duminică, 24 iulie 2016

Note de lectură: MIHAI EMINESCU, Românul absolut de Lucian Boia

Era normal să apară o carte despre mitul Eminescu din pana lui Boia, pentru că se preocupă constant de miturile istoriografiei româneşti.

Mihai Eminescu este cel mai important poet clasic român, care reuşeşte să facă din limba română o limbă a poeziei. Dacă imediat după moarte el este considerat un poet al sentimentului pesimist sub influenţa culturii germane de la care s-a adăpat, odată cu aducerea la lumină a manuscriselor eminesciene păstrate de Titu Maiorescu el devine poetul naţional, marele patriot naţionalist de la care se revendică toţi românii.

Mitul românului absolut, cum se exprimă Boia după filosoful oral Petre Ţuţea răspunde frustrărilor noastre cauzate de complexele de inferioritate ale românilor. 
Pentru că în perioada modernizării României din finalul secolului al XIX aveam nevoie de un asemenea mit.

Statalitatea românilor apare relativ târziu în contextul medievalităţii europene prin două principate extracarpatice Valahia şi Moldova, căzute repede sub stăpânirea Imperiului Otoman, iar apoi şi prin al treilea principat autonom apărut după prăbuşirea Regatului Maghiar, Transilvania, care este eliberat de turci la începutul secolului al XVIII şi integrat Imperiului Habsburgic.

Aceste complexe de inferioritate exprimate în primul rând faţă de maghiarii vecini la vest şi mult mai integraţi paradigmei occidentale au făcut printre altele să se dezvolte mitul Eminescu.

Este interesant în studiul lui Boia că de fapt Eminescu nu a fost un militant al României Mari, ci al unei integrări culturale a românilor din zonele sub stăpânire străină, din cele două imperii vecine Rusia ţaristă şi Imperiul Austro Ungar. Argumentul pentru un înainte gânditor naţional este dat de versurile din Doina, cu profeticele sale delimitări geografice: "De la Nistru pân' la Tisa", "Din Hotin până la Mare". Acestea sunt de fapt hotarele est vestice şi nord sudice ale României Mari.

Boia face analiza cronologică a mitului eminescian de la începutul secolului XX, cu analizele lui Lovinescu şi mai ales cu excepţionala Viaţă a lui Eminescu, scrisă de G. Călinescu.

În finalul deceniului 4 a fost anexat şi ideologiei legionare, ca după 1944 să cunoască o nouă răsturnare spectaculoasă devenind poetul exclusiv al lui Împărat şi proletar. Această poezie îl anexează ideologiei comuniste tiermondiste.
Ca în final de regim comunist ciracii lui Ceauşescu să-l anexeze definitiv şi ireparabil naţional comunismului. De fapt Eminescu era ocazia ca famenul Ceauşescu să mai fie un pic cădelniţat.
Perioada post comunistă a prilejuit o nouă reevaluare a mitului eminescian, unii exploatându-i naţionalismul şi xenofobia din articolele politice, alţii evidenţiindu-i antisemitismul. Mă întreb totuşi cum Eminescu a scăpat ocazia a să-i batjocorească poetic pe evrei, spre  deosebire de „bulgăroi cu ceafa groasă şi grecotei cu nas subţire”, care ne determină să încercăm a-i încadra pe vecinii de la sud în aceste procustiene modele antropometrice?

Totuşi scandalul privind moştenirea eminesciană l-a declanşat dosarul din 1998 al revistei Dilema. 
Retrospectiv argumentele erau scoase în special de foste frustrări şcolăreşti ale unora ajunşi majori şi cu pretenţii de scriitori. Tot atunci rămâne şi expresia scheletelor din dulapul lui Eminescu, care-l urmăreşte tot timpul pe Horia Roman Patapievici.


În concluzie Lucian Boia ne spune că orice mit ar fi construit care să corespundă nevoii noastre de  fi mai cunoscuţi şi apreciaţi în lume, dar Eminescu rămâne în continuare marele nostru poet clasic!

joi, 21 iulie 2016

Din nou la baltă

Eram disperat!
Nu găsisem un partener pentru prima pescăreală din această vară.
Iată că Mitică Ohâi mi-a propus să mergem la balta cu noroc.  Ieri avea dubii, dar l-am convins să mergem la locul unde am relaţii şi a acceptat. 
Agitaţia de la 8 dimineaţa

Dimineaţa devreme la 5.30 am plecat spre localitate cu pricina din proximitatea Piteştiului.
Primul caras
Am rezolvat şi cu jupânul bălţii şi am fost pe gratis!
Mişcarea însă a fost slabă. 

Pe la ora 8 dimineaţa a fost o criză bambinele săreau, dar nu a rezultat decât un caras amărât.
Singura captură importantă a fost un ten de vreo juma de kil.
Mitică
Am cedat captura amicului Mitică. El a fost mai norocos, a scăpat un crap şi a prins un tem de un kil!
Eu şi Mitică
Spre finalul pescărelii am avut şi eu actiune violentă când o lansetă a sărit de pe stativ. Crapul a scăpat!
Prada!
A fost o ieşire în natură şi m-am simţit excelent! 

luni, 18 iulie 2016

Billions - un serial

Serialul Billions mi-a fost recomandat de amicul meu Valeriu D. Şi a avut dreptate! Merita să-l văd, tocmai s-a terminat prima serie de 12 episoade.

Subiectul este ca să simplific: DNA contra corupţi.

Acţiunea se petrece la New York, unde altundeva şi are în prim plan pe procurorul Chuck Rhoades interpretat de cunoscutul actor Paul Giamatti şi pe financiarul Bobby Axelrod interpretat de excelentul actor englez Damian Lewis.
De fapt este imaginea de azi a capitalismului globalizat dominat de instituţiile financiare. Unii spun că acum inclusiv muncitorii sunt implicaţi în aceste afaceri prin intermediul fondurilor de pensii. La fel, apar avertismente privind faptul că dominaţia exclusivă a capitalului financiar poate fi periculoasă pentru dezvoltare, deoarece poate bloca iniţiativele, acele startup-uri care acum s-ar părea că sunt mai puţine decât la începutul anilor 70.
Dar ceva se poate vedea aici, societatea capitalistă avansată funcţionează pe încredere şi pe investirea corectă a resurselor financiare, care pot aduce uneori câştiguri enorme instantaneu.

În acest mediu îşi desfăşoară prospera firmă Axe Capital a lui Axelrod. De fapt Axelrod este un fel de Tănase Scatiu de New York, un tip ridicat dintr-un mediu sărac, care prin inteligenţă şi nu  numai a devenit extrem de bogat. Este căsătorit cu superba Lara - Malin Ackerman. Aici am o problemă. Sunt convins că am văzut pe această actriţă în mai multe filme suedeze poliţiste în rolul unei ziariste, dar pe IDBM  îmi apare că de fapt este canadiană, părinţii au emigrat din Suedia în Canada. Lara are şi ea un restaurant în care chef (că se tot poartă!) este sora ei. 

Chuck este căsătorit cu Wendy (Maggy Siff), o excelentă psiholoagă care lucrează pentru firma lui Axelrod. Căsătoria lor are ciudăţenii ambii fiind amatori de extravaganţe sexuale cu ritualuri sadice.

Problema este că procurorul Chuck Rhoades vrea să-l bage la puşcărie pe Axelrod şi de aceea îl urăşte de moarte. 

Axelrod este un prosper investitor, lipsit de orice scrupule care foloseşte informaţii confidenţiale, care sunt interzise de SEC (Securities Exchange Commission) a bursei din New York. El foloseşte tot felul de şiretlicuri murdare, are angajat un tip probabil fost CIA pentru afacerile care nu sunt în regulă, mituieşte angajaţi inclusiv de la DA Office South New York (procuratura).

La un moment dat Bobby îşi dă seama că va fi prins şi face o înţelegere cu Rhoades să plătească o amendă record de un miliard nouă sute de milioane de dolari!!!!! dar Chuck îi spune că-i va interzice să mai facă afaceri şi acesta rupe învoiala. 

În finalul celor 12 episoade, Chuck caută în laptopul soţiei şi găseşte o informaţie care l-ar încrimina pe Axelrod şi pune procurorii să cerceteze cazul. Axelrod îşi dă seama că sursa este Wendy şi are o discuţie dură cu ea. Aceasta a înregistrat cearta cu soţul său, după care-l dă afară din casă. Wendy părăseşte firma lui Axelrod.
Chuck depistează un  afro-american care era îngrijitor care transmitea informaţii lui Axelrod şi îi spune informaţia falsă că sediul Axe Capital are microfoane. Împreună cu expertul său acestea aproape distruge firma căutând microfoanele ascunse când apare Chuck care-i înmânează ca amintire cecul rupt reconstituit şi înrămat de procurori şi cu avertismentul că va continua să-l hăituiască.


Să vedem ce mai urmează? În toamnă sau la anul!

vineri, 15 iulie 2016

Jurnal de cititor

Sunt un cititor împătimit. 

De când am învăţat literele după clasa I-a primul meu roman citit a fost "Cei trei muschetari", cel găsit în podul bunicilor de la Avrig. Prin clasa a treia cucoanele şi madamele vecine cu mama o sfătuiau să-mi interzică să mai citesc romane grele precum "Contele de Monte Cristo"!

Pentru că am făcut o viaţă naveta de la Piteşti la institut lucrul cel mai plăcut în jumatea de oră era lectura. Îmi aduc aminte de alt cititor pasionat, Vinicius A. care se întindea peste două rânduri să citească şi el carte pe care op lecturam eu sau alţii.
Acum citesc folosind mai multe suporturi, hârtia, dar şi mijloacele digitale, pe laptop, apoi pe celular şi final pe tableta care copiază cel mai bine o carte.

Ziua cea mai aglomerată pentru mine este joia. Atunci ziarista de la chioşc îmi opreşte Dilema veche şi România literară. De obicei atunci fac naveta la UPB joia şi aşa am rezolvat cititul Dilemei vechi şi pot la întoarcere să apuc să lecturez şi România literară. Atunci trebuie să renunţ la lectură obişnuită de cărţi. Mai trebuie să citesc acum şi revista TIME, la care m-a abonat generos un prieten. Aici am probleme cu expresiile noi jurnalistice specifice în media americană, faţă de limba folosită în romane sau cărţile de istorie. 

Aveam o mare frustrare că nu pot să procur cărţile de istorie care mă interesau, un alt prieten mi le procură în versiune originală, adică în engleză, în formă PDF şi le citesc pe tabletă. Aşa că acum am o sursă imensă de cărţi de istorie şi de romane poliţiste. 

Cine m-a urmărit în ultimul timp va observa că am citit romane ale lui Colin Harrison. dedicate Manhattanului. Interesul pentru el mi l-a trezit ecranizarea romanului său Manhattan Night. Sunt romane cu intrigă poliţistă, dar sunt romane de observaţie socială şi psihologică. Citind azi în România literară aflu că de fapt sunt romane neoliberale americane. Harrison a lucrat la revista Harper's Magazine cu Jonathan Franzen şi alţi reprezentanţi ai acestui curent literar. Acestea ar reflecta evoluţia societăţii americane în care capitalul financiar a acaparat totul inclusiv muncitorii şi amploaiaţii sunt cuplaţi prin fondurile de pensii. Aceste teorii trebuie luate cum grano salis pentru că exprimă puncte de vedere al unor universitari marxişti.

Oricum în Afterburn, ultimul roman citit, comportamentul marilor financiari şi afacerişti americani nu se prea deosebesc de cel al mafioţilor din Brooklin, doar că cei din urmă ca să te convingă te torturează.

Cel mai complicat moment a fost după vacanţa din Grecia, pentru că ajuns acasă se îngrămădeau pe masa mea două Dileme şi două Românii şi în plus două TIME! nici acum după două săptămâni nu am ajuns să deschid revistele americane, noroc că ultima era dublă aşa că nu trebuie să o citesc şi pe a treia!

Am încercat şi o lectură în paralel, dar este dificil. Odată început un roman nu trebuie să-l întrerupi. Cu o carte de istorie poţi face pauze, pentru că nu sunt cestiuni lăsate în suspans cum sunt la tipul de roman thriller. Dacă te-ai apucat curiozitatea te obligă să-l termini.

Recunosc că am lăsat neterminat un roman clasic împrumutat de la Biblioteca Judeţeană Argeş. Aici trăiesc cea mai mare frustrare, pentru că resursele financiare nu mai permit acestor biblioteci publice să cumpere cărţi. Eu însumi am donat nişte romane poliţiste care-mi umpleau biblioteca, dar pe mine mă interesau cărţi cu conţinut politic, filosofic, istoric, sau romane importante ale literaturii româneşti care nu sunt achiziţionate prompt, din păcate.

Am avut noroc să găsesc însă o serie interesantă a Martei Petreu care face un istoric al mentalităţilor României moderne, extrem de interesante, bine scrise şi documentate. Mi se va reproşa poate de ce nu cumpăr eu însumi cărţi o fac rar şi cumpăr ce cred că merită, lovindu-mă de preţuri prohibitive. Iar acestea nu sunt de obicei pe internet!

Oricum voi continua să citesc cărţi de tot felul. Cu regret constat că romanul românesc de după 1989 nu a reuşit să mă convingă. Se merge pe un mizerabilism accentuat, sunt scene dure de sex sau dependenţe de droguri care nu reuşesc să acopere lipsa de idei şi psihologism ale autorilor autohtoni.
Nu mă dau de loc în vânt după romanele foarte groase ale lui Cărtărescu, îl prefer în proza scurtă sau sincerităţile din jurnale. Comparat cu romanul lui Cărtărescu Solenoid, am citit cu mare interes Un om din Est al lui Groşan, care acoperă aceeaşi perioadă de profesor de română la şcoli generale. Probabil că mi se pare mai convingător proza realistă decât derapajul în oniric şi ceţuri psihologiste.


Sper totuşi să ajung să citesc romane noi care să mă convingă în literatura română! 

joi, 14 iulie 2016

Filme cu proşti - azi Tour de France

fondistul Froome
Astăzi a fost etapa a 12-a din Tour de France, cu finalul pe legendarul Mont Ventoux. N-a fost final, din cauza vântului ci cu 6 km mai devreme. 
Froome, liderul turului a fost blocat de frâna bruscă a motocicletei din faţă, care i-a distrus bicicleta transformându-l pe Froome în fondist până a reuşit să găsească o bicicletă. Aşa a reuşit să piardă timp în faţa contracandidaţilor şi să piardă tricoul galben.

Cum este posibil ca organizatorii să permită dobitocilor care cred că turul este făcut ca ei să umble ca oile şi să blocheze şoseaua cauzând un astfel de accident?

Am aflat că organizatorii i-au returnat pe drept tricoul galben îngheţând clasamentul!

Oricum, suntem în filme cu proşti la cel mai mare festival de ciclism din lume!

miercuri, 13 iulie 2016

Note de lectură: Afterburn

Afterburn este ultimul roman din seria Manhattan a lui Colin Harrison pe care l-am început în vacanţa din Grecia.
Este un roman cu un final trist. Autorul continuă investigaţiile sociale şi are fineţea observaţiilor de comportament din toate straturile sociale.
Titlul am încercat să-l traduc şi căutând pe net am găsit că cea mai potrivită traducere ar fi fost Amintire arzătoare.

Romanul are trei personaje principale ale căror destine se intersectează.

Romanul începe în 1972 în Vietnam. Căpitanul Charlie Ravich este pilot de F4 şi bombardează poziţiile armatei nord vietnameze. Avionul său este doborât deasupra Vietnamului de Sud, se paraşutează, dar copilotul său se încurcă în frânghiile paraşutei şi moare. Ravich este făcut prizonier de Vietcong şi este torturat, după câteva luni este eliberat de un comando al infanteriei marine americane, dar primeşte gloanţe care-i perforează mâna şi scrotul, pierzând un coi. Este reparat de medici şi revine în familia sa compusă din soţia Ellie şi copii Ben şi Julia. Ben moare în vremea colegiului de un cancer galopant, iar Julia ajunsă între timp avocat nu poate avea copii.
Charlie, acum de 58 de ani pusese la punct o firmă de electronică şi se afla în Hong Kong în 1999 cu afaceri. Firma sa îşi propusese să construiască o fabrică în China cu finanţare din Hong Kong.
Este martorul morţii unui mare financiar chinez şi asta îi aduce prin speculaţii pe bursă opt milioane de dolari. Banii obţinuşi îi dau o idee, să găsească o tânără dispusă să poarte copilul obţinut prin inseminare artificială  cu sperma sa. Finanţarea viitoarei mame o va face cu banii obţinuţi aşa de uşor şi repede. 

În acelaşi timp din închisoare este eliberată Cristina Welles, o tânără de 27 de ani. Cristina o femeie extrem de inteligentă şi cu darul matematicii, care a renunţat la Universitatea Columbia.
S-a cuplat cu un fost culturist, Rick Bocca, care este şi om-maşină de făcut sex. Împreună lucrau pentru mafiotul Tony Verducci şi transportau camioane cu lucruri furate. Cristina este arestată şi închisă şi apoi eliberată pe baza depoziţiei detectivului Peck, care-l alertează pe Rick de iminenta ei eliberare. De fapt Peck este corupt lucrând pentru mafiot. Cristina reuşeşte să scape de urmărirea mafioţilor şi alege să lucreze ca chelneriţă. Rick începe să o caute şi cere ajutorul lui Paul fratele lui vitreg cu acelaşi tată, care era contabilul mafiotului Verducci.

Cristina îl agaţă pe Charlie la barul Pierre din Manhattan şi începe o poveste de dragoste cu acesta. Charlie este preocupat cu fabrica din Shanghai şi trebuie să plece acolo să repornească construcţia blocată de antreprenori chinezi.  Reuşeşte să-l întâlnească pe chinez şi-l mituieşte ca acesta să revină pe şantier. Reîntors în New York are o întâlnire fierbinte cu Cristina cu care are loc o partidă de amor ca în tinereţe. 

Rick este capturat de mafioţii lui Verducci şi este torturat de un fel de chirurg nebun numit Morris, care îi găureşte cu o maşină de găurit laba unui picior şi apoi îi taie braţul drept.

Cristina îi mărturiseşte lui Charlie cine este de fapt, îşi dăduse un nume fals Melisa Williams ca acela al celei care locuise în camera închiriată înaintea ei. Dimineaţa Charlie o caută al telefon pe mama Cristinei şi apelul este interceptat de mafioţi. Cristina îi mărturiseşte că toată arestarea ei a fost pusă la punct de către ea care sustrăsese două cutii care erau pline de bani şi le ascunsese în Mustangul tatălui ei. 

Charlie este agăţat de mafioţi şi este torturat la rândul lui ca să îi dea lui Verducci banii furaţi de Cristina.
Charlie reuşeşte să facă rost de bani dar este aproape omorât de dementul  Morris. Rick Bocca îl caută pe fratele lui şi-l obligă pe Paul să-l ducă la locul de tortură. Îl împuşcă pe detectivul Peck care păzea locul şi apoi pe Morris, dar în schimbul de focuri Paul este omorât şi el. Verducci scapă de răzbunarea lui Rick şi dispare.

După câtva timp trupul lui Charlie este găsit şi se crede că este victima răzbunării rudelor financiarului chinez. La fel şi maşina lui Rick este găsită răsturnată cu Rick mort, mafia acţionează eficient.

Verducci care şi-a recuperat banii nu mai este interesat de Cristina care continuă munca de chelneriţă. Ea a rămas gravidă cu Charlie, îndeplinind visul acestuia. În plus află de la mamă ei că cutiile din Mustangul tatălui ei, vândut între timp fuseseră depozitate în subsolul casei. Aşa că până la urmă Cristina a rămas cu banii mafiotului!


Roman bine scris care poate constitui subiect de film.



luni, 4 iulie 2016

Note de lectură de vacanţă: Strania istorie a comunismului românesc de Lucian Boia şi Existenţa prin cultură de Gabriel Andreescu

Aceste cărţi le-am cumpărat exact înainte de a pleca în vacanţa din Grecia. 
Mai aveam luată de la Bibliotecă şi Orbirea lui Elias Canetti.
Pe tabletă terminasem The Finder de Colin Harrison şi aveam şi History of Jews de Paul Johnson începută de mai demult.
Pe plaja din Skala Potamia am început să citesc cartea lui Johnson pe tabletă şi cartea lui Canetti, dar am abandonat-o după mai mult de o sută de pagini, nu era cartea de citit pe plajă.

Aşa că m-am orientat la celelalte două cărţi luate în vacanţă.

Strania istoria a comunismului românesc (şi nefericitele lui consecinţe) de Lucian Boia

Această carte este dedicată istoriei recente a României şi este în tonul celorlalte eseuri scrise de prolificul Lucian Boia.
Mărturisesc că a trebuit să revăd cartea ca să-mi reamintesc de ea. Este ca un şampanie ale cărei bule pişcă limba şi-ţi dă senzaţia de răcoare.
Boia trece în revistă povestea comunismului românesc. Din 1949 am fost şi eu martor a acestei poveşti şi intim implicat. Din cauza faptului că părinţii nu mi-au transmis nici o opinie politică am fost un îndoctrinat până la adolescenţă. Îmi aduc aminte că dintre toate mutrele Biroului Politic Executiv sau cum se chema pe atunci conducerea PMR îmi plăcea moaca lui Ceauşescu, ceilalţi aveau mutre de criminali patibulari.

Am aflat ulterior că în fruntea PMR erau mulţi de origine evreiască, dar pentru copilul care eram în anii 50-60 acest lucru nu avea absolut nicio semnificaţie.
Ai mei erau prieteni cu familia Iosif, Paula fiica lor era colegă cu sor'mea, iar eu mă ştiam din copilărie cu Micky B. Familia Iosif a emigrat în Israel la începutul anilor 60, iar Micky cred că după studenţie. De fapt au emigrat şi prietenii mei saşi din copilărie.  Şi evreii şi nemţii din România au părăsit ţara din cauza comunismului.

Ulterior am aflat din relatările securiştilor că tata a fost legionar, adică cum mi-a spus odată tata, l-a înscris la legionari Chiciu, un coleg de serviciu iar că în vremea rebeliunii legionare  a stat ascuns.

După ce au venit la putere comuniştii tata împreună cu fratele cel mai mic Vasile s-au înscris în 1945 la ei, în contra sfatului dat de nenea Gheorghe, fratele lor cel mare, care spunea că în trei ani comuniştii vor întoarce foaia şi aplică dictatura proletariatului. Nenea Gheorghe a fost vizionar, pe tata l-au găsit pe listele legionarilor în 1948 şi l-au dat afară. L-au chemat la securitate şi l-au ameninţat să nu facă politică şi că are noroc că este muncitor că altfel locul lui era puşcărie cum ar fi meritat!
Şi aşa completam eu în primară tot felul de documente unde eram întrebat de apartenenţa politică a părinţilor înainte şi după 23 august şi eu completam fără apartenenţă politică. Singura atitudine politică a tatei a fost că era abonat

În schimb la ţară ascultau înrăiţi tot timpul Europa Liberă şi în Prahova şi la Avrig în Ardeal. Şi aşa a devenit Europa Liberă sursa mea de educaţie anticomunistă.
Un coleg îmi spunea că securiştii ştiau cum se aude Europa Liberă de la colţul blocului de garsoniere unde stăteam. Mă descărcam şi eu şi-l înjuram pe Ceauşescu sus în munţi unde nu erau turnători. În discuţiile de pe terasa acoperiş a blocului discutam cu prietenul Mihai V. care devenise virulent şi visceral anticomunist, dar a avut şansa să plece la Viena şi aşa a scăpat el de comunism!

Şi eu devenisem în ultimii ani deschis în opinii şi îi înjuram împreună cu colegii, până m-a chemat Ringhiopol, secretarul de partid şi m-a avertizat că mă turnase cineva că vorbesc prea mult de revolta muncitorilor din 15 noiembrie de la Braşov. Am aflat că indicaţia i-a dat-o securitatea că aşa acţiona ea, prin intermediul partidului la membrii lui. Mă făcusem membru de partid din 1983, de fapt ar fi trebuit să devin membru din 1968, din anul doi de facultate. Însă unul de la partid, mi-a reproşat că refuzasem să devin secretarul UTC, mă justificasem atunci că deja eram preşedintele Asociaţiei Studenţilor pe an (încă nu deveniseră studenţii comunişti!) şi că pe vremea aia se purta moda să nu faci cumul de funcţii. Şi aşa am amânat să dau cotizaţie la PCR 15 ani, dar am rămas cu aia de la UTC.

Securiştii nu luau măsuri decât împotriva celor care luau atitudini publice, cum a făcut Costescu în 1989, ştiau că toţi îi înjuram pe ei, partidul şi mai ales pe Ceauşescu şi sinistra lui consoartă.

Interdicţia de ieşire în străinătate se limita la Occident, aşa că am avut ocazia să ies prima dată în măreaţa Uniune Sovietică în octombrie 1977, când se împlinea o vârstă rotundă a Marii Revoluţii din Octombrie, sărbătorită de 7 noiembrie, chestiune de calendar pe stil vechi.
Am mai ajuns şi la Praga, în Cehoslovacia în 1983 când la noi funcţiona din plin raţionalizarea şi am rămas şocat că acolo găseai de toate în alimentare şi la cârciumi bere bună, comparativ cu porcăria autohtonă!

Comunismul a fost o chestiune sinistră şi toată lumea s-a bucurat iniţial de prăbuşirea lui, după aia au apărut nostalgiile, dar constat că cei mai mulţi profitori ai prăbuşirii comunismului sunt de fapt foştii securişti, transformaţi în prosperi afacerişti şi bisnismani.

Cartea lui Boia este cam în aceeaşi idee, dar pun pariu că şi povestea relaţiei mele cu comunismul poate fi mai interesantă hahaha.....


Existenţa prin cultură.  Represiune, colaboraţionism şi rezistenţă intelectuală sub regimul comunist de Gabriel Andreescu

De fapt lectura acestei cărţi mi-a obliterat memoria privind cartea lui Boia. Este o carte puternică, bazată pe cercetările sale în arhivele securităţii şi este o privire atentă şi scrupuloasă privind situaţia culturii româneşti, în special a scriitorilor şi literaturii româneşti. Era nevoie de un fizician cu educaţie ştiinţifică şi cu obiectivitate unuia neimplicat în luptele literare ale vremurilor comuniste. Îl ajută şi faptul că a fost unul din puţinii noştri dizidenţi şi faptul că acum este profesor la SNPSA.

După ce în siniştrii ani 50 securitatea se ocupa pe represiunea elitelor de tot felul din România, inclusiv culturale, începând cu anii 60 până la prăbuşirea comunismului partidul şi câinele lui de pază, securitatea au concentrat pe supravegherea scriitorilor enorme resurse, probabil mult mai mari decât în alte zone având în vedere numărul redus al scriitorilor.

De ce?
Pentru că ţine de esenţa ipocriziei acestui sistem totalitar ca în zona publică partidul, dictatorul să pară că sunt iubiţi de popor şi ca ţara să pară prosperă şi fericită. Este aici o minciună absolută, teribilă şi ticăloasă pentru că situaţia se prezenta exact invers. Se confirmă esenţial anecdota despre comunism că s-a prăbuşit din cauza faptului că toată energia se concentrase pe claxon!
Repercusiunea cea mai importantă a scrutării literaţilor şi a măsurilor represive luate împotriva lor este lipsa unei societăţi civile în România în comunism. Dacă în alte părţi s-a putut dezvolta o societate informală care se împotrivea comunismului prin diferite metode la noi dizidenţa a fost absolut minoră numeric şi cu puţine rezultate palpabile.
Scriitorii s-au justificat că au făcut rezistenţă prin cultură, cu rezultatul că nu au existat multe cărţi interzise în sertarele lor.

Gabriel Andreescu face şi o categorisire a acelor care au acţionat doar prin scrierea de opere care nu respectau linia oficială în majoritate şi cei foarte puţin care se împotriveau liniei partidului şi deveniseră dizidenţi.

Gabriel Andreescu denumeşte rezistenţa culturală mai degrabă existenţa prin cultură decât ca o atitudine definit contrară comunismului.
Autorul se ocupă de mai multe cazuri din cultura română.
Cazul Şcolii de la Păltiniş este luat din discuţie, atitudinea lui Andreescu fiind cel puţin critică. El explică apariţia Jurnalului de la Păltiniş şi ulterior a Epistolarului prin faptul că Noica avea o atitudine naţionalistă, critică la adresa Occidentului, o societate a untului, dar şi de relaţia cu securiştii pe care voia să-i convingă de o un antrenorat de genii. De fapt apariţia acestei cărţi a beneficiat şi de referatul favorabil al lui Ion Ianoşi. Jurnalul de la Păltiniş presupunea o atitudine culturală care a şocat şi entuziasmat intelectualitatea română. Regimul nu a apărut deranjat că modelul de educaţie păltinişean nu punea în discuţie fundamentale regimului. Cei doi corifei, Liiceanu şi Pleşu au fost cauţionaţi şi de Monica Lovinescu şi asta le-a sporit respectabilitatea. Andreescu le pune sub semnul întrebării şi atitudinile de opoziţie la regimul comunist pentru că ambii au beneficiat de burse Humboldt, chiar dacă  Pleşu a suportat exilul de la Tescani ca rezultat al afacerii transcendentale. Jurnalul de la Păltiniş i-a propulsat pe cei doi în referinţe ale culturii române şi mari anticomunişti post mortem care probabil explică mefienţa lui Gabriel Andreescu, care chiar a fost dizident, când noi ceilalţi făceam de frică pe noi.

Autorul ia în discuţie două cazuri flagrante de manipulare. Toate s-au petrecut din cauza analizei superficiale a documentelor securităţii. Securitate a fost mizerabilă şi arhivele ei dovedesc din plin asta, urma lor murdară intoxică şi azi viaţa noastră după mai bine de 27 de ani de post comunism.

Un caz flagrant de citire pe invers a documentelor securităţii este cazul lui Mircea Iorgulescu. Acest critic literar a părăsit România în 1989 şi a lucrat la Europa Liberă şi la Radio France, fiind azi decedat. pe la începutul anilor 2000 a fost acuzat de prietenul său Bujor Nedelcovici că acesta l-a turnat la securitate. Ceea ce rezultă este că se pare că Iorgulescu avea relaţii cu securiştii şi încerca să-şi protejeze colegii şi că pe Nedelcovici a încercat să-l convingă să nu-şi publice cartea în Occident.  Cei de la CNSAS l-au declarat că a făcut poliţie politică şi în justiţie Curtea de Apel a confirmat verdictul, era o judecătoare tânără, care habar n-avea cum a fost în comunism. Verdictul a fost anulat de ICCJ, probabil că acolo erau oameni mai în vârstă şi ştiau bine cu ce se mănâncă securitatea.
În schimb denunţătorul lui Bujor Nedelcovici, refugiat în Occident nu iese bine de loc, ba chiar bine şifonat, mai ales că recunoaşte că dovezile nu au fost convingătoare. Nici mie nu-mi place Nedelcovici care declar pe la televiziune odată că vine în România să ne înveţe cum este cu democraţia. Este cazul unui vanitos, de care este plină lumea literară.

O mare nedreptate i se face şi memoriei lui Ştefan Augustin Doinaş. Prima acuză pe care i-o aduce marelui poet este a lui Adrian Păunescu, chiar el se erijează în denunţător de turnători. De fapt totul se bazează pe nişte documente provenite de la securistul care l-a obligat să devină informator, adus în zeghe de puşcăriaş să-l denunţe pe Negoiţescu prin anii 50.
Nu se confirmă nimic din ce au presupus unii şi aici este vinovat şi prietenul său Nicolae Manolescu, care-l propulsase senator PAC. El cauţionează o teză de doctorat ca bazată pe documente, dar de fapt pe păreri ale autorului care vrea să-l încrimineze pe Doinaş. Ori activitatea lui Doinaş a fost extrem de demnă în anii terminal ai comunismului. Este adevărat că în anii 50 îşi dorea să revină în literatura română, a scris şi versui proletcultiste sub pseudonimul Ion Motoarcă! Este trist chiar jalnic cum se murdăreşte memoria unuia din cei mai importanţi poeţi postbelici.


Aceste însemnări le-am făcut exact după ce terminasem de citit dosarul din Dilema veche de acum 2 săptămâni dedicată cititului, unde sunt recomandări pentru cărţi de vacanţă, am găsit şi cartea lui Boia printre ele.