Fontana di Trevi de Gabriela Adameşteanu

Acest roman încheie trilogia personajului principal, al Letiţiei Branea desfăşurată în trei romane ale Gabrielei Adameşteanu.

Trilogia a început cu romanul de debut al autoarei Drumul egal al fiecărei zile, cu caracter puternic autobiografic, apărut în 1975, apoi continuată cu Provizorat, roman apărut în 2010, ca să se încheie acum în 2018 cu romanul Fontana di Trevi. După cum se observă între primul roman şi al doilea al trilogiei au trecut 35 de ani ca autoarea să reia romanul început în tinereţe.

Acest roman este pentru mine o revelaţie, este de fapt romanul pe care îl aşteptam.  Cred eu că este cel mai reuşit roman despre perioada post 89.

De fapt este un roman care are mai multe romane. Este continuarea romanului de dragoste început în Provizorat, este romanul istoriei ultimului secol românesc, este romanul de moravuri în genul celor ale lui Călinescu.  Şi este mai ales romanul tranziţiei începută în 1990 de la o societate românească distrusă de comunism la ceea ce vedem azi. Pentru că sunt evenimente în roman care sunt din 2018. 

Probabil că s-au mai scris romane despre tranziţia post decembristă, dar acesta este romanul unei mari romanciere, este fascinant cum curge acţiunea lui, este un roman foarte bine scris. 

Provizorat o lăsase pe tânără literată şi viitoare romancieră Letiţia Branea într-un final complicat al unei iubiri secrete cu Sorin, un coleg de serviciu, complicata relaţie cu soţul Petru Arcan, redactor de revistă literară, profesor la Universitate, care vrea să scape de România, să rămână în Occident.

Romanul Fontana di Trevi începe cu revenirea în România Letiţiei Branea, plecată în Occident după soţul Petru Arcan pentru reîntregirea familiei.  

Arcan după tribulaţii ajunge redactor la secţia româna a Europei Libere, unde este accidentat la atentatul împotriva postului de radio. Letiţia se recalifică în Germania ca kinoterapeută. După transferului Europei Libere soţii arcan se mută în Franţa la Neuvy, un sat în zona Indre Loire zona castelelor medievale, în apropiere de Tours.

Este ciudată cum oameni care şi-au luat lumea în cap să scape de aici în vremea comunismului revin acum să îşi recupereze moştenirile.

Pentru că descoperim acum că Letiţia avea prin tatăl, doctorul Branea legături cu înalta burghezie interbelică. Branea provenea din trei fraţi, Caius, care fusese secretar de stat pe vremea guvernului Antonescu, altul Traian, apropiat de englezi, chiar urmărea după 45 să se căsătorească cu o englezoaică aflată în România. Toţi ajung în puşcărie şi mor cu excepţia tatălui Letiţiei.

 Restitutio in integrum le-a luat mintea la toţi. Din păcate această idee generoasă a îmbogăţit mai ales pe escrocii politici ai tranziţiei.

Poveste ne introduce în familia Sultanei şi a lui Aurelian Morar la care trage când vine în Bucureşti. Sultana este Nana, colega de facultate şi cămin a Letiţiei. Ei au o fiică pe nume Claudia, care este arestată la mineriadă şi care prin intervenţiei hotărâte ale lui Petru Arcan este eliberată şi pleacă la burse în străinătate, prima la Universitatea Central Europeană de la Budapesta, ca să continue cu burse prin Italia, şi acum în SUA unde face un ultim stagiu de doctorat, ajungând deja la 35 de ani. Petru este un fel de mentor care i-a mijlocit accesul la astfel de burse, în lipsa copiilor cuplului.

Titlul romanului provine de la excursia în Italia a familiei Morar în care apare Claudia într-o fotografie cu Fontana di Trevi în care ea aruncă un  ban ca să reîntoarcă acolo.

Acest monument semnifică şi al doilea val de români care azi au plecat în exod în Occident pentru o viaţă mai bună acolo, sau dacă s-ar putea şi aici. Şi ştim bine de ce depinde asta!

Aurelian a avut un frate celebru, care devenise dizident şi care moare în condiţii neclare în vremea comunismului. Începuse să scrie scrisori la Europa Liberă care erau prezentate chiar de Petru Arcan. Letiţia se pare că începuse o legătură cu acesta până la plecarea ei în Occident. Însă memoria lui Claudiu Morar fusese urmărită în gazetele securităţii. Şi aici apare un alt episod trist al actualităţii româneşti, cum victimele securităţii apar ca falşi dizidenţi, iar securiştii, foşti torţionari devin prosperi oameni de afaceri, devalizând bănci, jefuind proprietăţile ce trebuiau restituite. 

În roman apare un personaj nou, Caius Branea junior. Acesta este fiul tatălui Letiţiei, făcut cu o asistentă medicală după moarte mamei Letiţiei. Tipul mult mai tânăr intrase în politică, ajunsese deputat ţărănist, pe baza unchilor şi apoi se reorientase intrase în afaceri având bune relaţii cu politicienii prezentului. 

Cu el împreună Letiţia speră să recupereze moştenirile după urma tatălui şi a unchilor lor.  

Aurelian fusese foarte activ în contestarea anticomunistă, frecventase Piaţa Universităţii, intrase în Forum (care este alter ego pentru  Alianţa Civică!), devenise preşedintele lui, dar fusese dat jos prin maşinaţiunile unora din cauza corectitudinii şi inflexibilităţii lui. 

Mai este în roman flash-back-ul finalului poveştii de amor cu Sorina şi cu care rămâne gravidă. Despărţirea se petrece într-o garsonieră împrumutată, din care pleacă Letiţia, chiar înainte de cutremurul din 77, unde rămâne Sorin. Blocul se prăbuşeşte şi Sorin scapă rănit de acolo şi se cuplează ulterior cu Dorina, o altă colegă care îi purta sâmbetele. 

Cel mai interesant în roman este privirea ca un bisturiu chirurgical a vieţii pe care am trăit-o în ultimii 29 de ani. Am pornit de la foame şi murdăria blocurilor din 1990, bântuite de câini vagabonzi ca să ajungem azi în aceleaşi blocuri, reameanajate, unele avânt izolaţie termică ca le dă un aer de mai nou şi în care proprietarii îşi plimbă acum câini de rasă!

Romanciera aminteşte de iluziile şi entuziasmul de început trăit de Morari şi de fapt de noi toţi, de abandonul acelor iluzii azi când trăim o realitate pe care nu ne-am imaginat-o.

Aceste sentimente sunt întărite şi de venirea bătrâneţii şi a neputinţelor care însoţesc această vârstă. Plus vestea tristă că fiica Morarilor, Claudia are un cancer terminal.

Am regăsit în acest roman multe personaje care te pot duce la ideea unui roman cu cheie, a unor personaje culese din realitatea de azi a României şi cred că nu sunt departe de adevăr.

Este un roman trist şi melancolic în final. 

Cartea este ca o oglindă nemiloasă în care nu ne place de loc să ne vedem.

Îl recomand din nou ca cea mai bună carte scrisă după 89!

Bad Times at El Royale

După un timp al vizionării acestui film am verificat pe IMDB de cine este făcut filmul. Credeam că ar fi Fraţii Coen sau Tarantino. De fapt asta scrie şi un cinefil pe forum. 

De mult nu m-a mai tentat să scriu despre un film.

Filmul se petrece undeva prin 1969 la un hotel aflat în munţii Sierra Nevada exact pe graniţa dintre California şi Nevada. După maşini mi se pare chiar o perioadă mai veche, dar maşinile nu sunt toate ale epocii respective. 

La el poposesc, un vânzător de aspiratoare Sullivan (John Hamm), Darlene Sweet (Cyntia Erivo), o negresă cântăreaţă, un preot catolic  Father Daniel Flynn (Jeff Bridges) şi o tânără hippy Emily (Dakota Johnson). Dakota mi s-a apărut a avea o figură cunoscută, este fiica lui Don Johnson şi a lui Melanie Griffith aducând mult cu mama. 

Recepţionerul este un tânăr Miles (Lewis Pullman) care se droghează.

De fapt vânzătorul de aspiratoare este agent FBI şi începe să demonteze aparatura de urmărire ascunsă în camere.

Profitând că Miles este dus ajunge să intre prin nişte culoare în spatele camerelor şi găseşte că  oglinzile era geamuri false prin care se urmărea ce se întâmplă în camere inclusiv filmări. Miles chiar reţinuse o bandă de film cu un important personaj politic pe care nu  o mai trimite la adresa unde i se cerea să trimită aceste înregistrări.

Agentul FBI observă cum Darlene repetă fiind back vocals ratată, ce urma să cânte la Reno.

În camera hipiotei Emily este adusă o tânără legată care era sora ei Rose şi care se pare că fuseseră agresate de tatăl lor în copilărie.

Între timp la televizorul alb negru era prezentat Nixon adânc implicat în Războiul din Vietnam, dar şi o crimă teribilă în Malibu. Deşi nu este clar, autoarea se pare a fi Rose, care împreuna cu sora ei făcea parte dintr-un grup de hipioţi criminali, în stil Manson condus şi un Billy Lee (Chris Hemsworth). 

Cu toate că este sfătuit de şefi să nu se implice în eliberarea lui Rose, Sullivan o face şi este împuşcat mortal de Emily. De fapt în spatele oglinzii false în acest moment se afla şi Miles care este rănit împreună cu preotul.

Preotul era un fals preot, bandit tocmai eliberat din puşcărie care vine să recupereze prada ascunsă într-o cameră de către fratele său, care fusese omorât după aceea. Este chiar scena cu care începe filmul.  

Father Daniel Flynn este pe cale să fie prins de Alzhaimer şi uitase numărul camerei. Ca să intre în camera lui Sweet o invită la masă, este un automat cu 25 de cenţi, dar şi un juke box la care se cântă  melodiile vremii care accentuează atmosfera specifică tinereţii mele. Încearcă să o drogheze ea se prinde  şi îl pocneşte pe preot cu o sticlă şi vrea să fugă, dar agentul FBI scosese cablurile de pornire de la toate maşinile. Este din nou abordată de preot care îi spune povestea cu geanta cu bani şi acceptă să-i împartă.  

Profitând de absenţa lui Emily, Rose îl anunţă pe Billy Lee unde se află. Tocmai când părintele şi Darlene recuperaseră geanta apare banda de criminali hippy. Billy este un dement care o împuşcă pe Emily.

Profitând de un moment de neatenţie părintele Flynn începe o luptă pe viaţă şi pe moarte cu Billy şi atunci se întâmplă minunea. Miles este rugat de Sweet să îl ajute pe preot. Miles doritor să i se confeseze spune că are pe conştiinţă 123 de morţi. Surpriză! Aceştia erau vietnamezi împuşcaţi de snaiperul Miles în războiul din junglă. Miles îşi revine îi elimină pe toţi criminalii şi-l eliberează pe preot. Apoi încearcă să o mângâie pe Rose care îl plângea după Billy. Drept mulţumire ea îl înjunghie pe bietul Miles, care moare împărtăşit de Father Flynn.

Hotelul este în flăcări, Darlene şi Flynn recuperează banii şi părăsesc hotelul nu înainte ca banda de film care conţinea scene de sex cu personajul important decedat între timp să fie aruncată în foc. Aluzi este străvezie la fostul preşedinte Kennedy!

Final cu happy end. Fostul Father Flynn îmbrăcat elegant asistă la recitalului lui Darlene susţinut la Reno. 

Un film mişto realizat în spiritul epocii anilor tinereţii mele care mi-a provocat vii nostalgii!

The Square and the Tower - Piaţa şi Turnul de Niall Fergusson

Aşa se numeşte această ultimă carte scrisă de Niall Fergusson, tradusă şi în româneşte.

Este o carte apocaliptică, o carte dedicată victoriei lui Trump datorită reţelelor de socializare.

Titlul cărţii ne duce la cea mai cunoscută imagine a Sienei cu Piazza del Campo străjuită de Turnul Mangia. Acest turn cu o înălţime foarte mare egalează ca înălţime catedrala din Siena, care se află pe un deal din apropiere şi semnifică egalitatea între puterea pământeană şi cea spirituală. 

Cartea scrisă de Niall Fergusson explorează istoria nu cum se face obişnuit, adică istoria ierarhiilor, a turnurilor, ci a reţelelor - networks care au influenţat decisiv istoria în anumite momente. 

Şi începe cu faimoasa organizaţie Illuminati a unor intelectuali germani, reţea dedicată luminării poporului, nu altor scopuri obscure, precum ar  fost zugrăvită de romanul lui Dan Brown Codul lui Da Vinci.

Altă mare reţea extrem de importantă în declanşarea revoluţiilor de la sfârşitul secolului al XVIII a fost cea a masonilor, masoneria care a avut un mare rol în Revoluţiile Americană şi Franceză, dar şi la Revoluţiile de la 1848, inclusiv în Ţările Române. 

Sunt şi elemente de matematică privind reţelele cu noduri - personalităţi şi muchii - legăturile cu alţi oameni.

Reţelele sunt cele care declanşat inclusiv Revoluţia Industrială din Anglia, sunt elemente importante în economia capitalistă. Ele tind să se transforme apoi în ierarhii. 

Am găsit un foarte interesant portret al lui Napoleon, capabil să organizeze mari bătălii în detaliu, dar şi ce uniformă au toboşarii, sau un anume sergent, detalii aparent neimportante. Se spune că muncea 16 ore pe zi. Este clar un produs al reţelei, al Revoluţiile Franceze, în ierarhiile absolutismului acest geniu singular nu ar fi reuşit.

Un alt detaliu important este cel găsit în Documentele Federaliste ale lui Alexander Hamilton, unul din părinţii fondatori ai SUA. El spune democraţie este în pericol atunci când demagogii devin tirani, lucru verificat din păcate în istorie. 

Un virus de reţea a fost şi bolşevismul exportat de Germani în Rusia în vremea Primului Război Mondial. Această reţea comunistă preluând puterea a degenerat într-o ierarhie strictă care controla statul. 

Finalmente carte se ocupă de Revoluţia IT de azi a reţelelor de socializare, a dezvoltării tehnologiilor digitale, care paradoxal stimulând contactul uman prin intermediul lor au generat nişte bogătaşi nemaivăzuţi în perioada dezvoltării capitalismului cu averi enorme. Dacă aceste tehnologii sunt dezvoltate în primul rând în SUA, puterile care le provoacă, Rusia şi China ca să le blocheze au dezvoltat grupările de hackeri menite să provoace haos.  

Aceste reţele au dat câştig de cauză lui Trump, în contextul în care mari mahări ai reţelelor erau de partea lui Hillary Clinton. Acelaşi efect de reţea prin fake news au dus şi la Brexit.

Niall Fergusson spune şi de pericolul pe care îl reprezintă pentru declanşarea unui război general şi de aceea este nevoie de penta-alianţa din vremea lui Metternich Austria, Marea Britanie, Rusia şi Franţa care au menţinut un secol de pacea după Napoleon. Aceasta ar fi azi Consiliul de Securitate de la ONU cu SUA, Marea Britanie, Franţa, Rusia şi China. 

Cartea este instructiv de citit şi o recomand chiar dacă multe din ideile autorului sunt discutabile şi declanşează dileme. 

Bucuria Crăciunului - Concert la Filarmonica Piteşti

Astă seară concertul de Crăciun a fost un pic mai special.

În prim parte au luat loc pe scenă componenţii corului Arhiepiscopiei Argeşului şi Muscelului condus de părintele Gheorghe Neacşu.

Surpriza este că părintele Neacşu este parohul Catedralei Sfântul Gheorghe, frumoasa biserică al cărei nume patronim îl port şi care este un monument medieval vis a vis de blocul în care locuiesc. Alături de dirijor în cor mai era şi părintele Florian de la aceeaşi biserică şi încă un alt preot. 

Părintele Neacşu are o frumoasă voce de tenor şi alt solist a mai fost basul Ioan Grigorescu, cântăreţ de operă în Germania şi fiu al fostului paroh Grigorescu al aceleaşi biserici.

Părintele Gheorghe Neacşu

Programul a început cu Conquest of Paradise de Vanghelis şi a continuat cu un frumos program de colinde şi cântece bisericeşti precum rusescul Vecernîi Zvon (Clopote de seară).

Ioan Grigorescu

În final a fost invitat IPS Calinic Arhiepiscop al Argeşului şi Muscelului care a vorbit frumos şi a fost şugubăţ stârnind veselia melomanilor. 

Christina Minan

În partea a două am avut programul liric muzical de Crăciun cu melodii din operete germane, valsuri, polci şi Ioan Grigorescu, chinezoaica Christina Minan şi coreeanca Lee Seung Hee. 

Lee Seung Hee

Programul a fost antrenant şi plăcut lumea a aplaudat, dar dirijorul Silviu Deaconescu care a condus cu mână sigură orchestra nu ne-a mai dat bisul cu Marşul Radetzky. 

Killing Eve - serial de spionaj britanic

Am găsit serialul acesta pe un site fiind foarte bine cotat. Aş că m-am uitat la el. Avea anumite avantaje, produs de BBC actori foarte buni.

Chiar mi-au plăcut primele episoade, era umorul englezesc sec, care se insinua printre replici. 

Povestea părea interesantă, este inspirată din romanele de spionaj ale lui Luke Jennings, Villanelle.

Numele în englezeşte ar putea însemna mica ticăloasă!

Pentru că în centrul serialului este un killer profesionist în stilul lui Victor The Assassin al lui Tom Wood. De data aceasta este o ea, o tânără superbă Villanelle (Jodie Comer) care execută asasinate la comandă. Această Villanelle este de fapt o rusoaică, cu mare talent la limbi străine, dar şi care poate ucide cu sânge rece, având o copilărie de psihopată. Este manipulată de un anume Konstantin, care pare a fi un mare spion rus. 

Acţiunile lui Villanelle sunt urmărite cu atenţie de Eve Polastri, o agentă MI5 – contra-spionajul britanic, care este dată afară de şeful ei Frank, şi angajată imediat de Carolyn, şefa biroului rusesc al MI6 spionajul britanic.

Polastri formează o celulă care urmăreşte acţiunile acestei ucigaşe profesioniste, care şi-a stabilita baza la Paris şi umblă nestingherită prin toată Europa. 

Totul decurge normal până când Villanelle primeşte sarcină să-l execute pe Frank, fostul şef MI5 la lui Eve, care era agent dublu. Aici se produce contactul dintre cele două femei, în stilul Sindromului Stockholm. 

Totul devine aiurea şi incredibil. Villanelle este obligată să se reîntoarcă la Moscova ca să o execute pe o parteneră aflată în puşcărie. Aici totul este penibil, Villanelle este în puşcărie ca la circ umblă,pe unde vrea ea, face ce-i trece prin cap. Creatorii scapă totul de sub control, agenţii britanici au acces prin locuri unde nu ar avea voie în mod normal.  Acţiunea pare hilară şi absolut incredibilă. Imaginea Moscovei este de fapt Bucureştiul, am văzut imagini de pe Magheru, sau de la Aula Politehnicii. 

Finalul primelor 8 episoade se termină la Paris unde Eve o înjunghie pe Villanelle. 

Acţiunea va continua....

Nu recomand serialul, poate măcar la început pare foarte antrenant.

NOX serial poliţist franţuzesc

Am văzut ieri un nou serial franţuzesc în 6 episoade.

Este un film despre burta Parisului, în genul Misterelor Parisului, Rocambole actualizate la 2018.

Ideea este că Parisul ascunde în subteranele lui o lume primejdioasă şi misterioasă.

Sunt multe romane despre dedesubturile acestui oraş care este construit pe o rocă tare, marnă calcaroasă. Aceste canale au fost făcute pentru a permite drenajul reziduurilor produse de acest oraş imens.

Poveste începe cu o staţie de metrou în care aşteaptă placizi călătorii cuplaţi la diverse smartfoane c\nd cineva aude nişte strigăte. Eu am perceput nu au secours, ci de fapt ajutor! Pentru că şi în Paris sunt mulţi români marginali, cum este cel căruia i se vede o mână care dispare apoi dintr-o deschidere pe canalul şinelor de metrou.

Este de fapt povestea unei poliţiste Julie Susini (Maiwenn) care dispare în aceste canale subterane, pentru că nu respectă ordinul, la care se supune însă partenerul ei Raphael (Malik Zidi) în timpul unei acţiuni.

Filmul se dezvoltă ca o căutare disperată a lui Julie de către mama ei, Catherine (Natalie Baye, fostă iubită a lui Johnny Hallyday), fostă poliţistă. În această investigaţie este sprijinită de Raphael.

De fapt asupra lui Julie se desfăşura şi o anchetă a Afacerilor Interne ale Poliţiei.

Pentru că filmul este cu poliţişti corupţi. În cursul cercetărilor cei doi dau de morminte ale unor indivizi dispăruţi încastraţi în beton. Se pare că era o modalitate a poliţiştilor corupţi de a scăpa de unii infractori, la mijloc fiind chiar comisarul Garraud (Frederic Pierrot).

În căutările lor află de acest individ denumit groparul, căruia îi erau livrate cadavrele care le îngropa în subteranele Parisului. În acelaşi timp în aceste subterane acţiona un grup infracţional de criminali numit NOX care avea legături pe internet, pe darknet, care contra unei sume de bani dădea ocazia unor de  a-şi defula instinctele criminale şi să-i ucidă pe marginalii capturaţi în subterane. Ca să nu fie văzuţi de victime aceştia purtau nişte cagule oribile şi dispuneau de un sistem supraveghere al subteranelor.

Cu mari riscuri cei doi se înhamă la aceste investigaţii prin burta Parisului pentru a o găsi şi elibera pe Julie.

Filmul realizat de Canal + cu aceleaşi imagini de generic din Une Bureau de Legendes este foarte bine realizat, este intens, plin de tensiune, şi scene greu suportabile.  Se vede că totuşi cinematograful a fost inventat de nişte francezi. Doar dobitocii de la IMDB îi dau doar 6.4, când el este un film cel puţin la fel de bun ca de exemplu Bosch. 

Îl recomand cu toată plăcerea!

Seară de operă şi balet la Filarmonica Piteşti

Pulcinella

Se simte apropierea Sărbătorilor de Crăciun şi Anul Nou şi la Filarmonica Piteşti.

Astfel că programul de azi 13 decembrie 2018 a fost adecvat.

Cei trei artişti vocali

A fost mai precis o seară de muzică vocal instrumentală din opere şi balete. Pentru că sala Filarmonicii Piteşti nu permite spectacole clasice de operă sau balet.

Daniela Bucşan

Prima parte a fost dedicată baletului Pulcinella de Igor Stravinski.

Doi mari creatori ruşi au revoluţionat spectacolele de balet la înceeputul secolului XX. Aceştia sunt Diaghilev, şeful trupei de balet care cutreiera Europa, iar compozitorul  a fost Igor Stravinski. Aşa s-au interpretat operele stravinskiene Sacree du Printemps sau Pasărea de foc.

Bogdan Lupea

Diaghilev şi-a dorit un balet bazat pe acest personaj din commedia dell'arte şi aşa Stravinski a trecut la faza lui de muzică neoclasică.

Muzica baletului compus de Stravinski pare a fi preclasică, dar are niste sonorităţi ce amintesc de jazzul secolului XX.

Orchestra condusă de tânărul dirijor moldovean Răzvan Apetrei este redusă la un minim de coarde şi câteva instrumente de suflat şi beneficiază şi de aportul a trei artişti vocali.

În această seară a fost soprana Daniela Bucşan, o tânără din Basarabia, tenorul Bogdan Lupea şi basul Iustinian Zetea. A ieşit un spectacol foarte reuşit pentru că muzica era o îmbinare foarte interesantă de clasic şi modern.

A două parte a continuat muzica vocal instrumentală cu o orchestră completă de acestă dată cu un repertoriu adecvat acestei perioade de iarnă cu muzica din Viena imperială. 

Aşa că am ascultat arii din opereta Liliacul lui Strauss fiul şi interpretate de tânăra şi talentata soprană piteşteană Teodora Constantinescu apoi muzică din Carmen de Bizet, Povestirile lui Hoffmann de Offenbach.

Teodora Constantinescu

Într-un final maiestuos orchestra a interpretat celebrul Marş al lui Radetzky al lui Strauss tatăl. Lumea a bătut în ritm din palme şi s-a bucurat!

A fost o seară frumoasă şi reuşită muzical.

Cu artiştii Răzvan Apetrei, Daniela Bucşan. Bogdan Lupea, Iustinian Zetea

Dogs of Berlin - serial poliţist german

NETFLIX firma de filme americane ne prezintă un serial german, de data asta!

Şi este un serial pasionant pe care l-am urmărit cu sufletul la gură. Este un serial german despre Berlin. Am văzut şi este în derulare Berlin Station serial cu spioni americani în Berlin şi în Germania şi prin toată Europa.

Revenind la Dogs of Berlin, este german, dar cu un Berlin plin de turci, vreo 200000, cu turci asimilaţi, toţi vorbesc nemţeşte perfect, sunt din următoarea generaţie născută şi educată în Germania. Dar nu se pot abţine şi sunt unii şi mafioţi, gruparea Tarik-Amir care sunt băgaţi în trafic de droguri şi intră în conflict cu o bană de mafioţi croaţi care deţin mafia pariurilor sportive.

Vedem o lume coruptă, corupt este poliţistul Kurt Grimmer de la Omucideri , est berlinez, care joacă la pariuri sportive şi este înglodat în datorii. Este în echipă cu un poliţist germano-turc, Erol Birkan, care este pe deasupra şi gay!

Totul porneşte de la o crimă într-un cartier de blocuri, probabil din Ost Berlin, fostul Berlin de Est.

Grimmer se nimereşte în desfăşurarea unei crime. Grimmer constată că victima este un mare fotbalist germano turc Orkan Erdem. Grimmer împreună cu Birkan încep investigaţiile şi intră în lumea interlopă a acestor două mafii cea turcească şi cea croată. 

În plus în Berlinul de Est s-a dezvoltat neonazismul, al celor care urăsc pe emigranţi, şi în special pe turci aflaţi în număr mai mare în Berlin. Inclusiv Grimmer a avut o tinereţe apropiată de kamarazii neonazişti, dar s-a eliberat de aceste prejudecăţi, a devenit un poliţist extrem de bun, dar corupt. Totul se întâmplă într-o lume marginală, este un Berlin urât, al unor oameni care trăiesc din expediente, la marginea societăţii. Grimmer are o amantă, fostă iubită din tinereţe şi când se afla la ea se petrece crima cu fotbalistul. Lipsa lui duce în meciul important dintre Germania şi Turcia la pierderea acestui de către nemţi. Şi aici se observă că sunt puternice bănuieli despre corupţia din fotbalul german. Un individ coordonat de unul din şefii Ligii de Fotbal din Germania avea grijă de aceşti fotbalişti, le procura prostituate, droguri, şi îi înregistra ca să poată fi şantajaţi. 

Se observă la kamaarazii neonazişti frustrarea că naţionala Germanai nu mai are puritatea rasială din anii 50, 70, 90 când etnicii germani erai în naţională. Acum naţionala Germaniei cea campioană în 2014 era mult mai colorată, la fel ca cea franceză, sau cea engleză, fără istoria colonialistă a ultimelor două.

În film apar şi tineri care pot intra sub influenţa nefastă a mafioţilor, ei sunt atraşi de showbiz de muzica rap. Apar şi oameni care se îngrijesc de tinerii cu părinţi emigranţi, care au grijă ca aceştia să o ia pe un drum normal, cum este un germano turc dintr-un cartier problemă care îl îndrumă pe Birkan şi acest devine un foarte bun poliţist. 

În final totul degenerează şi găştile de neonazişti se iau la bătaie cu germano turcii. De ce spun că sunt germano-turci, pentru că toţi vorbesc germana, nu mai folosesc limba turcă, sau altă limbă orientală. 

Filmul prezintă scene explicite de sex, nudităţi frontale, şeful lui Grimmer, Seiler se distrează cu două prostituate, şefa poliţiei berlineze este şi ea lesbiană, este o atmosferă libertină ce aminteşte de Berlinul interbelic până să apară Hitler.

O nelămurire a fost anotimpul în care se petrece serialul, sunt câteva zile, ceva ca o săptămână, dar sunt filmări  de primăvară, vară şi toamnă. 

Recunosc că Berlinul pe care l-am văzut în serial nu arată la fel cu cel văzut de mine în câteva zile, un Berlin normal, o capitală extrem de efervescentă cultural, cu muzee extraordinare. 

Dar filmul serial este o surpriză plăcută.

Cum am trecut prin comunism - memorii de Lucian Boia

Volumul cum numele de mai sus: Cum am trecut prin comunism subintitulat şi Primul sfert de veac - memorii este al doilea volum scris de Lucian Boia pe care mi l-am făcut cadou de Sfântul Nicolae alături de eseul istoric pe care l-am prezentat deja. L-am citit tot ieri după ce citisem eseul său istoric.

Profesorul Lucian Boia a simţit nevoia să înceapă şi un prim volum de memorii ajuns fiind aproape de o vârstă de trei sferturi de veac. 

S-a născut la 1 februarie 1944 într-o familie de intelectuali. 

Tatăl originar din mocănimea ardeleană care a colonizat Dobrogea a făcut studii de sociologie, dar s-a reorientat spre stenografie, serviciile sale fiind folosite de Parlamentul României. 

Mama are o istorie mai specială fiind de origine italiană familia Morandini emigrând la sfârşitul secolului XIX din Italia, de fapt Tirolul de sud - Trentino aflat sub stăpânire austriacă în acea vreme. Strămoşul era antreprenor, profesiune foarte necesară pentru o ţară care se moderniza sub Carol I. Familia s-a stabilit la Câmpulung, zonă de care îl leagă în principal amintirile de vacanţă şcolară. Are studii de literatură veche, dar a devenit profesoară de stenografie la Şcoala posti-lceală din Bucureşti unde i-a fost probabil profesoară şi surorii mele, care a absolvit această şcoală la începutul anilor 70. 

Ca şi alte personalităţi din epoca din care fac şi eu parte, noi cei născuţi în anii 40 am trăit jumătate din viaţa noastră sub comunism. 

Familia profesorului Boia a avut de suferit din cauza regimului, un unchi militar a fugit din România, soţul al doilea al mamei Victor Ionescu, soţii Boia divorţând în 1953 a fost arestat de securitate şi a stat la puşcărie vreo doi ani eliberat după amnistia deţinuţilor politici din 1964. Tatăl vitreg, Victor Ionescu, care este şi el militar de profesie, a fost dat afară prin 1958 din armată, fost militar de carieră şi reţinut în sistem datorită cunoştinţelor sale privind arta militară, dar deja începuseră să fie unii care nu erau luaţi de la sapă şi  ajuns colonei. A devenit grafoman, scria multe texte, romane, piese de teatru pe care le trimitea lui Zaharia Stancu, director la Naţional şi neluate în seamă, ca să facă eroarea unor scrisori anonime care l-au trimis în puşcărie.

Dacă stau bine unii pot să spună că şi eu sufăr de această manie grafomană, blogul deschizând perspective nebănuite unora ca mine,  sau ca tatăl vitreg al lui Boia.

Din aceste motive Boia a fost educat în spirit anticomunist, însă bine ascuns în familie. Din cauza originii italiene a fost botezat de mamă în ritul catolic. Îşi aminteşte cum politrucii interziceau participarea la Înviere a elevilor prin reuniuni chiar în această noapte, dar nu îi interziceau să fie la Învierea catolică, pur şi simplu că nu aveau habar când se desfăşura.

Lecturile lui Boia erau ca şi ale mele, Dumas, interzis de catolici… hahaha, Hugo, şi mai ales Jules Verne. Culmea că a lecturat şi Almanahurile ( nu almanahe!) Universul, care se găseau şi în casa noastră, pe o hârtie foarte bună şi cu multe informaţii istorice şi din anii 30 foarte interesante. 

Locuind în Cotroceni şi-a făcut studiile elementare 1-7 la şcoala vis a vis de Malmaison unde a fost constant premiant I, ca toţi copii de intelectuali din zona Cotroceni, comparat cu oamenii mai simpli din  zona Gării de Nord cu care se învecinau. 

Autorul a păstrat caiete jurnal din primele clase, şi îşi aminteşte poezii în care cel pupat în cur nu era Ceauşescu, ci Gheorghiu Dej. Lăudătorii de partid n-au lipsit în nicio epocă. 

A urmat liceul - şcoala medie N. Bălcescu actualul şi fostul Sfântul Sava cum era de fapt cunoscut faimosul liceu bucureştean. 

Problema lui ca elev a fost matematica, care l-a condus la uman. Boia este foarte mefient la cei care erau buni la matematică, aceştia sigur ajungeau ingineri, ca şi mine de altfel, pentru că această meserie era bine văzută în comunism. Aş spune că era o meserie care nu avea contacte cu ideologia şi de aceea mulţi au ales  această carieră, chiar dacă majoritatea dintre noi nu am ajuns ingineri geniali, ba aş spune că unii de-a dreptul mediocri, învârtitori de hârtii, dar asta-i altă poveste. 

Interesant că şi Boia recunoaşte că a studiat vreo 8 ani limba rusă şi că nu s-a prins de  el. Cred acum istoric fiind i-ar fi prins bine, pentru că istoria noastră are o tradiţie slavă din secolul XIV până prin  al XVII-lea. A învăţat bine limba franceză având ca profesor un călugăr belgian Bruder Julian, ca şi cazul meu cu Mere Clarisse, eu ratând franceza, dar am avut şansa să studiez din clasa a VI-a engleza, care era cam exotică în tradiţia intelectuală românească, obişnuită cu cultura franceză şi germană. A învăţat de unul singur engleză ne spune autorul fiind capabil să o citească bine, dar să o vorbească prost. Acum este normal ca românii să pronunţe mai prost această limbă care nu este pe tipicul vorbitor de limbi romanice. Spre deosebire de francezi care au snobismul ca vorbitorii ei să aibă un accent perfect, cu excepţia celor din colonii, englezilor nu le pasă cum pronunţi, inclusiv în Marea Britanie sunt o sumă de tipuri de pronunţie, că scoţienii nu prea se înţeleg cu londonezii, sau texana este uneori imposibil de înţeles. 

Tânărul absolvent cu examen de maturitate cu media 10 a dat examen la Istorie, chiar fiind admirat că un absolvent de 10 a venit al Istorie. 

Profesorul Boia face o trecere în revistă a profesorilor care cu puţine excepţii nu treceau de un nivel mediocru. Abundau profesorii cu  studii în URSS sau evreii care cam ies din sistem prin anii 70, când vine la putere Ceauşescu şi naţional comunismul. 

Ca şi mine Boia cunoaşte marea abia în studenţie cînd face o excursie pe Dunăre până la Sulina unde vede prima dată Marea Neagră.

Fiind şef de promoţie prinde un post de preparator la Universitatea Bucureşti care-i deschide perspectivele unei cariere.

Aici se încheie primul volum de memorii ale profesorului Boia. Este o carte scrisă în acelaşi stil deschis, simplu direct şi plăcut la citit. 

Miller'sCrossing - film cu gangsteri

Acest film mi-a fost recomandat de un prieten. Este unul din filmele fraţilor Coen, importanţi cineaşti americani. Au făcut filme dure şi foarte dure, precum No country for old men. Filme dure face şi de exemplu Tarantino.

Însă fraţii Coen şi-au însuşit lecţia filmului european, sunt într-un fel şi cinefili de cinematecă şi filmele lor au scene care trimit la diverse filme celebre franţuzeşti.

Cum am spus acesta este un film cu gangsteri mafioţi. Suntem într-un oraş american al anilor 20, pare a fi Chicago. În acest oraş se desfăşoară o luptă pe viaţă şi pe moarte între mafia irlandeză condusă Leo O'Bannon (Albert Finney) şi cea italiană condusă de Johnny Caspar (Jon Polito). Primarul şi poliţia sunt la dispoziţia mafioţilor. Interesant că în memoria boastră doar italienii au Cosa Nostra. Dra şi irlandezii au o mafie, şi evreii. Bugsy Siegel, fondatorul Las Vegasului era evreu, dar în bune relaţii cu italienii.

Între aceşti mafioţi se află şi irlandezul Tom Reagan (Gabriel Byrne). Nu ştiu de ce fraţii Coen au ales acest nume,  poate şi un omagiu fostului preşedinte american? Filmul este făcut în 1990 recent după mandatul acestuia. 

Acesta lucrează pentru Leo dar pune la cale o cacialma în care cad şefii celor două bande.  O cacialma care mi-a amintit şi de celebrul The Sting al lui Redford şi Newman.

În acelaşi timp Tom este cuplat cu Verna, care este şi amanta lui Leo. Verna este sora unui bookmaker de spectacole sportive aranjate Bernie Bernbaum interpretat de John Turturo. Aş face un comentariu, am văzut multe filme cu John Turturo, un italian get beget de Brooklin pus în filme în roluri de evreu. Nu ştiu ce-i determină pe regizori să-l facă pe Turturo evreu, figura lui evocă această etnie după regizori? 

Pe Bernie Johnny Caspar îl vrea mort, fiind protejat de Leo. 

Tom aparent schimbă taberele, intră în slujba lui Caspar şi este pus să-l ucidă pe Bernie capturat de oamenii lui la indicaţiile lui Tom. Tom nu-l ucide, dar îi dă drumul ca să dispară din oraş. 

Caspar preia putere în oraş poliţia şi primarul punându-se la dispoziţia lui. 

Tom îl convinge pe Caspar că omul lui, Dane îl trădează şi acest îl împuşcă. Apoi îl trimite într-un loc unde trebuia să-l întâlnească pe Bernie, care-l ucide pe Caspar. Tom nu-l mai iartă de această dată, Bernie fiind de data asta împuşcat de Tom. 

După aceste răzbunări şi crime Leo revine la şefia oraşului şi se va căsători cu Verna şi merg la înmormântarea lui Bernie, unde Leo îi oferă din nou vechiul job dar acesta îl refuză.

În acest film noir, cel mai important rol îl au pălăriile. De fapt am observat minuţiozitatea costumelor, a vestelor şi paltoanelor, tipice anilor 20. Se pare că în perioadă clima era mai rece pentru că lumea umbla îmbrăcată mai gros. E clar după aceste detalii vestimentare că între timp se manifestă încălzirea globală...hahaha.

Filmul aminteşte de capodoperele interbelice, Şoimul Maltez, Little Cesar, filmele cu Bogart şi Edward G Robinson, românul evreu ajuns star la Hollywood, l-am văzut prin anii 70 la televizor vorbind româneşte!

Este un film interesant, care merită văzut!

Drumul egal al fiecărei zile de Gabriela Adameşteanu

Atunci când doamna Gabrela Adameşteanu şi-a lansat ultimul roman, Fontana di Trevi am aflat că acest roman încheie o trilogie, începută cu primul roman al autoarei, Drumul egal al fiecărei zile.  

L-am luat de la biblioteca judeţeană, ca fiind ediţia a doua din 1978, romanul fiind apărut în 1975. 

Este primul roman ala autoarei şi când am început să-l citesc am avut o revelaţie.

Este un roman foarte bine scris, Adameşteanu are o uşurinţă a scrierii, scrisul ei este senzorial, are o sensibilitate a mirosurilor care domină începutul romanului. 

Este un roman cu puternice tente autobiografice. 

Romanul scris la persoana I-a este un roman al formării a trecerii de la adolescenţă la maturitate.

M-a cucerit şi interesat şi pentru că romanul se petrece în anii 50 într-un oraş patriarhal, care cunoaşte în epoca anilor 50 trecerea la modernizarea comunistă.

Aşa că aflu detalii despre oraşul în care m-am petrecut 45 de ani de viaţă. Atunci ear un oraş mic aşezat pe pantele care urcă de la râul Argeş. Are două bulevarde importante,actualul Bulevard Brătianu şi perpendicular Calea Bucureşti,  care atunci era pietruită cu bolovani de râu şi bordată cu salcâmi nu cu tei, cum este azi.

Cum urcai în sus spre ultima pantă, unde se află cimitirul se întâlneau gospodării ţărăneşti, locuitorii erau semi-rurali şi aveau grădini unde cultivau legumele de care aveau nevoie.

Letiţia Branea este e o adolescentă în ultimii ani de liceu. Împreună cu mama ei şi unchiul Ion, profesor de limba şi literatura română au venit în acest oraş, când Letiţia era foarte mică. Tatăl lipseşte, dar aflăm că nu murise, de meserie medic era în închis, făcea ani grei de puşcărie pentru acuzaţii de legionarism.

Unchiul Ion este un om foarte sever, veteran de război în campania antisovietică, de unde rămăsese cu un picior bolnav.

Toate acestea sunt sugerate, suntem în anii deplini ai comunismului. 

Locuiesc cu chirie undeva în zona centrală a oraşului la un lumânărar. Fiica acestuia, mai mare decât Letiţia se mărită cu un inginer, care-i face doi copii. Acesta este genul beţiv şi agresiv şi vrea să-i dea afară pe chiriaşi.

Acum ceva personal. Am stat şi eu cu chirie într-o curte pe care ulterior părinţii au cumpărat-o. Existau şi alţi chiriaşi, dar nu interferam cu ei, casa tip vagon dădea posibilitatea să avem facilităţi separate.

Calvarul fricţiunilor cu proprietarul tânăr se sfârşeşte când familia Letiţiei primeşte un apartament la bloc, dar pentru că cei care locuiseră acolo încă nu primiseră un nou apartament au mai locuit încă ceva timp împreună.

Este calvarul îngrozitor al lipsei de locuinţe, cronică în anii 50 şi care începe să se rezolve la începutul anilor 60. Încep să se construiască blocurile pe care le vedem azi pe Strada Mare în Piteşti, oraşul începe să crească, ca pe timpul lui Ceauşescu să devină un important oraş industrial.

Viaţa în micul oraş se desfăşoară după acelaşi tipar zilnic, lucru care dă şi numele romanului. 

Letiţia se află la primele iubiri, adoră să se vadă cu colegul Mihai pe Strada Mare, unde băieţii stăteau la bară, în faţa Librăriei Cartea Rusă.

Prietenul Radu V. mi-a explicat că aceasta era o bară metalică cam în zona unde azi este Hotelul Muntenia, unde se sprijineau băieţii de liceu care stăteau pe Strada Mare şi fluierau fetele.

Doamna Adameşteanu ne-a povestit cât de dificil a fost să explice acest lucru cu bara unei traducătoare a romanului.

Parte a doua a romanului este dedicată anilor de studenţie.

Letiţia intră la Filologie, este începutul anilor 60, când restricţiile legate de dosarul de cadre privind intrarea la facultate sunt ridicate.

Acelaşi prieten, Radu V. a fost victima epurărilor din anilor 50 de al Facultatea de Drept, ca fiu al unui duşman al poporului. Şi Letiţia putea fi victima restricţiilor, dat fiind dosarul prost. 

Se petrec două evenimente importante, unchiul Ion moare şi apoi apare tatăl ei, care ieşise din puşcărie.

Romanul se focalizează pe viaţa în comun la căminul de fete al Universităţii Bucureşti. Stă la început într-un dormitor comun cu multe fete, ca apoi să stea într-o cameră de 4 fete.

Letiţia observă cum colegele mai mare în pragul terminării studiilor se mărită rapid ca să poate obţine repartiţii mai avantajoase, eventual pe lângă soţii ingineri care prind repartiţii în oraşe.   

Îndemnată de mama ei, Letiţia îl abordează pe Petru Arcan, care-i fusese profesor şi care lucra la Institut (probabil de Literatură?) pentru a valorifica studiile unchiului ei. Arcan o primeşte o pune să refacă studiile completându-le cu referinţe bibliografice. În acelaşi timp Arcan un om mai mare cu 10 ani ca ea, proaspăt divorţat o seduce şi încep o relaţie erotică.

Finalul romanului este neizbutit, autoarea este indecisă. Apar şi parazitar episodul unei şedinţe de partid unde unul din colegi trebuia pedepsit, dar este salvat de colegii care se împotrivesc pedepsei pe care voia să o dea secretarul de partid un individ obtuz care făcea dezacorduri gramaticale, la Filologie! Parcă este scris din obligaţii de cenzură?

După cum am spus finalul este neclar. Îl lămureşte romanul Provizorat, scris mult timp după, în 2010 unde cei doi Letiţia şi Arcan devin soţie şi soţ.

Este un roman bun şi sunt surprins că nu a făcut vogă în epocă, cel puţin nu îmi aduc aminte să fi citit prezentări elogioase în România Literară.