joi, 29 noiembrie 2018

"Le Bureau des Legendes" un serial de spionaj franţuzesc

Am devenit un mare amator de seriale de spionaj. Primul serial american pe care l-am văzut timp de vreo 5 serii a fost Homeland, pe care îl aştept pentru o nouă serie. Am mai văzut şi cel nou Condor. Foarte bun a fost serialul britanic Deep State.
Ei bine acum a reuşit să văd şi acest serial franţuzesc Le Bureau des legendes. Văd că în imdb îl cotează la un foarte bun 8.6.

După vizionarea acestui serial până înaintea ultimul episod din seria a IV-a  trebuie să fac nişte comparaţii.

Serialele americane, nu numai cele amintite mai sus mizează pe stilul cow boy, acţiuni în forţă, drone, pe când serialul franţuzesc mizează pe factorul uman, pe agenţii-spioni. Este parcă mai subtil, dar nu sunt convins total că asta este adevărat, privind pe cei de la CIA. Aici ar fi diferenţa!

În romanele de spionaj în care CIA colaborează cu direcţia extern de informaţii franceză DGSE, americanii au o părere foarte proastă despre francezi. Nu ştiu ce să fie invidie? Măcar cu britanicii au păreri mai bune, sunt totuşi ţara mamă a Americii.

M-am documentat puţin şi am găsit nişte articole din presa franceză care încearcă să analizeze ce este adevărat şi ce nu este în acest serial. Pot să spun însă ceva care mi se pare sigur, că scenaristul Eric Rochant a dat lovitura, a făcut cel mai bun serial de spionaj pe care l-am văzut. 
Ceea ce spune  presa franceză este că serialul este surprinzător de realist, confirmat de foşti agenţi francezi.

Serialul este realist şi pentru că acesta se focalizează pe zona geografică de expertiză franceză, adică zona unde francezii au fost colonialişti, Maghrebul, Algeria, Tunisia, cumva şi Libia, mai puţin Maroc sau Orientul Apropiat, Siria, Liban.

Diferenţa care sare în ochi este că francezii spre deosebire de serialele americane au agenţi perfect cunoscători de arabă, turcă, farsi, şi dialecte vorbite în zonă. Este şi avantajul că sunt nativi arabi care sunt cetăţeni francezi.

Care ar fi ideea serialului. 
Un spion francez strălucit poreclit Malotru (ţeapă-n cur!), în Siria Paul Lefevre şi în fapt Guillame Debailly, interpretat excelent de Mathieu Kassovitz se îndrăgosteşte în misiune de o frumoasă siriană Nadia El Mansour.
Ca să o elibereze trădează şi este ajutat de CIA în această acţiune. 

Şi aşa trădător, bănuit de şeful lui direct Henri Duflot (Jean Pierre Darroussin) are mari succese în a recupera un agent capturat de Statul Islamic din  Sahel, atrage şi capturează  un agent sirian în Franţa.

Francezii depistează un francez radicalizat care execută tăind capetele unor ostatici capturaţi de Statul Islamic în Siria. Încercarea de a-l ucide cu ajutorul unui musulman adversar kamikaze eşuează şi Malotru se decide să se ducă el să finalizeze acţiunea. 
De fapt el este dovedit ca agent CIA la presiunea celor de la DGSE şi ştia că nu mai are şanse. 

Îl ucide pe călău printr-o acţiune foarte inteligentă şi surprinzătoare şi este capturat de Statul Islamic. Reuşeşte să evadeze este din nou prins şi este eliberat cu preţul pierderii unui alt agent de teren. 

Evadează din Liban de sub supravegherea DGSE şi ajunge în Rusia!
Acest lucru mi se pare cel mai nerealist, să intri în gura lupului.
Americanii vor să-l captureze la Moscova, dar eşuează şi finalmente este făcut de prizonier de FSB. De fapt el voia să se reîntoarcă în Franţa. Şi pune la cale o acţiune foarte subtilă, să planteze un agent în FSB în zona cibernetică unde acum ruşii creează la toţi probleme, având hackeri de geniu.

În paralel este povestea unei tinere şi inocente agente Marina Loiseau (Sara Girudeau), care este seismolog al bază, care ajunge să lucreze în Iran şi cade din cauza colaborării lui Malotru cu CIA, revine şi lucrează la Moscova şi păţeşte aceeaşi arestare şi deţinere. 

În plus, în ultima serie apare şeful  protecţiei de securitate JJA (Mathieu Amalric), fostul instructor al lui Malotru şi care îl urăşte de moarte şi-l îl vrea terminat, inclusiv executat. 

Chiar dacă nu am văzut episodul final al seriei a IV-a, eu m-am lămurit!
Nici nu mai are importanţă ce se va întâmpla cu Malotru.
El a devenit extrem de simpatizat datorită interpretării lui Kassovitz, dar şi datorită scenaristului Eric Rochat. Din acest motiv este atât de urât de personajul JJA.


Serialul merită văzut!



sâmbătă, 24 noiembrie 2018

Moromeţii 2 Reloaded

La o săptămână am revăzut din nou Moromeţii 2, dar de data asta la Mall. Şi m-am convins că filmele româneşti nu mai sunt compatibile cu sistemul de la cinematografele obişnuite, sonorul a fost perfect şi am auzit toate replicile, iar imaginea de foarte bună definiţie. 

Mărturisesc că filmul mi-a plăcut şi mai mult, m-a întristat şi emoţionat la drama prin care a trecut România când a fost cotropită de comunism.
Nu ştiu dacă este o capodoperă, dar este un film foarte sincer, despre noi, şi mai ales despre rudele noastre care au supravieţuit epoca.
Au profitat în satul românesc toţi ticăloşii, leneşii şi impostorii, toate scursurile care şi-au plantat în fruntea ţării şi azi urmaşii nevolnici şi netrebnici.

Cineva îmi spunea că un prieten sibian nu este entuziasmat de Marin Preda, că tot Rebreanu este baza. Poate?
Dar Moromeţii sunt expresia exemplară a ţăranului din Vechiul Regat.  Ei erau foarte săraci, comparativ cu cei de la munte tot din acelaşi areal geografic şi deosebiţi de cei din Transilvani,a unde trebuia să se compare cu ungurii, saşii, sau şvabii şi din acest motiv structura proprietăţi ţărăneşti este diferită şi resimţită şi de mine care putea face comparaţia în copilărie, atunci când ajungeam în Avrigul matern de lângă Sibiu soseam în altă ţară!

Şi cum să nu mă emoţionez cînd privema şi eu lumea stând în cerdac sau pe scăunelul cu trei poicioare la măsuţa joasă unde  mătuşa Sultana punea mămăliga cu care întideam în tigaia unde earu nişte ouă cu brânză.

Ţăranul de la Dunăre nu a putut să se bucure de uzufructul pământului plătit cu sânge la Mărăşti, Oituz, Mărăşeşti.  A durat prea puţin, vreo 25 de ani, fără însă să dispune de exploatarea cu mijloace moderne, cu agricultură de subzistenţă, cu copii mulţi, care voiau şi ei o bucată de pământ. Au venit însă comuniştii şi le-au confiscat tot intrând obligaţi de bună voie la colectivul Lampa lui Ilici, expresivă poreclă dată acestui sistem de exploatare comunistă  care i-a desfiinţat, iar urmaşii ajunşi la vârsta lui Ilie Moromete stau contemplativ la cârciumă să-şi bea pensia, din urma muncii prin fabricile desfiinţate demult.  


Cine are ocazia să-l vadă cred că va împărtăşi opiniile mele.

joi, 22 noiembrie 2018

Florin Totan şi Continentul Beethoven

În această seară am avut din nou oaspete pe dirijorul Florin Totan împreună cu Diana Voronetskaya, o tânără pianistă de la Chişinău.

Florin Totan este un muzician pasionat şi îi face plăcere să facă o prezentare a programului pe care urma să-l prezinte. La fel a făcut şi după pauză când ne-a vorbit despre continentul Beethoven, despre acest mare titan şi creator care, interesant, prin femeile pe care le-a iubit a avut legături cu pământul românesc, adică o iubită, Jeannette D'Honrath, devenită soţia comandantului militar al Timişoarei şi apoi surorile Brunswik care au locuit la castelul de la Săvârşin. 
Florin Totan
În prima parte a programului am audiat Concertul pentru pian şi orchestră nr. 3 în do minor, op. 37 de Beethoven. Solista după cum am spus a fost Diana Voronetskaya  care a interpretat cu multă dăruire şi concentrare acest concert frumos.
Se spune că ar fi inspirat din concertele pentru pian ale lui Mozart, că însă Beethoven sparge convenţiile mozartiene. Chiar după un început mai furtunos se continuă cu o parte a doua extrem de lirică şi un final vesel vioi.
Diana Voronetskaya
Cred că este un concert potrivit pentru pianiste, unde compozitorul nu obligă să spargi hammer klavier! Dian Voronetskaya are şcoala rusă, continuată la Chişinău unde îşi face studiile la Conservator. Este din rezerva de pianiste basarabene cu care facem cunoştinţă având-o pe Livyka Ştirbu-Sokolov a primă ofertă.

Dirijorul Florin Totan a acompaniat cu fineţe şi dăruire parte de orchestră a acestui frumos concert beethovenian. 

În pauză făcând o fotografie cu Diana am întrebat-o dacă. cumva nu-i descendentă din nişte prinţi. A zâmbit. Verificând sunt într-adevăr prinţii Woroniecki, polono-lituanieni înrudiţi cu dinastia regală a Jagellonilor, cu un urmaş pe la Londra şi la Johanesburg în Africa de Sud.

În parte a doua, după o altă prelegere a maestrului Totan am audiat Sonata pentru pian nr. 28, op. 101 de Beethoven, într-un aranjament orchestral realizat de Mircea Luculescu, tatăl percuţionistului orchestrei Filarmonicii Piteşti. 


În final Florin Totan ne-a urat sărbători binecuvântate şi am pleca acasă cu un sentiment de mare mulţumire. 

marți, 20 noiembrie 2018

Gabriel şi Simina Croitoru la Centenar

În această seară am fost martor la un spectacol deosebit, turneul familiei Gabriel şi Simina Croitoru şi a orchestrei Croitoru String Virtuosi în spectacolul "Un secol de muzică tradiţională românească pe scena Filarmonicii".
Simina Croitoru
Pe scenă a luat loc orchestra de coarde compusă din 8 violonişti, 3 violoncelişti şi un contrabasist împreună cu Gabriel şi Simina Croitoru, care au fost pe rând solist şi concert maestru. Toţi erau îmbrăcaţi cu ii populare. 
Gabriel Croitoru
Sa cântat muzică populară românească şi de inspiraţie populară românească. Am audiat Ceasornicul lui Grigoraş Dinicu, apoi melodii româneşti care l-au inspirat şi pe George Enescu în Rapsodiile sale, Hora lui Dobrică, Hora 7 seri, Căruţa poştei, Hora mărţişorului, Ciocârlia. S-au cântat şi Dans ţărănesc de Constantin Dimitrescu şi Balada de Ciprian Porumbescu.
Mulţumind
Cel mai mult au ocupat însă compoziţiile ale lui George Enescu.
Şi motivul este nu numai vioara lui George Enescu pe care cântă Gabriel Croitoru dar şi faptul că marele muzician este unul dintre eroii Marelui Război de Reîntregire pentru că a cântat la căpătâiul soldaţilor răniţi. 

Am simţit măiestria interpreţilor, virtuozitatea lor pentru că aceste melodii populare, lăutăreşti au sunat nemaipomenit!

Lumea a aplaudat cu mult entuziasm pe artişti şi aceştia au oferit un bis.

Am simţit în această seară că sărbătorim Centenarul. 
Alături de spectacolul de vineri dedicat aceluiaşi eveniment de către Cioroianu, Nane şi Lupaşcu  parcă simţim că se apropie sărbătorirea Centenarului.

Pentru această idee trebuie să o felicităm pe Simina Croitoru a cărei idee a fost acest spectacol, după cum mi-a mărturisit tatăl ei. 


Un spectacol superb de muzică şi simţire românească!

luni, 19 noiembrie 2018

Moromeţii 2



















Aseară pe 18 noiembrie 2018 la Centrul Multifuncţional Piteşti era mare îngrămădeală, sala a fost plină pentru că era difuzat filmul Moromeţii 2. Demult nu am văzut atâta îngrămădeală la o sală de cinema şi probabil că acest film va fi şi un succes de casă.

După trei decenii acelaşi regizor Stere Gulea realizează un film după volumul II al Moromeţilor scris de Marin Preda prin 1967.

Am recitit de câtva timp acest volum 2 din Moromeţii şi impresia generală nu a fost rea, confirmată şi de opiniile unui critic literar din dosarul ultimului număr din Dilema veche.
Unii  adoptă o atitudine critică pentru că volumul are multe cedări ideologice. Este în acest roman epoca perioadei colectivizării, iar o parte importantă este dedicată activiştilor de partid.
Dar se desprind două lucruri importante pe care regizorul le păstrează în film, ticăloşia politrucilor şi mai ales rezistenţa lui Ilie Moromete la transformările pe care le impune domnia comunismului. El rămâne fundamental ţăranul de la Dunăre care şi-a câştigat pământul cu arma în mână în Marele Război de Reîntregire şi nu doreşte să-l cedeze colectivului de bună voie, cum este obligat să semneze.
Pentru că suntem copleşitor o naţiune de ţărani, romancierul Marin Preda reuşeşte să-i ilustreze prin Ilie Moromete. Chiar mi se pare absolut jenant când domnişorici care frecventează liceele de azi spun că această lume le pare străină.
Dacă ar scormoni în biografia familiei ar da imediat de ţărani cel puţin printre bunici.

Eu am mai prins personal acest mod de viaţă în copilăria muntenească la Alunişul patern, situat nu departe de Slănic Prahova.
Este drept că partea maternă ardeleană nu are mari similitudini, acolo erau puternice influenţele central europene, dar în Vechiul Regat aceasta era viaţa ţăranilor, mai ales la câmpie.

Într-o discuţie purtată după film cineva era oripilată de starea acestor ţărani. Este adevărat că ţăranul de la munte ducea o viaţă mai prosperă, inclusiv în Vechiul Regat. Explicaţia era sărăcia cumplită în care trăiseră aceşti ţărani care cu o generaţie două trăiseră în bordeie săpate în pământ.
În momentul în care aceşti ţărani primiseră pământul care li se cuvenea prin Reforma Agrară din 1921 ei primiseră, doar pământul, dar nu şi instrumente moderne de exploatare agricolă. Se făcea astfel o agricultură de subzistenţă. Cerealele erau schimbate de cojanii din câmpie cu produsele mocanilor de la de la şi munte, ţuică, fructe, lemne exact în târgul Piteştilor că tot locuiască aici de mulţi ani.
Filmul dovedeşte cî peisajul cu case mici şi cam dărăpănate de paiantă încă supravieţuieşte, chiar dacă acum se construieşte din cărămidă. La fel şi drumurile de pământ neasfaltate, care se transformă în bălţi de nămol sunt obişnuite.

Tipul de ţăran exprimat de Ilie Moromete a cam dispărut. Cei din generaţia lui sunt demult pământul la care ţineau, cei din generaţie fiului Nicolae lui Moromete, se apropie de 100 de ani, deci şi eu nu mai sunt. Au rămas nepoţii lui Ilie Moromete care au migrat la oraş precum Nilă, Achim şi Paraschiv.  Şi acum sunt şi ei la vârsta pensiei. S-au întors la ţară, pământul este dat în arendă şi populează cârciumile satelor unde îşi beau pensia. Viţa s-a mai schimbat, unii trăiesc mult mai bine, în special legumicultori, precum cei de pe Oltul inferior.

Dar să ne întoarcem la film. Regizorul şi scenaristul Stere Gulea a renunţat la devenirea lui Nicolae Moromete ca activist, el urmăreşte pe autorul din autobiografia scrisă în romanul  Viaţa ca o pradă unde Marin Preda dovedeşte că va deveni un scriitor, un mare scriitor.
Şi pentru aceasta foloseşte vocea lui Andrei Pleşu pentru citate din opera lui Mari Preda.

Suntem în perioada 1945-1947 când începe consolidarea regimului comunisto-bolşevic chiar dacă tânărul Rege Mihai mai era pe tron.

Moşierul Aristide mai visează la venirea anglo-americanilor şi vrea să-l convingă pe Ilie Moromete să ia primăria.

Însă comuniştii sunt mai repezi de mână şi-l impun pe un activist care este acompaniat de Oauăbei şi Ţugurlan. Bătrânii ţărani se revoltă la impunerea cotelor şi pleacă de la arie cu tot grâul ca apoi activiştii însoţiţi de jandarmul, înlocuit ulterior de miliţian să-i oblige pe ţărani să dea cotele.

Ilie Moromete îşi împarte cele 15 pogoane copiilor, care-l făceau din ţăran mijlocaş, după nomenclatorul de atunci ţăran sărac cu trei pogoane. Lui Nicolae nu-i lasă nimic ca să obţină certificat de pauperitate ca să poată obţine bursă la Şcoala Normală unde urma să-şi termine studiile. În acelaşi timp Nicolae rezist la cântecele de sirenă ale activiştilor comunişti care-i dau să citească Lenin. Este interesat ca să-şi publice încercările literare care erau caracterizate de un redactor de la ziarul timpul ca geniale! 

Nicolae este şi martorul represiunii manifestaţiei de 8 noiembrie 1945 pentru Regele Mihai către bandele comuniste, care în propagandă spun că a fost un act diversionist al partidelor istorice PNL, PNŢ în care sunt victime nişte muncitori aduşi să spargă manifestaţia. 

Filmul se termină când Ilie Moromete este vizitat de activiştii care-l obligă să intre de bună voie la colectiv şi acesta refuză. Atunci aceştia îi confiscă căruţa calul şi vaca. Şi Moromete mai are putere să le spune să caute prin grădină şi o oaie, descendenta Bisisicăi, care i-a otrăvit copilărie lui Nicolae Moromete. 

Este un film bun care arată cu bunăstarea promisă de comunişti atunci la sfârşitul anilor 40 s-a transformat în sărăcirea excesivă a românilor, care au supravieţuit  în coşmarul alimentar al anilor 80 tot din resursele micilor gospodării ţărăneşti.

Pentru realizarea acestui film Stere Gulea a apelat la toţi mari actori ai acestor vremuri. Ilie Moromete este interpretat de Horaţiu Mălăele (Victor Rebengiuc a declinat oferta din cauza vârstei înaintate), Dana Dogaru este Catrina Moromete şi Nicolae este debutantul Iosif Paştina. Mai apar Oana Pellea, Ion Caramitru, Andi Vasluianu, Răzvan Vasilescu şi mulţi alţii. Încă odată este remarcabilă vocea lui Andrei Pleşu.

Sala de cinema a avut probleme de sonorizare, era mult mai puternic sunetul ambiental de cât replicile actorilor. Am să-l revăd la Mall?! poate acolo se va auzi.

Şi încă ceva la final.
Marin Preda a scris probabil cel mai bun roman postbelic în Moromeţii. Continuarea Moromeţii 2 a fost o replică palidă a primului volum. 


Filmul însă este  o realizare de excepţie pentru cinematografia românească.






vineri, 16 noiembrie 2018

Past Tense - Timpul trecut de Lee Child

Acesta este ultimul roman din seria Jack Reacher #23 al lui Lee Child.

Probabil că unii se întreabă de ce povestesc eu astfel de romane.
Cred că este o reminiscenţă din copilărie când am luat un premiul la un fel de concurs de povestitori, în care povesteam cred că ceva de Gîrleanu, încercând să fiu foarte expresiv.

Nu este o analiză literară, doar Agatha Christie sau Raymond Chandler au găsit un loc în marea literatură. 
Ceea ce fac eu se cheamă synopsis, cum am înţeles din relatarea unei doamne emigrate în SUA şi care vrea să devină scriitoare.  

Scriitorul englez la origine a devenit scriitor de succes best sellers inventând pe Jack Reacher, fost maior în Military Police şi reformat după căderea comunismului din cauza reducerilor din armata americană.

Că romanele lui au succes este că a fost ecranizate până acum de  două ori cu Tom Cruise în rolul principal.

Jack Reacher este un plăvan de 1,96, deci Tom Cruise nu este totuşi imaginea lui.

Mă întreb de unde succesul acestor romane?
Lee Child are la bază studiile de scriere creativă, creative writing, are cred un suport tehnic de documentare, pentru că produce anual câte un roman. 

Mărturisesc că spre dezamăgirea mea se repetă. Dar nu-i nimic, este romancierul care se citeşte pentru adrenalina care o dezvoltă romanele sale de acţiune, thrillere hard boiled, romane dure.

Ce este nou în acest roman este revenirea la familie, chiar dacă familia lui mai apare în alte romane.
Jack Reacher a mai a avut un frate, ucis într-o acţiune de spionaj.
Mama lui, franţuzoaică s-a prăpădit undeva prin anii 2000.
Tatăl său Stan Reacher, ofiţer în Invanteria Marină (Marines) este decedat demult de 30 de ani.

Şi iată că în acest roman apare!

Jack Reacher este undeva în Maine în nord estul SUA şi vrea să ajungă în perioada de iarnă într-o zonă mai caldă în San Diego, California. Aşa că procedează la un autostop care-l duce până în New Hampshire, undeva în apropierea oraşului Laconia. Acesta este locul de naştere al tatălui său Stan Reacher.  Aşa că Jack Reacher merge acolo să caute urmele tatălui care ar fi avut acum 90 de ani. Aşa că se duce la serviciul de la primărie să-şi caute tatăl în arhive. Cercetările sale arată ca părinţii săi şi nici el nu apar în statisticile vremii. Jack atunci se decide să extindă cercetările la întreg judeţul - county şi găseşte că familia bunicilor într-o suburbie industrială Ryantown unde bunicul era maistru la o fabrică metalurgică ce producea cositor. Apoi în registree de poliţie găseşte un incident unde doi adolescenţi W. Reacher şi Stan Reacher, probabil veri  şi membri Clubului de Birdwatchers (păsărari) au un incident unde un băiat de bani gata, mare derbedeu şi bătăuş este bătut şi omorât noaptea! O doamnă membră a clubului îl identifică pe Stan Reacher, cel care fuge de la locul incidentului. William cel care îl bate pe individ dispare. 

Între timp noaptea Reacher este trezit de un zgomot la exact 3 şi un minut noaptea. El dă de un alt tânăr de bani gata care agresa o tânără care era barmaniţă la un club de nopate cerându-i favoruri sexuale pe care aceasta le refuza. Reacher îl bate rău pe individ şi fata se retrage acasă. Acest lucru se va lăsa cu răzbunări probabile din partea tatălui bogătaş în Boston. 

Reacher se decide să facă o vizită la locurile unde a copilărit tatăl şi aici are un incident cu un proprietar care avea o livadă de mere care ocupase şi vechiul drum.
Şi aici pune la punct pe proprietar şi nişte gealaţi bătăuşi acontaţi de proprietar ca să-l pedepsească pe Reacher care primesc şi ei o bătaie sănătoasă, marca Jack Reacher.

În paralel cu tribulaţiile lui Reacher, doi tineri canadieni Patty şi  Shorty se îndreaptă spre New York cu un Subaru în ideea de a se îmbogăţii cu conţinutul unui cufăr pe care-l au cu ei. 

Pentru că maşina era veche trebuie să găsească un loc de odihnă peste noapte şi ajung la un motel în mijlocul pădurii. Aici locul era administrat de patru tineri cu aer de bancheri. Însă lucruri ciudate încep să se întâmple, maşina lor se strică complet şi Mark şeful afacerii promite să cheme un mecanic. Îşi dau seama că au devenit prizonieri în acest loc, unde încep să apară indivizi veniţi incognito cu o grămadă de bani, pe care l dau celor 4 afacerişti. 

Ca de obicei în romanele lui Lee Child zona este în afara acoperirii semnalului telefoanelor mobile ca să facă zona inaccesibilă, inclusiv într-o pădure foarte deasă. Am totuşi îndoieli că SUA nu este acoperită complet cu semnal de telefon celular.

Reacher ajunge în Laconia unde s-a dus să caute arhivele Clubului de Birdwatching exact când în oraş ajung 4 asasini plătiţi ca să-l răpească pe Reacher şi să-l pedepsească pentru bătaia dată fiului de bogătaş. Reacher îi anihilează şi îi predă poliţiei cu promisiunea că pleacă din  Laconia. În peregrinările sale este ajutat de fost reverend devenit mare ecologist. Se întorc la Ryantown ca apoi reverendul să-i recomande să tragă peste noapte la  motelul din pădure. Drumul este blocat de un camion uriaş de remorcare şi cei doi fac ultimele 2 mile pe jos. Aici Marc Reacher, şeful afacerii îi spune că motelul este închis şi îi conduce înapoi. 

Reacher miroase ceva putred şi se reîntoarce la motel.

De fapt Marc Reacher (nepot pe departe cu Jack) pusese pe internet în zone obscure o vînătoare de oameni. Cei veniţi echipaţi cu arcuri îi vor vâna pe cei doi canadieni. O astfel de afacere sinistră asemănătoare a mai fost în romanele sale. 

Cei doi tineri reuşesc să evite să fie vânaţi, ba Shorty are o idee şi dă foc motelului. Jack anihiliează doi vânători, ca apoi şi cei doi tineri să omoare alţi doi vânători. 

Mark îşi dă seama de catastrofă aşa că-ş împuşcă asociaţii şi pleacă cu un SUV Mercedes dar este blocat de  camion. Se întoarce să dea de Karel, şoferul camionului şi el vânător cu arcul care tocmai se pregătea să o execute pe Patty, Shorty fiind rănit. 
Mark îl împuşcă şi pe Karel, dar când voia să o împuşte pe Patty, aceasta este salvată de Jack Reacher. Îi dă pistolul lui Patty să-l execute pe Mark, dar nu este în stare aşa că Reacher este călăul nepotului ticălos.

Îl găsesc pe Shorty şi Jack o îndrumă să meargă cu Shorty la un spital să-l salveze pe Shorty. Banii peste un milion de dolari, jack îi dă lui Patty să înceapă viaţă nouă în Florida, pentru că acea comoară din cufăr, o grămadă de conmicsuri-benzi desenate nu i-ar fi îmbogăţit. 
Jack ajunge să dea de vărul tatălui sau, coincidenţă numit tot Stan Reacher. Acesta plecat î America de Sud s-a reîntors în Laconia şi trăieşte acolo cu o nepoată. El lămureşte povestea vărului său, tatăl lui Jack. El era de fapt Bill (William) Reacher şi el îl bătuse pe individ în noaptea ceea. Ca să scape îi luase vărului său certificatul de naştere cu numele Stan şi se dusese să se înroleze la Marines.  Aşa se mai lămureşte o pagină a biografiei lui Jack Reacher.

Jack îşi ia adio de la reverend şi se îndreaptă spre sud vest folosind autostopul.
Lee Child este un profesionist şi o astfel de carte este un respiro între cărţi bune.

Dar mulţi se delectează cu astfel de romane, chiar dacă snobismul îi face să spune că citesc doar literatură de mare calibru. Mincinoşi!










joi, 15 noiembrie 2018

Concert cu corni

În această seară dirijorul Tiberiu Oprea ne-a oferit un program variat.

În prima parte a concertului s-a cântat muzică preclasică-barocă. 

Prima piesă din concert a fost Suita Abdelazer a compozitorului englez Henry Purcell scrisă pentru piesa Moor's Revenge. Este o suită în 9 părţi cu dansuriel calsice ale vremii. S-a cântat în formatul redus al unei orchestre de coarde.
A două piesă care a definit concertul din această seară a fost Concertul pentru doi corni, cembalo şi orchestră de coarde în mi bemol major de Telemann. Telemann a fost un prolific compozitor german contemporan cu Bach. Muzica lui Telemann evocă prin cornii folosiţi o atmosferă aristocratică regală. Corniştii Mihai Sîrbu şi Iona gabriel Luca au reuşit o interpretare curată şi d emare frumuseţe. Ambii sunt moldoveni şi se  vede acolo mâna marelui conist Petrea Gîscă.

În partea a doua a concertului orchestra completă condusă de Tiberiu Oprea a interpretat Simfonietta nr.2 op.40 de  Mihail Andricu. Am ascultat o frumoasă piesă muzicală inspirată din folclorul românesc.

În final orchestra condusă de Tiberiu Oprea ne-a oferit selecţiuni din frumoasa Suită Karelia a lui Sibelius, expresia înaltă a sufletului finlandez.


Melomanii piteşteni au aplaudat interpretarea cu multă plăcere.

Gabriela Adameşteanu la Piteşti

Astăzi la Biblioteca Judeţeană Dinicu Golescu a m fost invitaţi la lansarea ultimului roman al Gabrielei Adameşteanu, Fontana di Trevi.
Despre roman am citit deja o prezentare făcută în Observatorul Cultural pe care-l citesc on line. Am înţeles că este ultima parte a unei trilogii începute cu Drumul egal al fiecărei zile, urmată de Provizorat pe care l-am cumpărat tot la lansarea lui la Piteşti.
Romanul mi-a plăcut mult, era descrierea epocii tinereţii mele sfârşitul anilor 60 şi începutul anilor 70.
Din punctul de vedere al literaturii române de azi sunt un dinozaur, prefer cam pe cei care au scris şi s-au afirmat înainte de 1989 şi experienţele cu scriitori tineri nu prea m-au convins. 
Ora de începere a lansării a fost cam neobişnuită, ora 11 dimineaţa, dar din motive obiective, traficul din Bucureşti la ieşirea spre Piteşti este la fel de infernal ca peste tot în capitala României.
Ştiam că Gabrielei Adameşteanu îi face plăcere să revină la Piteşti, oraşul copilăriei şi adolescenţei, unde are colegi de clasă care au venit special să se revadă cu ea. Invitaţia mai fusese făcută şi de asociaţia profesoarelor de literatură română pe lângă cea a gazdei, domnul Octavian Sachelarie. 

Întâlnirea a fost extrem de interesantă pentru că scriitoarea Gabriela Adameşteanu a atacat problema cititului la elevi şi la faptul că multimedia electronică îi atrage acum pe copii şi tineri mai mult decât lectura. Era exemplificată şi dificultatea de înţelegere a unuia precum Ion Creangă, mărturisită chiar de bunica scriitoare, căreia i-a venit greu să citească ca să înţeleagă nepoţii poveştile lui Creangă, cred eu în special din motiv de regionalisme, dar şi prin faptul că Ion Creangă este un autor rafinat în limbaj, cum au spus cunoscătorii, în pofida aşa ziselor ţărănisme.

Problema a fost preluată de doamna profesoară Carmen Simulescu care a  explicat c\t de greu este să îndemni elevii să citească, în primul rând lecturile obligatorii care par a fi o povară. Are însă noroc că este profesoară la un liceu de elită unde sunt copii inteligenţi şi capabili care au curaj să abordeze marea literatură neforţaţi.

Mă despart de opinia ei şi cred literatura română veche nu trebuie predată cronologic cum am suportat eu în primul an de liceu cu cronicarii şi Şcoala Ardeleană, ci deja prin clasele superioare XI-XII, când elevii au început să acumuleze un bagaj de cunoştinţe suficient ca să abordeze literatura română veche.

Problma este că ministerul nu este în stare să găsească o formula adecvată pentru a atrage pe elevi să citească literatură şi mai ales literatură română.

A urmat o întrebare interesantă din partea studenţilor la literatură despre cum trebuie să devii scriitor.

Şi doamna Adameşteanu a împărtăşit părerea prietenilor ei poeţi, care spun că scriu sub imboldul inspiraţiei. Cât despre roman aici îţi trebuie experienţă de viaţă, să ai prieteni care să te poată sfătui şi consilia după ce le-ai dat romanul să-l citească. 

Doaman Gabriela Adameşteanu este un nume de referinţă în proza românească.


A fost o întâlnire interesantă şi captivantă şi romanul se pare că este bun şi bine scris.

luni, 12 noiembrie 2018

Concluzii după Festivalul de Teatru de la Davila Piteşti















Acest festival îmi dă anual posibilitatea să văd care ar fi tendinţele teatrului contemporan românesc. 
Nu am fost martor la toate spectacolele, cele pe care le-a lansat Teatrul din Piteşti le voi vedea ulterior. Spectacolele au avut preţul modic de 15 lei de spectacol (că mă tot întreba o prietenă cât cost un bilet) ;i mi-am putut face o imagine despre starea actual[ teatrului şi tendinţele sale. 

Am văzut nu numai teatru de studio, ci şi montări făcute la Sala Mare, nu numai în studioul Liviu Ciulei, sau pe gradenele de pe scena sălii mari.

Am văzut o piesă să zicem mai clasică cu frustrările tipic anglo-saxono-irlandeze în în Regina frumuseţii din Leenane jucat de teatrul Jeam Bart din Tulcea.

Am văzut şi o comedie clasică în Zeul măcelului de Yasmina Reza jucat de Teatrul Mihai Eminescu din Botoşani, care a şi fost ecranizată de Polanski.

Piesa cea mai bine jucată şi pusă în scenă a fost piesa de la Naţional, Orchestra Titanic a lui Hristo Boichev dramaturg bulgar cu cotă la Londra. Este o piesă din genul teatrului absurdului, Boicev fiind urmaşul lui Ionesco, dar mai ales al lui Beckett.

Dar pentru mine spectacolul care m-a încântat pus şi simplu a fost muzicalul Cats de la Teatrul Matei Vişniec Suceava. Este un spectacol original, cu actori care cântă, dansează, dar şi interpretează la diverse instrumente. Cred  că a fost cea mai simpatică replică la muzicalul londonez.

Am urmărit şi două monodrame recitaluri de actriţe în Cinema Curcubeu şi The Show must go on, tipice pentru teatrul de studio, cu resurse scenice reduse. 

Acum privind la teatrul experimental am avut spectacolul trupei din Chişinău cu Hamlet. Mai exact cu o punere în scenă după Hamlet. Ideile au fost interesante privind scenografie cu două platforme metalice mobile pe care urcau şi coborau actorii, apoi costumaţia care aducea cu a trupelor Omon de represiune din Rusia. Altă idee interesantă este ipostaza lui Polonius în cea de ofiţer de KGB şi faptul că Hamlet este urmărit şi supravegheat de kaghebişti. M-a deranjat faptul că i-au zis Hamlet, mai bine zis se putea numi o adaptare după Hamlet.

Şi acum ajung la punctul culminant al teatrului experimental, piesa Autorul pusă în scenă de Bobi Pricop, regizor din noul val la Teatrul din Craiova.  Totul a fost incitant şi interesant cu actorii vorbind din mijlocul spectatorilor, până la finalul în care dramaturgul englez cade într-o pornografie oripilantă. După mine Pricop putea găsi o altă finalizare a piesei, tot în registrul cruzimii minus oribilitatea finală. 


A fost deci un festival interesant şi incitant şi aştept cu nerăbdare viitorul festival, cu piese curajoase şi incitante cu alternative la teatrul clasic. 

duminică, 11 noiembrie 2018

Lumea cărţii -The Written World de Martin Puchner
















Tocmai am terminat o carte foarte frumoasă.

Este o carte despre scriere, despre lectură. Aparţine unui profesor de la Harvard, Martin Puchner, neamţ de origine.

Mi-a plăcut pentru că îmi plac cărţile. Am învăţat să scriu şi să citesc de abia din clasa I-a, dar dragostea pentru lectură a fost dragoste la prima vedere. Citeam orice îmi cădea în mână. În casă nu prea aveam cărţi, ai mei aveau doar nişte almanahuri Universul, dar o vecină avea două fete mult mai mari ca mine şi de acolo am primit primele cărţi de poveşti. Am trecut rapid la romane, am citit în vara de după clasa I-a Cei Trei Muschetari, citind fonetic toate numele franţuzeşti, am trecut apoi la Contele de Monte Cristo şi vecinele spuneau mamei să nu mă mai lase să citesc că mă stric la cap, hahaha! Da, îmi place mult să citesc!

Revenind la carte şi Martin Puchner, el este un om îndrăgostit de lectură şi această carte este povestea scrisului începând din cele mai vechi timpuri. Scrierea marchează pragul dintre preistorie şi istorie, pentru că istoria începe când apar primele documente scrise. 

Scrierea a apărut în Sumer acum 5 mii de ani dintr-o necesitate...comercială. Pentru că oamenii aveau nevoie să înregistreze produsele muncii lor ca să le vândă. 
Ca apoi scrierea să fie folosită şi în scop literar.

Şi aşa Puchner ne spunea povestea primei biblioteci antice, aparţinând regelui asirian Ashurbanipal. Eu ştiam că în istorie Ashurbanipal rămâne ca un rege extrem de violent, Asiria fiind un imperiu mesopotamian construit prin jaf şi violenţă. Însă în acelaşi timp Ashurbanipal era un om îndrăgostit de lectură şi a construit o bibliotecă de tăbliţe cu cuneiforme în care s-a înscris Povestea lui Ghilgameş. Acesta este cea mai veche poveste a unui erou legendar şi a fost redescoperită când  a fost excavat în secolul XX situl arheologic de la Ninive şi au fost descoperite aceste tăbliţe.

Un alt mare cuceritor al antichităţii care era îndrăgostit de lectură a fost Alexandru cel Mare. Se spune că lectura poemelor lui Homer Iliada şi Odisea l-au determinat să cucerească Orientul. De fapt el fondează în oraşul care-i poartă numele, Alexandria din Egipt prima bibliotecă cunoscută de antichitate. 

Al doilea document important al antichităţii este Vechiul Testament. Acesta a fost pus la punct în timpul exilului babilonian de către Ezra pe la 580 î. Cr. Este interesant că Ezra nu era preot, el era scrib şi de atunci cei care sunt importanţi în păstrarea şi transmiterea cărţii sfinte nu sunt leviţii preoţi, ci scribii, care sunt strămoşii rabinilor de azi, pentru că ei transcriau şi ştiau Cartea Sfântă.

Puchner se ocupă apoi de marii fondatori de religii care nu au lăsat documente scrise. Mărturiile lor au fost înregistrate de învăţăcei. Aceasta este valabil atât pentru Budha, dar şi Confucius şi Iisus Cristos. La fel a fost şi cu fondatorul Islamului Mahomed, a cărui carte Koranul insuflat de Allah  şi recitat de Mahomed a fost înregistrată de prozeliţi ulterior. 

Un alt mare filosof antic care nu a lăsat documente scrise de el este Socrate, ale cărui cugetări au fost înregistrate în dialogurile scrise de Platon. 

Parcurgând apoi epocile Puchner ne descrie primul roman care este scris nu în civilizaţia europeană, ci în cea japoneză de către doamna Murasaki şi care se numeşte Povestea lui Genji.

O altă culegere de povestiri care a marcat universul cărţii este celebra culegere de poveşti Şeherezada şi Povestea celor O mie şi un de nopţi din Orientul Mijlociu.

Un alt momente fundamental în poveste scrisului este inventarea tiparului de către Gutenberg. De fapt este o redescoperire a unei invenţii chinezeşti. Gutenberg tipăreşte primele biblii cu suport pergament, dar suportul tiparului va fi în continuare hârtia, altă invenţie chinezească.  Tiparul a dat o mare lovitură religiei catolice pentru că revolta lui Luther împotriva papalităţii a fost făcut prin intermediul tiparului care a răspândit protestantismul.

Un moment important pentru literatura mondială este Don Quixote scrisă de Cervantes, primul romancier modern. Romanul lui Cervantes a avut un enorm succes că a fost plagiat şi a apărut o continuare apocrifă. Don Quixote creează primele probleme asupra proprietăţii intelectuale a dreptului de copy right

Altă personalitate importantă în dezvoltarea scrisului şi a literaturii sunt Benjamin Franklin care revoluţionează ziarul şi afişul cu contribuţii importante în acţiunile americane care au dus la Declaraţia de Independenţă, tipărind Declaraţia de Independenţă şi Constituţia Americană.

Nu este uitat nici Goethe care inventează formula literatura lumii.

Un capitol este dedicat şi Manifestului partidului comunist. Acest document produs de Marx şi Engels în 1848 nu a avut mare succes în desfăşurarea revoluţiilor de la 1848 din motive obiective, scopul acestora era impunerea burgheziei şi idealurile naţionale, nu problemele proletariatului. Însă acest manifest capătă o importanţă covârşitoare atunci când pică sub ochii lui Lenin care concepe partidul comunist şi revoluţia bolşevică. Din nefericire acest lucru a afectat teribil pe mulţi care au căzut pradă acest regim nenorocit şi mincinos. 

Puchner trece apoi la efectele comunismului asupra scriitorilor ruşi care sunt controlaţi de cenzură. Şi Puchner ne aduce în atenţie cazurile poetei Ahmatova cu poemul Requiem care a avut soarta poveştilor dinaintea scrierii fiind transmisă oral din cauza cenzurii. Apoi este amintit Soljeniţîn şi marile sale romane care nu apăreau tot din cauza cenzurii. 

Puchner nu insistă asupra efectului extraordinar al scrierilor lui Soljeniţîn pe care l-a avut asupra intelectualilor occidentali. El a făcut praf şi pulbere minciuna comunistă, care era foarte persistentă mai ales în rândul intelectualilor francezi. 


Cartea este frumoasă pentru că este scrisă de un om care iubeşte lectura şi cartea!