luni, 29 august 2016

Vacanţă în Ardeal - la pădure pe Valea Avrigului

Cabana lui Onu Dip
Miercuri 24 august vremea a dat semne de îndreptare şi asta suna bine, că doream să mergem la pădure.


Când eram copil rudele avea loc de fâneaţă pe Valea Avrigului la Unghi,  spre faimoasa cană Poiana Neamţului de unde se urca la Bârcaciu şi apoi la cabana Negoiul. 

Locul de fâneaţă era un loc mirific cu iarbă înaltă, în august se cosea otava şi apoi ca distracţie se mergea la râu după păstrăvi şi babe sau zglăvoace un fel de guvizi de râu de munte.
Se pregătea la foc de lemne şi un gulaş de cartofi că ne lingeam pe degete de aşa bunătate.
 
Baciul Manole şi ajutorul
De mers am mers acum la cabana lui Onu pe locul de fâneaţă al socrului său, Pantelimon Spiridon. De cabană după ce Onu s-a prăpădit are grijă soţia lui Steluţa. Noroc că în această zi nu este ocupată cu nepoţii, copiii fiicei sale Sofia. 
De această cabană îmi aminteşte şi figura lui nenea Pantelimon. A fost veteran de război, fost plutonier avea grijă de cai şi a făcut campania din Crimeea şi apoi cea anti-hitleristă până în Slovacia. De acolo s-a inspirat pentru casa Steluţei şi lui Onu. Nenea Pantelimon se retrăsese la cabană unde creştea bivole, era religios şi asculta doatr Europa Liberă. De fapt oamenii locului nu puteau fi păcăliţi cu prostii comuniste
Aici în Avrig am primit nişte lecţii foarte importante care m-au urmărit toată viaţa. 
Poiana Neamţului
Cred că aveam 10 ani când am fost cu unchiul Gheorghe şi tuşa Oana la cartofi într-un loc lângă pârâul Răcoicioarei, plin de peşti! Eu să dau iama în lanul de cucuruz-porumb să iau un ştiulete. La care tuşa mi-a explicat supărată cum să intru şi să iau ceva de pe locul omului, porumbul aparţine altuia! Asta însemna respectul pentru proprietate, oamenii nu furau, dacă era câţiva erau puţini, foarte săraci. Pe vremea aia eram îndoctrinat de la şcoală şi Palatul Pionierilor de binefacerile colectivei şi verişoara Măriuca fata tuşei Oana  îmi replica că da o să stăm cu toţi cu polonicul la brâu să mâncăm de la cazanul colectivei! Pe la 15 ani tuşa Oana mi-a zis gata cu pescăritul şi statul degeaba şi aşa m-a angajat zilier la reparat drumul de la Avrig la Mârşa. Şi aşa am lucrat vreo două săptămâni la dat cu hârleţul şi cu târnăcopul că am făcut bătături la mâini care mi-au amintit până azi ce înseamnă lucrul manual.

Din păcate oamenii aceia nu mai sunt. 
 
Căprioare
Am plecat la pădure cu carne şi mici cumpăraţi evident de la faimoasa Căbănuţă.
Am ajuns la cabana lui Dip pe la 11 şi ne-am instalat. A trebuit să trecem pe pod râul cam zăngănitor şi apoi drumul pe lângă superbe case de vacanţă, dar drumul cam rău de i-a trezit aprehensiuni Adrianei.
Bivole
Măriuca ne-a propus să mergem,până la cabana Poiana Neamţului, recondiţionată şi foarte elegantă încă neredată circuitului turistic.
Proprietarul are şi o rezervaţie de cerbi şi căprioare pe care doi reporteri de la Antena1 au venit să le filmeze. Am înţeles ulterior de la Măriuca că am apărea şi noi într-o secvenţă.
Pe drum am dat de ciobani care-şi coborâseră oile şi mi-am tras o poză cu clopul din dotare.
 
Râul Avrig
Ne-am întors la Cabana Dip şi am pus de foc, adică s-a ocupat Steluţa care este meşteră la grătarul construit de vărul meu. Pe lângă mici şi ceafa de porc Steluţa a mai adus nişte cârnaţi care au avut un gust deosebit.
Eu am experimentat slăninuţă prăjită cu grăsime scursă pe pâine şi mi-am reamintit de alte vremuri. 

Sticlele de bere erau la rece în pârâiaşul de la fântâniţa care se află în fosta bucătărie al lui nenea Pantelimon.

Şi ne-am ospătat cu carne la grătar şi cârnaţi că abia am mai putut să gust un mic.
Peisajul este magnific şi  după asemenea ospăţ pantagruelic am tras un pui de somn în cabana unde nu mă bâzâiau muştele. 
Slăninuţa 
Spre seară ne-am reîntors la Măriuca plin de bună dispoziţie.

Aşa s-a încheiat aventura mea ardeleană prin frumoasele locuri ce mi-au retrezit amintirile unei copilării fericite şi fără griji.

duminică, 28 august 2016

Vacanţă în Ardeal - o zi prin împrejurimile Avrigului

Pensiunea Albota
 
harta pensiunii Albota
A doua zi pe 23 august, pe vremuri zi importantă, Măriuca ne-a oferit o excursie prin împrejurimi Arpaş, Cârţişoara, Cârţa.
Vremea nu era bună, a plouat dar nu era frig şi aşa ne-am putut bucura de cele ce vom vizita.

Primul obiectiv a fost Pensiune Albota.
Am ajuns acolo pe drumul spre Arpaş pe un drum spre munte proaspăt asfaltat şi am
ajuns într-o zonă superbă pe râul Arpaş. Aici un întreprinzător sas, Martin a fondat o păstrăvărie cum eu personal nu am mai văzut.
Sunt păstrăvi de toate mărimile de la din cei mici la unii imenşi care erau special pentru reproducere. În acest iaz am văzut exemplare imense de peste 10 kg.

În alt iaz am văzut şi sturioni pe care domnul Martin i-a primit de la alt crescător de peşti după cum mi-a relatat. Pentru că am avut şansa să mă conversez cu acesta. Mi-a explicat că păstrăvii albi sunt albinoşi din modificări genetice care au fost dezvoltaţi de danezi şi care au o carne specială pentru filetul de păstrăv.
În această păstrăvărie poţi să devii pescar plătind doar 5 lei, dacă ai prins atunci exemplarul trebuie plătit şi este altceva.

Am ajuns când o echipă coordonată chiar de patron recolta păstrăvi de mărime normală, cam 15-20 cm pentru iazul unde se pescuia. Era însoţit de un frumos exemplar de Golden Retriever şi se întreţinea cu o familie de germani aflaţi în vizită.

Pensiunea îşi procură energie electrică de la o micro hidrocentrală amenajată pe râul Arpaş.
Zona este magnifică dar Măriuca ne-a  spus că mai avem de vizitat şi am plecat de aici.
 
Domnul Martin cu nemţii şi căţelul Golden TRetriever

Mânăstirea Cârţişoara

Drumul l-am continuat spre Mânăstirea Cârţişoara printr-o zonă de păşune cu mesteceni care îndrăznesc să spun că semăna cu cele din Germania cea verde! Drumul nu mai era asfaltat dar era foarte bine aranjat,probabil că era structura pentru o asfaltare apropiată.
Am ajuns într-un colţ de pădure la Mânăstirea Cârţişoara. Este nouă, a fost refondată după 1990 pe un loc de ctitorie de pe vremea lui Mircea cel Bătrân care era şi Herţeg al Făgăraşului.
În prezentarea mânăstirii răzbate ura cam ciudată pe catolici, cauzată de excesele generalului austriac Bukow care a distrus mânăstiri ortodoxe în Ardeal.  
Din fericire în acea vreme fruntaşii români nu s-au împiedicat în dispute dogmatice şi au acţionat împreună împotriva împilării conaţionalilor de aristocraţia maghiară. Pentru că nu am citit nicăieri despre dispute de acest gen şi prelaţii ortodocşi şi uniţi greco-catolici au salutat cu entuziasm Unirea din 1918 la Adunarea de 1 Decembrie de la Alba Iulia.
Eu în adolescenţă am trăit o altă mare nedumerire privind Şcoala Ardeleană iniţiată de intelectuali români de religie unită. Acest lucru era strict cenzurat şi în cartea noastră de Literatură Română autorii manualului constatau cu mare satisfacţie despre punerea în discuţie a infailibilităţii papale. Mă întrebam de acest lucru pentru că habar nu aveam că nu Samuil Micu, Petru Maior şi Gheorghe Şincai erau uniţi, educaţi la Roma. În Lepturariul Românesc al lui Aron Pumnul, care cred că era şi el unit, dar care a fost profesor în Bucovina ortodoxă el remarca spusele unui intelectual ardelean că românii din sud, din Principate nu au prea mari reflexe naţionale.
Sentimentul naţional al românilor l-au trezit ardelenii uniţi şi acestei biserică samavolnic desfiinţată de comunişti îi datorăm retrezirea mândriei naţionale.
Şi prin mătuşa Ana, sora mamei, călugăriţă unită îi datorez pentru că a adus-o la  pe mama la Ploieşti unde mi-a întâlnit tatăl.
Aşa că eu sunt foarte bucuros că biserica unită a reînviat şi nu mă deranjează de loc chiar dacă sunt ortodox în continuare.

Gugumăniile apărute în presă privind anumite hotărâri de la recentul Sinod ortodox din Creta că ar afecta puritatea ortodoxiei mă întristează.

Această ramură eretică a creştinismului, pentru că patriarhul de la Constantinopol nu a mai recunoscut supremaţia papală, împins de interesele mici şi prostia  împăraţilor bizantini în 1054 trebuie să redevină ecumenică şi să reapropie de cealaltă ramură catolică.  Suntem toţi creştini şi idioţenii medievale de acum 1000 de ani trebuie lăsate la o parte.

Oricum m-am bucurat la Mânăstirea Cârţişoara de frumuseţea peisajului, de aerul patriarhal şi de atmosfera sfântă a unei aşezări monahale.


La Muzeul Badea Cârţan
Badea Cârţan
























Coborând pe şoseaua Transfăgărăşanului am intrat în Cârţişoara şi am ajuns la Muzeul Badea Cârţan.

Badea Cârţan a fost un păstor român autodidact care a plecat pe jos spre Roma spre a le arăta italienilor de la Roma cum arată daci sculptaţi pe columnă.
Casa lui Badea Cârţan
În curtea muzeului se află o veche clădire a casei lui Cârţan din bârne şi zugrăvită în albastru pe dinafară şi acoperită cu trestie. În interior se observă o mică bucătărie cum întâlneşti pe la munte şi în cealaltă cameră un interior clasic ardelenesc inclusiv coşul de nuiele agăţat de tavan în care erau legănaţi copii de ţâţă.

În spatele clădirii era şura  la fel acoperită cu trestie. Însă ustensilele din gospodărie mi-au reamintit de copilărie unde am revăzut toate aceste scule şi unelte necesare într-o gospodărie tradiţională.

A fost o mare plăcere să văd amintirea unui dintre românii cu care ne mândrim şi azi.



La Cârţa la mânăstirea cisterciană
Parcul de lângă Mănăstirea cisterciană Cârţa
Următorul obiectiv al excursiei noastre a fost mânăstirea cisterciană din Cârţa. 
Cârţa a avut o importantă populaţie săsească şi mânăstirea este parte a acestei moşteniri. Trecem printr-o localitate exemplară cu asfalt bun pe şoseaua principală. Cam toate faţadele caselor sunt zugrăvite de curând şi în dreptul fiecărei case sunt jardiniere.
Harta Ardealului săsesc
Totul se datorează primarului Magheru, fost tehnician la Mârşa. După nume se pare că primarul este oltean, dar asta nu l-a împiedicat să fie un excelent primar căruia i s-a dus buhul în zonă.
Măriuca şi-ar dori un primar la fel. Klingeis a dezamăgit-o!
Ajungem la ruinele mânăstirii care arată foarte impresionant şi monumental. Asta mi-a amintit de ruinele de la Hollyrood Castle din Edinburgh. Monumentul a fost se pare recondiţionat şi cu bani europeni.


Afişele subliniază că nu este opera saşilor, ci a călugărilor cisterciene originari din Citeaux, Franţa, călugări de origine burgundă care certifică faptul că parte însemnată din coloniştii saşi erau din zonă deci din Luxemburg de unde şi legăturile Sibiului cu această mică metropolă şi stat europene. 
Dialectul din zonă aduce cu cel vorbit şi azi de luxemburghezi. Mânăstirea a fost fondată în 1201 cam în timpul celei dea doua Cruciade. Mânăstirea a fost distrusă inclusiv de turci dar a rămas turnul specific goticului burgund şi capela care a devenit biserică luterană. Poţi vedea locul unde se citea Evanghelia şi în curtea bisericii se află un cimitir al militarilor germani morţi în Marele Război 1914-18. Pe unul din ziduri tronează şi statuia lui Roland eroul lui Karl der Grosse - Charlemagne. Aflu dinspre Neagu Djuvara că românescul crai pentru vine chiar de la împăratul Carol cel Mare.
Biserica luterană
Interiorul bisericii este baroc cu două orgi şi totul este pregătit pentru slujbă, doar enoriaşi mă întreb dacă mai sunt.
Zona aceasta are puternice tradiţii germane prin saşii care sunt stabiliţi aici de mai mult de 800 de ani. Din păcate comunismul i-a alungat, nu administraţia românească după 1918 cum sugerează un neghiob cu nume unguresc. Ungurii au reuşit chiar să maghiarizeze pe şvabii din Satu Mare prin intermediul politrucilor comunişti care abundau după 45.
Observ că unii dintre saşi au revenit şi unii prosperă şi este un lucru bun, românii îi aşteaptă cu braţele deschise, nimeni n-ar obiecta dacă ar re-emigra.
Statuia lui Roland 
Locul Evangheliei
Şi aşa a luat sfârşit o zi extrem de interesantă prin zona de unde începe partea nordică a şoselei Transfăgărăşan.

Vacanţă în Ardeal - Avrig

Biserica ortodoxă din Avrig
Înainte de a pleca la Ocna Sibiului Adriana s-a conversat cu Măriuca, verişoara mea şi ea ne-a invitat după cură să mergem câteva zile la Avrig.

Avrigul este localitatea de baştină a mamei mele. Copilăria mea s-a desfăşurat cu vacanţe de vară la Alunişul prahovean patern şi Avrigul matern. Soseam de obicei la Avrig prin august. Când eram mici tata ne-a trimis cu cu camion de la serviciu care mergea la Cluj. Erau anii 50, camioanele erau vechi şi făceau cam 10 pene până la Avrig unde ajungeam spre miezul nopţii, plecaţi de dimineaţa din Ploieşti. 
Curtea bunicilor cu şura tradiţională unde unchil Mihai ţinea în stânga oile şi în dreapta bivola şi calul
Am stat la început la bunica, în centrul Avrigului. Era o casă veche bătrânească, de unde ea mai rămas o poză de început de secol XX cu ţărani cu opinci şi cu cizme care se ocupau de vânătoare. tabloul cu bunicul lipseşte. Era o litografie color cu Franz Iosef şi cu bunicul stând în picioare la o masă pe care se afla un pahar de Tokaj. Bunicul avea fotografiat doar capul lipit pe litografia datând din 1903 de la Budapesta. Ei bine am văzut o litografie asemănătoare cu u husar la cârciuma lui Svejk U Kaliha (la potirul). 
Ţărani de la începutul secolului XX unul dintre ei a fost proprietarul anterior al casei bunicilor
De această casă se leagă şi faptul că terminând clasa I-a am descoperit în pod o carte pe care am citit-o cu nesaţ, era Cei trei muschetari de  Dumas! Am citit-o pronunţând cum se citeşte în româneşte, literal D’Artagnan, Athos, Porthos.

După 1960 când unchiul Mihai şi tuşa Maria s-au apucat să reconstruiască şi modernizeze casa, ne-am mutat la unchiul Gheorghe şi tuşa Oana, la cealaltă verişoară Măriuca. Aici am dat de o carte de citire dinainte de 1918 şi am avut şocul să citesc că portul patriei noastre este oraşul Fiume (azi Rijeka), era Imperiul Austro-Ungar!

Copii unchiului Mihai erau Onu zis şi Dip şi Măriuca. Dip îi spuneau toţi lui Onu pentru că era un mare rocker şi îi plăcea îndeosebi Deep Purple. Onu era un pescar desăvârşit şi reveneam la Avrig să mergem la pescuit de păstrăvi sau la pe Olt la şalău. Din păcate Onu s-a prăpădit acum 5 ani. Aşa că invitaţia verişoarei Măriuca, sora lui Onu a venit la fix.

Măriuca ne-a luat cu maşina ei luni de la Ocna Sibiului, unde după amiaza s-a pornit vremea proastă.

Am ajuns la Avrig unde era închis dar vremea era încă caldă.
 
Iazul morii unde pescuiam în copilărie,
moara nu mai funcţionează
Am plecat la cumpărături în zona comercială de lângă blocurile din fostul cartier al saşilor din Avrig.  Prin plecarea lor în anii 80 grădinile erau libere şi acolo s-au construit blocuri pentru muncitorii de la Sticla şi de la Uzina Mecanică Mârşa. De aici erau doar câţiva paşi spre Moara de pe iaz unde pescuiam în copilărie. De fapt plăcerea pescuitului este din copilărie practica pe râul Avrig, pe iaz şi pe Olt.
Vorbind de saşi îmi reamintesc de faptul că aveam o grămadă de prieteni dintre ei, dar singur fiind cu 9 saşi, toţi vorbeau româneşte. Altă amintire era cu patrulaterul de castani din cartier unde duminica se strângeau îmbrăcaţi în pantaloni tirolezi de piele de drac şi ascultau fanfara care le cânta. Dra stea-s lucruri din trecutul îndepărtat de mai mult de 50 de ani. 

După asta am mers la mormintele bunicilor mei şi unchiului Mihai şi tuşei Maria ca şi la mormântul lui Onu Dip. Bunicii mei au fost inamici în Războiul cel Mare, bunicul matern a fost în Galiţia, unde a căzut prizonier al ruşi, iar cel patern a pierit la Mărăşeşti. Bunicul dinspre mamă a supravieţuit până în 1948, murind înainte de a mă naşte eu.
Orangeria de la Palatul Brukenthal
De aici am plecat să vizităm Palatul Brukenthal. Palatul Brukenthal este o construcţie care se vede din stradă, corpul principal vis a vis de catedrala luterană şi lângă şcoala din Avrig.
Palatul Brukenthal din deal
Venind vorba de biserici, în copilărie am avut nedumeriri privind bisericile din Avrig care arhitectural erau asemănătoare, construite în stil gotic ambele. Avrigenii au rămas ortodocşi precum toţi românii ardeleni din sud de Mureş şi de moţii din Apuseni. Constat acum că există influenţe central europene şi al ortodocşi, de exemplu nu este obiceiul colivei. 
Scara din parc văzută de sus
Palatul Brukenthal unde  a funcţionat pe vremuri un preventoriu pentru tuberculoşi a revenit comunităţii săseşti. Klingeis, fostul primar sas a luat în concesiune palatul şi a recondiţionat doar Orangeria, palatul din vale, palatul propriu zis de la stradă rămânând nereparat. 
Scara văzută de jos din parc
O poză veche din palatul Brukenthal cu Gruss aus Freck (Avrig) dar cu ţărani români în costume tradiţionale
Cele două palate se află unul în deal la strada principală şi celălalt în vale ajungând-se pe o scară monumentală printr-un parc vast cu copaci seculari. Aranjamentul este foarte asemănător cu Palatul Belvedere din Viena construit de Eugeniu de Savoia. Mie mi-a sărit în ochi de cum am văzut în Viena Palatul Belvedere. Inclusiv este şi o fântână cu arteziană şi care avea odată peşti aurii. Baronul Brukenthal a construit această bijuterie în cea de-a doua jumătate a secolului XVIII-lea şi ar fi bine ca tot ansamblul să fost recondiţionat. Ar deveni un obiectiv obligatoriu în zonă. 
Imaginea veche cum se vede azi
Se spune că Brukenthal este cel care a adus în Ardeal bivolii negri atât de comuni în copilăria mea, aici vacile erau în minoritate. Acum gospodăria tradiţională a dispărut, şurile s-au transformat în garaje. În locul căruţei tradiţionale tractate de la cal la unchiul Mihai sau de bivoli a unchiul Gheorghe acum tronează o maşină. Aşa că aprovizionarea cu produse tradiţionale se face la Căbănuţă o carmangerie care s-a dezvoltat de când n-am mai fost prin Avrig.
Biserica luterană vis a vis de Palatul Brukenthal
Într-o dimineaţă m-au trezit clopotele de la biserică la ora 7. 
M-am îmbrăcat şi am intrat în curtea bisericii unde se află mormântul lui Gheorghe Lazăr cel mai celebru fiu al acestei localităţi. Pe piatra tombală sunt scrise versuri în româneşte dar cu chirilice, doar numele lui Lazăr este cu caractere latine Georgie Lazăr, cum este scris. Vis  a vis este casa familiei lui Lazăr care este de zid, deci după arhitectura săsească, din secolul XVIII. Lazăr este fondatorul învăţământului românesc şi al colegiului Sfântul Sava.
Munţii Făgăraş în depărtare
Am intrat în ultima zi şi în muzeul Avrigului unde sunt mărturii ale vieţii tradiţionale româneşti pe care mi le amintesc din copilărie.
Casa lui Gheorghe Lazăr
Ce a dispărut demult este meliţa cu care se toca cânepa, care acum a ajuns drog. De fapt, amuzant este că prin 2003 când am ajuns la Amsterdam şi mă plimbam, prin cartierul de distracţii erotice am simţit în aer un miros cunoscut, era mirosul de cânepă, că parcă unii copii fumau pe atunci frunze de cânepă. De fapt şi cânepa pusă la muiat în râu sau Olt era locul preferat de unde prindeam peştişori chelteul (coş de nuiele), probabil le plăcea şi lor mirosul?
Casa lui Gheorghe Lazăr din lateral din curtea bisericii


Şi aşa am petrecut momente minunate la Avrig, amintindu-mi de copilărie.
Mormântul lui Gheorghe Lazăr