Soldatul câinelui de Paul Goma

În sejurul brașovean de la finalul săptămânii trecute am recitit cartea lui Cioran, dar și această carte a lui Paul Goma. 

Pe Paul Goma îl știu de la Europa Liberă, când își citea romanele apărute doar în Occident. 

Paul Goma a fost un caracter arțăgos, uneori nedrept, chiar cu prieteni devotați precum Monica Lovinescu și Virgil Ierunca. Dar a fost un om extrem de curajos, închis la politici în 1956, a reluat studiile la Universitate, dar le-a întrerupt, a debutat ca scriitor cu un volum de povestiri, a fost redactor la România literară.

A avut ideea unei scrisori de solidarizare cu Carta 77 din Cehoslovacia și o scrisoare de înfruntare a lui Nicolae Ceaușescu. Acest manifest a fost semnat de mai mulți români care au văzut în el un instrument de emigrare și nu a fost semnat de scriitor români cu excepția lui Negoițescu. A fost arestat și bătut și expediat cu familia în Occident în Franța.

Paul Goma are romane confesive, viața lui a fost un roman. Basarabean de origine a scăpat ca prin urechile acului de expediere din România înapoi în adâncimile rusești. A devenit student lai-a apărut un Universitatea București și arestat și închis din cauza protestelor prilejuite de Revoluția de la Budapesta. După 1964 s-a reintegrat, a intrat la Universitate din nou, dar a plecat din cauza presiunii securiștilor care îl voiau turnător. I-a apărut un prim volum era redactor literar. A vrut să-și publice primul său roman Ostinato, care descria experiența din pușcăria politică comunistă, dar romanul i-a fost respins și a reușit să-l publice în Occident fiind redenumit un Soljenițîn român. Din cauza atitudinii disidente a fost calomniat, denigrat și negat ca scriitor.

Acest roman scurt de 184 de pagini, l-am citit într-o seară, l-am devorat de fapt, având în urechi parcă vocea lui. S-a stins anul trecut la Paris la 85 de ani de Covid.

Cartea privește tribulațiile lui și ale familiei din momentul în care primește în februarie 1981 un pachet cu o carte care făcea explozie la deschidere. Față de Penescu, emigrant fost secretar al PNȚ, Goma este mai suspicios și cheamă poliția. Cartea explodează în mâinile inginerului care se ocupa de neutralizarea pachetului. Acest eveniment îl determină pe autor să-și reamintească evenimente din trecutul românesc. 

Cum a văzut marea fără să vrea trimis din domiciliu obligatoriu, ca apoi în 1968 la Doi Mai să fie solidar cu turiștii cehoslovaci.  Vrea să-l mobilizeze și pe criticul Dan Cristea, care de frică, etc se îmbată instantaneu. Lucru obișnuit la curajoșii scriitori români, când când fac prostii, precum ALI Ștefănescu, soțul legal al Ninei Cassian, care se apucă să atace Cenzura și este apostrofat de nevastă că-i distruge cariera pe linie, și care, ulterior, la New York se dădea dizidentă. Tocmai Ali atacă cenzura la care fusese șef. Ali ca să scape de gura nevestei se duce și se îmbete cu două pahare de votcă să motiveze că nu mai știa ce zisese. Disperat să apere patria Goma se duce la Uniunea Scriitorilor să se înscrie în Gărzile Patriotice și ajunge membru PCR!

Finalul romanului este despre afacerea tentativei de otrăvire a lui și apoi afacerea Tănase pusă la cale de Haiducu, un securist extern român cu ajutorul contraspionajului francez. Despre afacere a făcut un documentar și Liviu Tofan prezentat la Pitești. Treaba este foarte ciudată și neclară. Ce este cert că președintele Mitterand a stricat relațiile cu Ceaușescu și nu a mai ajuns în România decât după 1990.

În roman, probabil Goma amestecă adevărul cu ficțiunea lăudându-se cu flerul său privind pe securiști. 

Totuși Goma scrie bine, te pasionează, îți amintește de vremurile câinești din anii 80 și te înrăiește și mobilizează să nu uiți prin ce ai trecut.

Schimbarea la față a României

 

Cum îmi propusesem, după Emil Cioran Un trecut deocheat de Marta Petreu am recitit Schimbarea la față a României a lui Emil Cioran. Dar comparativ, ediția actuală apărută la Humanitas din care Cioran a scos un capitol. De fapt, comparând cu ediția princeps apărută la Editura Vremea pe care am primit-o sub o formă pe care a trebuit să o convertesc e-pub și cea revizuită de Cioran am constatat că nu numai capitolul 3 Colectivismul național a dispărut dar și fragmente importante din ultimul capitol Spirala istorică a României. Capitolul 3 se ocupa cu caracterizarea spiritului evreiesc din România, iar în capitolul final se ocupa de vecini, în special de unguri. 

Ce am constatat din nou?

O ardență a românismului. Pe care îl vrea maximal, agresiv, imperialist, dar și o Românie desprinsă din nostalgiile unei istorii mici, o Românie modernizată, industrializată, pusă la teasc. Ceaușescu ne-a lămurit ce este cu industrializarea dacă pici pe mâinile unui dictator nebun, stalinist care nu a înțeles nimic din acest proiect. Rezultatul, am împânzit Europa cu muncitori slab calificați rezultați după industrializarea ceaușistă. Spiritul românesc nu s-a orientat spre viitor, ci a privit doar la trecutul voievodal, tipic legionarismului, preluat de doctrina ceaușistă ca să-l bage și pe el printre acei eroi. Ni s-a împuiat capul cu prostii patriotic dubioase, care se vântură și acum, când a apărut un reziduu al legionarismului interbelic, AUR, rezultat și din frustrările celor plecați afară pentru un venit mai bun și care nu sunt tratați cu respect, cum și-ar fi imaginat. 

În schimb a rămas admirația lui Cioran pentru Lenin și bolșevism, care au făcut cel mai mare rău românilor de la vremea fanariotă până acum, de care Cioran a fost ferit, ba chiar și-a băgat la pușcăria politică prieteni din țară cu scrisorile lui. Era pe atunci în interbelic de bon ton să admiri revoluțiile de dreapta precum fascismul italian și hitlerismul german, dar și de stânga din Rusia. Toate au avut consecințe catastrofale. România încă plătește de pe urma Iepocii de Aur ceaușistă care a pus țara la teasc. 

Cioran a avut și accese ce antisemitism, că evreii nu se integrează, unii au vrut, alții au sfârșit în Holocaust, alții s-au salvat și alcătuiesc acum cel mai coerent și puternic stat din Orientul Mijlociu. Spunea despre sași că nu se amestecă cu românii, au plecat au rămas cetățile și bisericile lor, dar și un președinte deosebit, superior, cum n-am avut, chiar dacă recent sunt destui răuvoitori, orbiți de pasiuni politice nevolnice. 

Cât despre unguri ce rețin la Cioran este frumusețea femeilor maghiare, probabil că și disprețul, dacă nu ura lor. Politicienii maghiari reușesc însă să fie cei mai de încredere parteneri, spre deosebire de ai noștri, unii dintre ei incapabili să iasă din confuzie și starea de improvizație bășcălioasă. 

Românismul lui Cioran s-a dus pe apa Sâmbetei! De rușine s-a ascuns în literatura franceză, unde a devenit un strălucit moralist, poate ar fi fost nevoie de el și în cultura română. Îl căutăm acum și-l redescoperim printr-o carte scrisă la tinerețe, la 25 de ani de care retrospectiv i s-a cam făcut jenă. 

După cum remarca și Marta Petreu unele idei ar fi fost și sunt valabile. Dar și altele care te pot pune pe gânduri. 

Deschiderea cele de-a XV-a stagiuni a Filarmonicii Pitești

În această seară a debutat Stagiunea a XV-a a Filarmonicii Pitești  sub egida Festivalului Enescu.

În această seară invitații Filarmonicii Pitești au fost doi tineri: dirijorul Constantin Adrian Grigore și violoncelistul Ștefan Cazacu, fiul violoncelistului Marin Cazacu care îi moștenește talentul și instrumentul.

Constantin Adrian Grigore și Ștefan Cazacu

Programul a debutat cu Variațiuni pe o temă Rococo op. 33. de Ceaikovski. Ceaikovski admira creația lui Mozart și sub influența lui a scris aceste variațiuni. S-a spus că nu a creat o temă în stil rococo și chiar a creat o piesă muzicală rococo.

Pentru această piesă a beneficiat de sfaturile și chiar intervențiile lui Wilhelm Fitzenhagen, violoncelist și profesor la Conservatorul din Moscova. Au fost dispute și chiar intervenții a lui Fitzenhagen pe manuscrisul ceaikovskian. Variațiunile confirmă genialitatea și muzicalitatea ceaikovskiană.

Ștefan Cazacu a avut o prestație foarte frumoasă, iar orchestra condusă de Constantin Adrian Grigore a acompaniat cu acurateță pe solist. 

În partea a doua a concertului orchestra condusă de C. A. Grigore a interpretat Simfonia a IX a lui Dvorak. Dvorak a scris această simfonie pe când se afla în SUA și simfonia poartă amprenta muzicii negrilor și specificității  noi națiuni. Sunt însă și influențele muzicii folclorice cehe.

Muzica este foarte ritmată, zgomotoasă, alămurile sunt foarte întrebuințate.

Interpretarea a fost în general bună, dar parcă la un moment dat instrumentele de suflat nu s-au corelat. 

Este o mare bucurie că putem din nou audia muzică la Filarmonică.

In memoriam Belmondo și Ion Caramitru

Din păcate s-au dus doi actori de foarte mare calibru: Jean Paul Belmondo în Franța și Ion Caramitru la noi.

Caramitru a jucat în multe filme, dar n-a avut șansa unor roluri precum Rebengiuc în Pădurea spânzuraților, sau în Moromeții I. El a fost fundamental un mare actor de teatru și un extraordinar recitator. El îl rețin în memorie pentru Glossa lui Eminescu recitată acum câțiva ani la Biblioteca Județeană Argeș, când i-a fost lansată cartea cu conversații despre el cu un critic teatral.

Așa că la sfârșitul săptămânii care a trecut m-am delectat cu filmele cu Belmondo. A fost actorul care mi-a încântat tinerețea. 

Primul film pe care l-am văzut a fost Pierrot le Fou, făcut în 1965. Îl ratasem la Biblioteca Franceză și amicul Valeriu, care-l văzuse îmi tot recita: ma ligne de chance (Ana Karina), ta ligne de anche - cur (Belmondo). Filmul este o trăznaie simpatică, în care se ironizează îmburghezirea care a dus la Mai 68, Karina și Belmondo se transformă într-un fel de gangsteri ad-hoc, sunt tot felul de imagini cu picturi celebre, exact preocuparea mea și a lui Valeriu din acea vreme, miștocăreala la care sunt luate reclamele tv. Finalul este apoteotic, Belmondo își înconjoară capul cu cu creioane de dinamită, aprinde fitilul și în ultimul moment vrea să-l stingă, dar este prea târziu!

Dacă am văzut un film de la început de carieră, după aceea am văzut ultimul lui film din 2008, Un homme et son chien. Este un film trist, cu un Belmondo bătrân, prea bătrân pentru vârsta lui de atunci, 75 de ani. Personajul lui Belmondo se vede părăsit de toți și tot ce-i mai rămâne este câinele. În film sunt actori cunoscuți în roluri episodice, polonezul Olbrychski, Jean Dujardin, Emanuelle Riva, Pierre Mondy, Robert Hossein, Tcheky Karyio.

Și apoi am văzut la grămadă, filme din tinerețe, un film politic de stânga, cum erau în anii 70, Heritier, dar și L'animal, comedia care m-a făcut să crăp de râs și atunci și acum. N-am văzut încă filmele lui de acțiune, dar nu-i timpul pierdut!

Filmele lui Belmondo mă îndeamnă la nostalgie după o tinerețe pe care am trăit-o cu bune și rele cum erau vremurile.