu probleme de asigurarea afacerii de familie, fiica (Wanda Frakas) este credibilă în rolul fiicei îngrijorate iar Doru Fârte în rolul Berk creionează credibil omul sfâşiat de vinovăţie şi care doreşte să mai repare ceva. Pe scenă se mai învârte şi Adriana Covaci (Mosca) după ouă!
Spectacol clasic de dramă americană de anii 50 dar care mie nu-mi trezeşte nicio reacţie.

Lecţia de Eugene Ionesco Teatrul Inorog Art Bucureşti


Acesta a fost după mine momentul maxim al evenimentului teatral piteştean. Nu am urmărit spectacolele vecinilor din Bulgaria, Albania, Kossovo, sau Serbia pentru că este dificil să urmăreşti o piesă din care nu înţelegi ce spun actorii, urmărind doar subtitlurile. M-am convins cu teatrul unguresc din Arad.


Lecţia este o piesă clasică de Eugene Ionesco. Este a doua scrisă în limba franceză, după prima piesă, Cântăreaţa cheală
În piesă apare eleva (Dana Giubernea) la meditaţie cu profesorul, în punerea în scenă a Monei Gavrilaş profesoară (Daniela Moldovan).
Intenţia elevei este să îşi ia doctoratul total??? având deja bacalaureatul clasic şi pe cel ştiinţific. Profesoara începe să o
testeze pe elevă, şi constată că este în stare să adune, dar nu ştie să scadă, o umple de stupoare când reuşeşte să calculeze exact înmulţirea a două numere foarte mari. Şi totul deraiază în absurd.
Profesoara trece la chestiuni filologice în timp ce pe elevă o doare măseaua, aceasta fiindu-i replica, când pusă să răspundă la

întrebare, răspunde repetând mecanic întrebarea. Profesoara începe să proclame chestiuni savante de lingvistică, vorbind de limbile neo latine care se pronunţă identic după profesoara savantă. Profesoara continuă cu aberaţiile lingvistice care provoacă finalmente moartea elevei, de unde concluzia ei că lingvistica omoară!!!!!

Profesoara se dedublează în camerista ei pentru a ascunde cadavrele celor 40 de eleve moarte....din cauza lingvisticii?
Ionesco reflectă extraordinar coborârea în absurd, înstrăinarea, mecanizarea şi robotizarea relaţiilor şi gândirii umane, alienarea declanşată de societatea contemporană. De fapt mesajul este că lipsa de dialog omoară. Este valabil mai ales în societăţile totalitare, Ionesco se referea şi la nazism probabil, dar ulterior şi a totalitarismului comunist din ţara tatălui, România. 

Cele două actriţe reuşesc o performanţă notabilă şi viu aplaudată.