joi, 29 martie 2018

Jurnal de joi cu miel

Mielul Mistic al lui Jan van Eyck
Da, în fine parcă vine primăvara! Azi am plecat de dimineaţa la ora 8. Vagonul era plin de adolescenţi, mai ales adolescente, care împreună cu nişte profesoare mergeau la Bucureşti în programul şcoala altfel. 

Pe drum am stat mai ales cu nasul în Dilema veche.
Dosarul are în vedere reproducerea digitală a unor vechi manuscrise româneşti. Petru cei interesaţi de istorie, pentru celui care mănâncă o pâine de pe urma istoriei, reproducerea digitală este o mare şansă. Noi avem o bibliotecă fabuloasă în incunabule la Biblioteca Batthyaneum  din Alba Iulia. Am citit despre frustrările unor organizaţii protestante care studiază textele biblice care se oferă să digitalizeze manuscrise greceşti vechi ale noului testament, dar care întâmpină greutăţi din parte bibliotecilor noastre. Există multe greutăţi din partea şefilor acestor instituţii şi interese cretine din partea altora. Eu care sunt un individ digital, citesc mai ales pe tabletă m-ar interesa să văd pe anumite platforme documente vechi care sunt în România. Ar fi o şansă pentru toţi să avem această posibilitate.

Un articol mi-a sărit în ochi, al lui Mihai Buzea despre ostilitatea bucureşteană faţă de provinciali. 
Părerea mea este că un procent covârşitor dintre bucureştenii atât de pe vremea mea, dar mai ales azi sunt veniţi din provincie. Deci sunt bucureşteni recenţi. 

Îmi amintesc că scriitorul Petru Popescu, căruia i-am luat un interviu pe vremea studenţiei mele mi-a mărturisit că este bucureştean la a 8-a generaţie, dar avea şi rădăcini de oltean de Drăgăşani că m-a servit cu un vin rubiniu de acolo. Vin de Drăgăşani care pentru mine este în top şi pe care îl beau când am ocazia. Recomand Crâmpoşia al lui Iordache, ieftină şi bună! 

Dar să revin la bucureşteni. În articol sunt opinii ale unor provinciali şi sunt negative. Îmi aduc aminte că erau unele similare şi prin studenţia mea. Însă cel puţin în anul nostru bucureştenii nu făceau pe mari şmecheri, erau unii mai descurcăreţi, mai experţi la agăţat domniţe, dar provincia dicta, pentru că eram mai tari la carte, eu inclus! Aşa că am avut relaţii bune şi constante cu bucureşteni.   Mulţi dintre colegii provinciali sunt azi bucureşteni vechi, deja bunici. 

După ce am ţinut cursul am avut timp pentru o tură prin centrul Bucureştiului. A fost o zi frumoasă şi însorită. Am trecut prin Centru Vechi şi apoi am luat-o prin Calea Victoriei spre Bulevardul Magheru. Am văzut că, în fine Hotelul Lido este înconjurat de schele, poate îl refac?
Aici sunt foarte de acord cu doamna Firea că frumosul nostru bulevard central Art Deco ar merita să redevină ce era în interbelic, cel mai american bulevard din această parte de Europă,  inclusiv cea Centrală! Trebuie puşi proprietari ori să vândă, ori să refacă frumoasele clădiri ale acestui bulevard. Magheru One este un exemplu. O fi oare Blocul Algiu al lui Nilă din Moromeţii lui Preda? Eu aşa cred. 

Altă preocupare de sezon este operaţiunea MOV miel, ouă, vin. Mielul este anul acesta mai scump! Inflaţia bat-o vina. La Kaufland este 29 lei kilul, la Carrefour 27 lei, la Auchan cel mai ieftin, 26 de lei. În piaţă încă nu au apărut, cred că pieţarii aşteptau supermarketurile, deci nicio şansă, mielul este mai scump anul ăsta, faţă de 20 de lei kilul anul trecut. Aşa că mâine e zi de miel, mergem la Auchan!

Vlad Dimulescu - un pianist rafinat

În această seară Filarmonica Piteşti a avut un oaspete de vază, rafinatul pianist Vlad Dimulescu.

Ocazia a fost Concertul pentru pian şi orchestră în la minor, op.54 a lui Robert Schumann.

Concertul este unul din cele din repertoriul marilor pianişti este de o mare frumuseţe şi simţire romantică. A fost scris pentru soţia sa celebra pianistă Clara Schumann.
Vlad Dimulescu, Leonard Boga şi orchestra Filarmonicii Piteşti
Interpretarea lui Vlad Dimulescu a pus în evidenţă frumuseţea concertului dialogul pianului cu celelalte instrument, maiestuozitatea muzicii. A fost bine acompaniat de orchestra condusă de tânărul şi înzestratul  dirijor Leonard Bogza. 

Lumea a izbucnit în aplauze puternice după finalul concertului şi Maestrul Dimulescu ne-a fericit cu un bis tot din Schumann. Singura mea frustrare a fost că sala a fost destul de goală, de parcă Paştele ar veni în duminica care vine.
Am fost privilegiaţi în ultim perioadă cu pianişti, săptămâna trecută Răzvan Dragnea, apoi marţi de Ziua Basarabiei Lyvica Ştirbu Sokolov, studenta maestrului Dimulescu, care am aflat de la profesorul ei că a fost la un concert la Minsk cu violonistul Spivakov!
Leonard Boga şi orchestra Filarmonicii Piteşti
În parte a două a concertului am audiat Simfonia în re minor a lui Cesar Franck. Muzica lui  a stârnit mari controverse la vremea sa, pentru că simfoniile erau o afacere germană, dar francezii fuseseră înfrânţi în 1871 şi nu erau de loc încântaţi de muzica germană.

Simfonia lui Franck este în trei părţi deci nu respectă forma clasică, are părţi în care toate secţiile de suflători sunt în acţiune, un pasaj deosebit al cornului englez, acel oboi mai special, nu cornul de bronz francez. Muzica de final are o notă de bucurie, de veselie care creează o stare specială.

Interpretarea a fost reuşită orchestra Filarmonicii  a realizat o interpretare de bună calitate bine condusă de dirijorul Leonard Boga.


A fost una din serile deosebite la Filarmonica Piteşti. 

luni, 26 martie 2018

Martin S. Martin - Un om de toată isprava - În conferinţă la Ateneu

Martin S. Martin este un medic american de origine română. În România se numea Martin Ştefan Constantinescu, era chirurg cardiovascular şi profesor la Medicină şi interesant naş de cununie al lui Andrei Pleşu. A fost dat afară de la Medicină şi a plecat în Statele Unite.  S-a stabilit la Chatanooga, Tennessee, unde funcţionează ca medic cardiolog.  Acolo a fost vindecat de tahicardie Gabriel Liiceanu.
Domnul Martin S. Martin ne-a prezentat în conferinţa sa despre o oră cum a a evoluat medicina, mult mai încet ca celelalte ştiinţe să se ajungă după marile descoperiri ale vaccinării şi mai ales a descoperirii de către Alexander Fleming a penicilinei. Antibioticele au reuşit să vindece bolile infecţioase şi dea ceea au apărut bolile secolului cancerul, bolile virale. După al Doilea Război Mondial medicina a făcut paşi uriaşi, prin descoperirile în biotehnologii, a chirurgie asistate de inteligenţa artificială. Tratarea cancerului o să treacă în curând de la chimioterapie şi radiere care omoară ţesuturile bolnave şi cele sănătoase la tratament ţintit special făcut pentru bolnav. Descoperirea şi stabilirea genomului va permite alte metode de vindecare dar şi de reparare a unor ţesuturi bolnave. 
Viitorul spitalului nu va mai fi a unei clădiri imense cu multe încăperi ci acum bolnavul va fi tratat de în spital mobil la domiciliu. 

A avut apoi o discuţie cu fostul pacient, Gabriel Liiceanu.

Doctorul Martin S. Martin este un conservator. Marea lui frustrare în România a fost că politicienii respectiv atunci, Ceauşescu şi acoliţii îşi băteau joc de bolnavi şi nu mai importau şi aprovizionau  cu dispozitive medicale care putea  salva vieţi. Neîncrederea în politicieni continuă şi în democraţie pentru că politicienii promit multe şi nu se ţin de cuvânt.

Doctorul Martin este ferm împotriva eutanasierii pentru că medicina este pentru a salva oameni, nu pentru a-i omorî aşa cum este şi stipulat în jurământul hipocratic.

Martin S. Martin este împotriva avortului de la o anumită a fătului care este deja om, deci avortul se poate produce doar în primele săptămâni după concepere.

Ascultându-l pe doctorul Martin mi-am dat seama ce a pierdut România prin plecarea lui, un excepţional profesor, dar şi America pentru că doctorului Martin nu i s-a mai permis să practice chirurgia, doar absolvenţii universităţilor americane aveau această aprobare. 


Am fost şi suntem risipitori cu inteligenţa românească. Este de înţeles ca cercetători de mare calibru să lucreze în marile centre de cercetări, dar medicii buni şi valoroşi ar putea să practice în România!

joi, 22 martie 2018

Jurnal de echinox de primăvară în plină iarnă

Pe unde intru eu în campusul Politehnicii
Facebook îşi aminteşte de postările mele de acum un an şi îmi publică nişte poze de anul trecut din aceeaşi perioadă şi vedeam cu pomii erau înfloriţii. 
Azi când am trecut de echinoxul de primăvară parcă am fi în vremea Crăciunului cu zăpezi din copilărie. 

Astăzi îmi dau seama că atunci când plec cu trenul din gara Piteşti trec prin mai multe Românii. Şi apropo de CFR, automotoarele care pleacă din noua gară arătau ca trenurile pe distanţă scurtă din Germania, dar au trecut deja 20 de ani şi nu mai arată chiar aşa de bine.
Gara din Piteşti construită peste vechea gară este ultramodernă, este făcută după un proiect de gară de TGV din Franţa. Am văzut o astfel de gară la Aix en Provence. Trenurile trec pe sub gară unde se află calea ferată. Păcat că gara veche nu s-a prezervat, poate era bine să fie integrată în proiectul modern.  
Cea nouă o fi modernă, dar cu mici defecte, de exemplu poţi urca în gară cu scară rulantă la casele de bilete, dar trebuie să cobori pe jos pe scară la peron, şi să urci la fel de pe peron. Există doar un lift, care nu poate acoperi necesităţile dacă ar fi mai aglomerat când ai bagaje.

Trec apoi spre Bucureşti prin nişte localităţi cu periferii uitate de lume chiar lângă cale ferată. Vezi nişte bordeie amărâte la ieşirea din Goleşti sau prin satul de ţigani de la Pătroaia, care probabil că alimentează cu cerşetorii care murdăresc tot centrul Piteştiului.  

Ajung la Gara de Nord cu aerul ei vetust de acum 100 de ani şi iau tramvaiul de pe podul de la Basarab. Liftul şi scara rulantă iar nu merg. S-a făcut gălăgie în presă, sper că şi aportul meu a contat, acum  cică nu ar fi recepţionat!
Pe madam Firea o doare în continuare în bască de vârstnicii care trebuie să urce scările.

Tramvaiul mă lasă în altă lume. Am ajuns la mall-ul AFI Center.
Un fost coleg de şcoală stabilit în SUA spune că asemenea mall nu prea a văzut acolo. Şi eu pot depune mărturie, nici eu n-am văzut un astfel de loc în SUA.
Magazinele elegante din mall îmi amintesc de Viena, mai ales că a apărut Peek & Cloppenburg, evocat de Cărtărescu în Jurnalul său ca standard de calitate. Sau de ce nu de Londra, de Paris sau alte mari metropole.
Mă fâţâi şi eu prin magazine, urmărind soldurile. Am găsit preţuri foarte bune la H&M, sau la Zara. Dacă urmăreşti soldurile după Anul Nou, prin februarie poţi avea surprize plăcute.
Trec pe la Cărtureşti să văd noutăţile, dar traducerile din engleză, la romane thriller le-am citit deja! Tot aştept Istoria Creştinismului Românesc, dar văd că încă nu s-a reeditat!

La final mă opresc la Starbucks. M-am învăţat din America la cafeaua Starbucks care este foarte bună. Amicul Dan Ilaş cu care m-am întâlnit la o conferinţă în California m-a învăţat să cer filtru tall. Acolo era 1.60$ acum 10 ani. Azi la noi este 7 lei, un pic mai mult. În Europa, la Viena era cam 2 Euro. Deci la noi este ieftină. Cer cafeaua cu lapte cald, pentru că la noi nu mai pun la dispoziţie de o vreme cana cu lapte. 

Ajung apoi la Politehnică, aici mare lucru nu s-a mai întâmplat de la începutul anilor 70,  când din anul 3 am început să învăţam aici. Poate doar frumoasa Bibliotecă, unde există săli confortabile unde se fac susţinerile tezelor de doctorat.

 Îmi ţin cursul de la 1 la 3 mai până îmi văd studenţii cum cască. Este ora prânzului şi a siestei de după amiază. Apoi  pornesc pe jos spre gară. A început să fulguiască şi este zăpadă îngheţată pe jos.  


Trec printr-una din zonele cele mai dinamice ale oraşului Bucureşti. În Jurul campusului sunt mai multe blocuri noi de locuinţe. 
Se construiesc cel puţin vreo 5-6 clădiri înalte de birouri. Un ansamblu este exact vis-avis de APACA, lângă campusul Politehnicii. Altul este chiar pe malul Dâmboviţei, pe fostul amplasament al Fabricii de Pâine. În clădirile rămase de la Bere Griviţa, fosta Bere Luther se va construi un mall. Exact cum mă gândeam şi eu şi am postat asta pe Facebook.

Mă opresc la Carrefour Orhideea. Altă zonă modernă şi la fel ca prin Occident. De aici mai cumpăr pateu de fois gras. Este la preţuri rezonabile, dacă vrei chiar fois gras, adică chiar ficat de gâscă bagi mâna adânc în buzunar. Mai găsesc şi ceva brânză franţuzească, când nu găsesc sorturile astea la Lidl în Piteşti. 

Continui şi ajung la Kaufland. De aici mai iau o bere pe drum. Am un fel de pungă izotermă pe care Adriana mi-a găsit-o la Jumbo, unde îmi ţin o sticlă de apă minerală. Aşa că îmi pot ascunde sticla de bere de 0,75 l, cum fac americanii care-şi pun băutura în pungă opacă aşa că nu pot fi acuzaţi că beau în public...hahaha! Am văzut de curând cea mai simpatică reclamă la berea daneză Carlsberg a actorului meu  danez preferat, Mads Mikkelsen, care exersează cu această bere salutul danez.

În tren iniţial mă dezbrac, dar la Titu îmi pun haina pe mine. Ce paradox! Săptămâna trecută era cald şi frumos şi caloriferele mergeau ca în baie, acum când este frig şi viscol caloriferele au îngheţat şi ele!

La Piteşti fulguieşte slab faţă de ninsoarea care începuse la Bucureşti. Să vedem dacă închiderea şcolilor în Bucureşti are suport!


Am ajuns acasă şi plec repede la concert. 

P.S.
Luat de focul creaţiei am uitat să marchez lucrurile interesante citite în Dilema veche, lectura mea de naveta de joi.

Dosarul este dedicat Onoarei. Aflu că onoarea e un neologism de secol XIX, de origine latină, care a înlocuit mai vechiul slavic cinste. Vorba din bătrâni era "cinstite feţe" este înlocuită de caragialescul "onorabili cetăţeni".

Andrei Manolescu evocă excelentele condiţii de cazare din Austria la schi. Eu am avut ocazia să mă conving de aceste condiţii de cazare vara şi opinia este similară. La fel de mulţumit sunt eu cu condiţiile din Grecia. Chiar dacă la cazare probabil este mai modest la greci, în schimb la tavernă eşti tratat ca o rudă sau un invitat special. Asta la experienţa mea de la Sakis din Skala Potamia, în Tassos.

O ultimă remarcă, criticul teatral Oana Stoica se ocupă într-o cronică de teatrul LGBT experimentat de indivizi care au această orientare. S-a ajuns şi la teatru să experimentezi problemele astea de gen cu unii care îşi declară deschis deosebirea de gen. Mă interesează teatrul de studio, dar exhibiţionismul ăsta LGBT mă face să devin anacronic şi obtuz. Cum excedată o artistă declara că nu mai poţi să te afirmi dacă nu eşti homosexual! 
Nu am nimic cu cei care nu sunt heterosexuali, dar expunerea asta publică mă duce cu gândul la musulmani care vor să-ţi expună insistent  opţiunea lor religioasă, mai ales prin îmbrăcămintea femeilor. 
Iar despre teatru sunt reacţionar, rămân la Caragiale şi de ce nu la Ionesco!


luni, 19 martie 2018

Răspunsul fizicii - Conferinţa de la Ateneu cu Cristian Presură în dialog cu Vlad Zografi

Cristian Presură

Vlad Zografi










Prietenul Ion Oprea mi-a făcut un cadou, înregistrările de la Ateneu ale conferinţelor de acolo de la sfârşitul lunii februarie.

Prima conferinţă vizionată de mine a fost cea despre fizică, domeniu apropiat mie, dar şi din motive sentimentale, prietenia care i-o port lui Vlad Zografi.

Din acest motiv, mărturisesc că am urmărit mai întâi nu conferinţa propriu zisă, ci dialogul celor doi fizicieni, Cristian Presură este cercetător la Laboratorul Philips din Olanda, iar Vlad Zografi (Djamo) deţine un doctorat în fizică nucleară la Paris.

Cristian Presură a devenit cunoscut în România, nu pentru invenţiile sale, ci pentru un cărţoi despre fizicăFizica povestită, cum se exprima mucalit Zografi. Cartea a luat premiul Academiei Române pentru calitatea şi impactul ei privind popularizarea ştiinţei.

Vlad Zografi spune că astfel de cărţi sunt normale pentru lumea anglo-saxonă, mai puţin în lumea ştiinţifică europeană, franco-germană. 
Şi eu când eram copil citeam astfel de cărţi, cred că multe titluri fiind traduceri din literatura sovietică.

Celebră pentru explicarea fizicii rămâne cartea lui Richard Feynman, laureat al Premiului Nobel pentru fizică, cel care a scris o celebră carte de popularizare, Şase lecţii uşoare, tradusă la Humanitas, la care face referinţă de fapt şi Cristian Presură.

În conferinţa sa Cristian Presură încearcă să descrie lumea folosind fizica cuantică, făcând apel la ultimele descoperiri în materie, Bozonul Higgs - aşa zisa particulă a lui Dumnezeu şi măsurarea undelor gravitaţionale.

Oricum toate aceste lucruri mi-au amintit de conferinţa de la Piteşti a doctorului Buckhardt Schmidt de la CERN –


Conferinţa lui Presură a fost extrem de interesantă pentru că a folosit paralele interesante cu lumea obişnuită pentru a explica fenomenele cuantice. Mecanica cuantică este o chestiune complicată şi cred că sunt puţini pe care o înţeleg complet. În final a explicat şi cum stăm cu bozonul Higgs, o componentă a materiei în infinitul mic.

Apropo de aceste noţiuni, în perioada când eram la CDPN la IFA, în acel scurt intermezzo de 3 luni citeam reviste de fizică de la bibliotecă. Era în 1972 şi abia atunci apăruseră discuţiile despre ipoteza teoretică a quarcilor cu proprietăţile lor insolite, culoare, miros, etc! Se scria acolo că materia compusă doar din quarci ar da densităţi enorme.

În final Presură a povestit de spre cum stăm cu materia, cu spaţiul cu patru dimensiuni, cele geometrice şi timpul, care curbează spaţiul în teoria relativistă a lui Einstein şi cu că ar fi spaţii cu 11 dimensiuni la care noi încă nu avem acces.

Apoi despre compunerea materiei după Big Bang, cea cunoscută , energia universului care sunt doar fracţiuni minore din energia totală a universului, care conţine materie şi energie întunecată, cea din găurile negre, studiate de  recent dispărutul fizician englez Steven Hawking.

La fel de interesantă a fost discuţia dintre Presură şi Zografi, pentru că, chiar dacă acum Zografi este dramaturg şi scriitor el rămâne un fizician care înţelege fizica asta complicată. 

Fizica aceasta care nu a reuşit să găsească unificarea dintre teoria relativistă şi mecanica cuantică, acea Theory of Everything, titlu pe care-l poartă şi filmul dedicat lui Hawking, şi ne spune Zografi, care este intervievatorul potrivit în stare să facă comentarii pertinente şi întrebări iscoditoare. ca de exemplul ironia privind emoţia stârnită în publicul larg de evidenţierea de către instrumente a bozonului Higgs, particula lui Dumneazeu!!!!!

Dialogul avea loc între doi oameni extrem de inteligenţi, care încercau să aducă noţiuni abstracte şi obscure  la nivelul unui om cu cultură generală la nivel universitar. 


Dialogul despre lucruri pe care foarte puţini oameni le înţeleg complet dintre Presură şi Zografi a fost o plăcere aproape estetică!


vineri, 16 martie 2018

Recital Teodora Gheorghiu

Teodora Gheorghiu şi Clementina Ciucu





Cred că numele Gheorghiu este favorabil artistelor vocale. O avem pe Angela Gheorghiu marea noastră divă şi acum este Teodora Gheorghiu. 
Această tânără artistă născută la Braşov cu studii muzicale la Cluj a fost remarcată de tenorul Jose Carreras. Şi aici este o similitudine pentru că Angela Gheorghiu a fost remarcată de celălalt mare tenor spaniol  Placido Domingo.

Teodora Gheorghiu a debutat şi a fost angajata Operei de Stat din Viena. Iată că acum ea începe un turneu muzical în România care a debutat în această seară la Piteşti.
Teodora Gheorghiu a fost acompaniată la pian de Clementina Ciucu Ristea.

Ascultând-o pe Teodora Gheorghiu mi-am amintit de scenele din filmele care redau saloanele marii aristocraţii europene, unde o cântăreaţă era invitată să cânte acompaniată la pian. Nu era lume multă, cum rarefiată a fost şi sala Filarmonicii din astă seară.

Teodora Gheorghiu a interpretat arii din opere, dar în speciale piese de tip canzonetă, sau lied ale unor mari compozitori ai belcanto-ului italian. Ea favorizează tonurile mai joase.
Programul a fost după cum urmează:

G.Rossini: La partenza şi La pastorella delle Alpi din Serate musicali
G.Rossini: La separazione
G.Verdi: In solitaria stanza din 6 Romanze

***
V.Bellini:Col sorriso d'innocenza din opera Il Pirata
G. Donizetti:  Eterno amore e fè din Collezione di canzonette
G.Donizetti:  Il barcaiolo din Nuits d’été à Possilipo
G.Donizetti:  La ninna nanna din Ricordi Napoletani
G. Rossini: Tanti affetti in tal momento din opera La donna del lago


Publicul prezent a aplaudat cu entuziasm interpretarea artistei şi aşteptăm cu bucurie boi recitaluri la Piteşti.

joi, 15 martie 2018

Jurnal de joi de mijloc de martie

Eu şi Edi
Înainte de joi a fost sfârşitul de săptămână sinistru cu congresul urmaş al PCR, congresul lui PSDragnea. 

Sunt pur şi simplu uluit cum Nicolae Filimon, un clasic de începutul literaturii române a putut să prevadă prin personajul Dinu Păturică pe contemporanul nostru Dragnea. Inclusiv Păturică târguia isprăvnicia de Teleorman, si non e vero e ben trovato!

Cum a putut Dragnea să ne sfideze cu şleahta lui de derbedei să sfideze România şi memoria ei cu acest congres în sala unde urlau şefii slugilor de azi ale lui Dragnea al enşpelea congres Ceauşescu reales?
Ba am ai avut şi neobrăzarea Dragnea să întrebe pe plimbăreţii ăştia dacă îl mai vor?

Şi apoi a început avalanşa amintirilor mincinoase cu statul paralel al lui Ponta şi al lui Dragnea, unde Dragnea în vremea aia era doar chelnerul care o alerga pe Codruţa K. cu urechiuşe de porc. 

Jupânul actual al PSD a mai avut neobrăzarea să-l implice şi pe Crin Antonescu, care surprins a declarat că s-ar putea ambii să aibă dreptate pe porţiuni. 

Pe fereastră se vede primăvara ce aduce la lumină pe porţiunile de lângă cale ferată unde nu ştiu de ce unora le place să facă mormane de gunoaie, mai ales în periferii ţigăneşti.  În rest pământurile sunt lucrate şi se vede verdele grâului.

Azi de dimineaţă pe tren am lecturat din nou Dilema veche. Dosarul numărului este dedicat tatălui, dacă în numărul precedent era dedicat mamei. Am citit câteva dedicaţii emoţionante adresate taţilor de către unii contribuitori.

Ajuns la pasajul Basarab văd cu neplăcere că nimic nu s-a schimbat, Doar că a apărut un paznic de la Poliţia Locală pe care-l apostrofez că de ce nu merge nici scara rulantă, nici liftul şi e teribil de murdar. Omul îmi replică faptul că a ajuns inclusiv televiziunea să constate situaţia absolut jalnică. Culmea că am citit pe site-ul Hotnews că se sesizează lumea că acest pasaj este complet neglijat.
Am căutat site-ul Primăriei Bucureşti şi le-am trimis poza cu liftul oprit.
Cel mai amuzant şi trist totodată este că l-am văzut pe poliţistul local cum trăgea de o sacoşă a unei doamne în vârstă, ca să o ajute!

Mă văd din nou cu prietenul Cornel S. la Starbucks cel de la AFI.
Cornel este extrem de pesimist faţă de situaţia din România. Nu-l mai convinge nimeni!
Eu mai păstrez resurse de optimism, chiar dacă, inclusiv văd jurnalişti care sunt la fel de surescitaţi, chiar spre isterie.
Situaţia asta cu jupânii obraznici, cu ciocoii de azi, care cred că au pus laba pe ţara asta nu o să mai continue.
Reacţia publică şi ale unor segmente ale statului trebuie să-i oprească!

Pe drum spre gară, surpriză, pe cine văd? Pe Edi Poroşnicu! Edi este releul meu bruxellez.
Băiatul unor vecini de palier este plecat la Bruxelles de mai bine de 20 de ani.
A terminat Aerospaţiale şi lucrează la Agenţia Internaţională de Reglementare a Transportului Aerian. Este invitat la Universitatea Politehnică Bucureşti să ţină cursuri post graduate privind chestiuni în care are expertiză.
Mă bucur că astfel de oameni încă tineri sunt dispuşi să vină la alma mater să ţină la curent pe studenţii noştri. 
Edi mi-a promis că ne revedem, când revine la părinţi în luna mai, în împrejurimile Piteştiului, unde aceştia au ales să fie proprietari de grădină şi acareturi, păsăret şi porc.

Revin acasă citind ce a mai rămas din Dilema veche şi câteva spicuiri din România literară. Recunosc că nu mai citesc literatură românească de actualitate. Am citit doar cele scrise de Gabriele Adameşteanu şi aştept încă un nou Marin Preda să mă readucă în mirifica Poiană a lui Iocan.

Între baroc şi clasic

În această seară am avut plăcerea să audiem un concert de muzică barocă-preclasică care se transformă în muzica clasică.

În prima parte a concertului tânărul şi simpaticul trompetist Gabriel Gyarmati a fost solistul  Sonatei de concert pentru trompetă şi orchestră în re major de Telemann, acompaniat de secţia de coarde şi de clavecin condusă de dirijorul Josef Horvath.
Gabriel Gyarmati, Josef Horvath şi orchestra
Telemann a fost un compozitor foarte prolific al barocului german. Muzica asta cu trompete îmi evocă întotdeauna capete încoronate, prinţi, regi sau împăraţi.
Gabriel Gyarmati
A urmat apoi Uvertura la opera Amadis de Gaula Johann Christian Bach. Opera este inspirată de povestea cavalerului Amadis de Gaula din regatele iberice îndrăgostit de o prinţesă engleză. El a fost caricaturizat de Cervantes în Don Quixote ca toţi eroii cavalerismului medieval. Johann Christian Bach, fiul cel mai mic al lui Bach face tranziţia de la baroc la clasic.
A urmat apoi un alt concert pentru trompetă, Concertul pentru trompetă şi orchestră în re major de Torelli, un muzician al barocului italian, acompaniat de Orchestra Filarmonicii Piteşti condusă de Josef Horvath.

Interpretarea lui Gyarmati a fost viu aplaudată şi acest ne-a oferit şi un bis din nou din Telemann.

După pauză am audiat foarte cunoscuta simfonie a lui Haydn, Simfonia nr.94 în sol major - Surpriza. În această simfonie foarte ritmată şi în partea a treia foarte dansantă ca Menuet avem schimbări de ritm cu izbucniri de fortissimo şi cu intervenţii extrem de sonore ale tobei mari în germană - mit Paukenschlag.


Am audiat o muzică extrem de graţioasă a vremurilor când bărbaţii purtau peruci şi se pudrau.

marți, 13 martie 2018

Need to Know de Karen Cleveland

Pentru că ultimul roman citit şi văzut şi filmul cu Vrăbiuţa Roşie - Red Sparrow am recidivat! Pe site-ul Goodreads am tot văzut reclama unui roman nou nouţ de spionaj şi l-am procurat.

Este vorba de Need to Know de Karen Cleveland. Ca şi în cazul romanul mai sus citat care aparţine unui fost analist CIA, Jason Matthews şi acest roman este primul scris de o fostă analistă CIA, Karen Cleveland. 

După cum se observă şi romancierii reacţionează la noul Război Rece dintre Rusia şi lumea liberă în frunte cu SUA.

Romanul este scris la persoana I, personajul fiind Vivian, analistă CIA, căsătorită cu un expert IT, Matt. Cei doi sunt părinţii fericiţi a 4 copii, Luke, de vreo 7 ani, Elle de vreo 5 şi Chass şi Caleb doi gemeni de un an şi ceva.

Vivian descoperă cu oroare, intrând în computerul unui spion rus Yuri, că soţul ei este un sleeper, spion rus ascuns aşa zis adormit. Are o discuţie sinceră cu soţul care recunoaşte că de fapt este un orfan rus, recrutat de la 13 ani de SVR şi plantat în SUA. Scopul lui atins a fost să se căsătorească cu această analistă CIA. 

Vivian este cuprinsă de teroare, vrea să mărturisească lui Peter, şeful şi mentorul ei despre descoperire, dar ezită. Sunt aici reacţiile materne, se gândeşte ce se va întâmpla cu copii ei. Şterge documentul care-l încrimina pe Matt, acesta însă dispare şi apare în schimb Yuri care continuă şantajul.  Tot procesul de conştiinţă şi zbaterea lui Vivian între sentimentul matern şi datoria faţă de patrie se desfăşoară pe multe pagini din roman şi m-a cam plictisit!

Vivian îl urmăreşte pe Yuri şi află unde se află locuinţa acestuia. Pătrunde prin efracţiune şi are un şoc pentru că dă de soţul Matt. Yuri revine şi este legat de un scaun de Matt si sub ameninţarea pistolului de către Vivian ca acesta să mărturisească ce vrea s-i facă fiului ei Luke. Luke, fiul cel mare este ameninţat de o persoană din cercul de spioni ruşi cu moartea şi Vivian îl trimite pe Matt la şcoală să-l recupereze pe Luke. 

Între timp apare în casă mentorul Peter, care recunoaşte că a fost şantajat de Yuri să devină spion rus, în schimbul unui tratament anti-cancer pentru soţia sa. Între timp Matt revine şi când Yuri continua ameninţarea cu omorârea fiului lor, iar Matt îl împuşcă!

Peter mărturiseşte că el a fost cel care a plantat dosarul Matt şi îşi ia asupra lui toată vina.

O echipă FBI condusă de Omar ajunge la casa lui Yuri, Peter este împuşcat pentru că nu lasă jos pistolul.

Vivian sustrage de la birou poze cu mai mulţi prezumtivi spioni ruşi şi Luke îl arată părinţilor pe individul care îl contactase la şcoală. 

Vivian îl cheamă pe Omar, CI Russia FBI (contrasionajul) şi îi mărturiseşte tot inclusiv situaţia lui Matt. Acesta arestează pe spionul rus şi alţi din cercul acestuia. În loc să intre la puşcărie familia este luată în planul de protecţie a martorilor şi trimişi pentru un an într-o insulă din Pacificul de sud. Final fericit!

Dar mai este un epilog.
Omar soseşte cu un elicopter şi îi cere lui Vivian să revină în funcţia de analist CIA, el devenise între timp director adjunct la FBI. Vivian după ce discutase în prealabil cu Matt că nu vor mai avea secrete unul faţă de celălalt acceptă să revină în CIA. 

Pe drum Omar telefonează undeva şi primeşte răspuns în ruseşte. Omar comunică rusnacului faptul că Vivian va reveni la munca de la CIA şi apoi aruncă telefonul în ocean.  Când trecea elicopterul pe deasupra casei lor, Matt parcă l-ar vedea pe Omar acolo şi îi şopteşte în gând: Dasfidania.

Nimic nu este ce pare a fi, ruşii sunt infiltraţi peste totul şi adevărul se reflectă în oglinzi strâmbe. 


Romanul este totuşi interesant!






duminică, 11 martie 2018

The Death of Stalin

Acest film l-am văzut la recomandare lui Jean B.

Este o comedie tristă englezească inspirată din tr-un eveniment care a marcat lumea, moartea lui Stalin.
Filmul începe cu un concert de pian şi orchestră interpretat la Filarmonica din Moscova.
Directorul radioului primeşte un telefon de la Stalin care îi spune că i-a plăcut concertul şi vrea înregistrarea lui.

Disperat, directorul opreşte publicul aduce târgoveţi din oraş care să asculte concertul din nou şi un dirijor care este sculat din pat şi dirijează concertul în pijama. 
Când ofiţerul vine să ia placa cu concertul Pianista Yudina (Olga Kurilenko) strecoară în mapă un bilet în care-l acuză pe Stalin că este un criminal. 
Stalin pune pe pickup placa şi găseşte biletul îl citeşte şi se îneacă de râs.

Şi începe relatarea morţii acestuia bazată pe evenimente reale. 
Stalin este găsit în dacea - vila lui de lângă Moscova dimineaţa şi primul sosit Beria (Simon Russel Beale) nu anunţă medicul şi arde hârtii compromiţătoare. Medicii vin târziu, ce a mai rămas din cei omorâţi sau băgaţi la pârnaie din acuzaţii complotului halatelor albe

Apar şi ceilalţi în frunte cu Hruşciov (Steve Buscemi) şi el tot în pijama. De fapt în acel moment cei care fac jocurile sunt aceştia doi, Beria şi Hruşciov. Stalin este declarat mort sunt chemaţi copii, Svetlana şi Vasili, un beţivan ocupat cu hocheiul. Hruşciov este numit responsabil cu ceremoniile funerare.

Pe toţi îi învârte Hruşciov. Succesorul lui Stalin este Malenkov (Jeffrey Tambor) un dobitoc închipuit, îmbrăcat cu o uniformă tip Mao, Molotov (Michael Palin) se teme şi de umbra lui şi când Beria o scoate din puşcărie pe soţia lui, se teme şi spune că este o deviaţionistă. 

Ceea ce urmează se poate numi jughinirea lui Beria, pentru că Hruşciov reuşeşte să-i convingă pe membrii Comitetului Politic Executiv că este un ticălos care deţine tot felul de dovezi periculoase şi să-l execute, cu ajutorul nepreţuit al lui Jukov a (mareşalul şef al armatei interpretat de Jason Issacs). Acesta, cu pieptul acoperit de medalii, care înlocuieşte pe enkavediştii lui Beria cu militarii şi îi şi împuşcă şi apoi îl omoară şi pe Beria. 

Aşa cam s-a scris istoria, Hruşciov a devenit reformatorul şi acuzatorul lui Stalin ca apoi să fie şi el dat jos de Brejnev.

Interpretarea este reuşită actorii sunt convingători, atmosfera este tristă, viaţa oamenilor nu contează. Stalin este totuşi cel mai mare criminal al umanităţii pentru că şi-a ucis zeci de milioane de compatrioţi în ura lui paranoică.


Un film care ne aduce aminte de o perioadă sinistră, mai ales pentru noi care i-am trăit şi suportat consecinţele.

Ploieştiul văzut din Liceul Caragiale

Am avut ieri timp să citesc aproape pe nerăsuflate cartea de amintiri a unor colegi de liceu despre Ploieşti - Ploieştiul văzut din Liceul Caragiale.

Cartea este rezultatul eforturilor lui Mariu Bâzu, promoţia 1966 de a aduna amintirile unor colegi despre copilăria şi adolescenţa lor ploieşteană.

Şi aşa mi s-a trezit nostalgia primei părţi a vieţii mele desfăşurate la Ploieşti, oraşul meu natal.
Cu câteva excepţii amintirile copilăriei şi adolescenţei sunt luminoase, chiar dacă într-o perioadă a anilor 50 când România trecea prin teroarea comunistă. Şi asta s-a datorat griji părinteşti, care ne-a protejat de toate vicisitudinile. Mama stătea la cozile epopeice la carne, dar eu eram cel care merge să cumpere pâinea neagră pe cartelă. De abia după 1960  a dispărut cartela, reînviată de Ceauşescu în anii 80!

Cei care au contribuit la realizarea acestui volum subliniază că liceul şi în special Liceul Ion Luca Caragiale a jucat un rol extrem de important în modelarea personalităţii noastre.

La fel cum vedea Marius Bâzu şi alţii realitatea politică a României am perceput-o spre sfârşitul liceului. 

Veneam din perioada şcolii primare şi elementare (aşa îmi place să-mi amintesc eu perioada, nu ca gimnaziu) când eram puternic îndoctrinaţi de minciunile comunismului cu iz rusesc, bolşevic. De aceea mi se pare absolut detestabil cum se încearcă recuperarea unei Maria Banuş, Nina Cassian care au contribuit din plin la idiotizarea noastră prin poezii cu partidul. Măcar Dan Deşliu - Lazăr de la Rusca şi-a revizuit atitudinea şi a devenit un autentic dizident, cum  din păcate foarte puţini scriitori au îndrăznit să fie. 
Vorbind de mândrie naţională, de abia în 1959 s-a sărbătorit pentru prima oară Unirea Principatelor. Eu am jucat într-o dramatizare a lui Moş Ioan Roată şi Unirea. Eu eram Moş Ion Roată şi colegul meu de primară Laurenţiu Orăşanu m-a imortalizat într-o povestire, eveniment de care îmi aduc aminte foarte vag.

Legat de amintirile colegilor, în general mai mari cu un an ca mine aş vrea să fac nişte observaţii.

Adrian Dăscălescu îşi aminteşte cu plăcere de iaurtul cu consistenţă solidă, vândut din nişte vase de lut conice duse pe cobiliţă. Era o specialitate machidonească, în stilul iaurtului gros grecesc. Cred că erau machidoni şi nu olteni?

O altă colegă ne spune că nu prea îşi aduce aminte de ierni grele cu zăpezi, contrazisă totuşi de Consuela Bâzu, sora lui Marius.  
În amintirea mea deceniul 6, anii cincizeci sunt plini de zăpadă, nu spun numai de iarna lui 54, când zăpada ajungea la streaşină şi oameni traversau strada prin tuneluri, dar fiecare Crăciun era înzăpezit şi mergeam cu Bună Dimineaţa şi Sorcova de Anul Nou. Nu am fost cu Steaua că era complicat de făcut şi era apanajul elor mai mari. Dar banii obţinuţi din colinde erau destinaţi unor cărţi pe care visam să le cumpăr.

Tata, meseriaş tâmplar, îmi făcuse o sanie solidă de lemn de fag, cu tălpici de fier cu care m-am dat pe derdeluşul din maidanul din fundul străzii şi am folosit-o până spre adolescenţă. Cu această sanie mă duceam să umplu sifoanele. Vecinul meu,avocatul Zingrilara (nume de origine greacă de la Smirna) avea un sifon metalic de mai mulţi litri şi cu sania mă duceam pe Rudului la sifonărie. 

Ca şi Dan Costineanu am fost şi eu la Cercul de Aeromodelism. Însă eram un anti talent, nepriceput la lucrul manual şi aeromodelul meu cu zgârci lansat tot pe stadionul Petrolul s-a prăbuşit şi nu a reuşit să zboare!

Cele mai consistente contribuţii aparţin lui Marius Bâzu şi lui Dan Stănescu cu care am fost coleg de facultate la Energetică, el la Electro, eu la Nucleare. 
Dan Stănescu aminteşte de un anume Negulescu care le-a ţinut o lecţie de dirigenţie. Suspectez că ar fi vorba de Julian Negulesco viitorul regizor şi artist francez?

Sunt absolut surprins de similaritatea preocupărilor mele cu ale lui Marius Bâzu.

După ce am învăţat literele, un trimestru de iarnă făcut la Zăbala la preventoriu am devenit un cititor pasionat. Cărţile le primeam de la Doamna Cristina, vecina şi bunica viitorului politician Boureanu.

Vecinele mamei o sfătuiau să nu mă mai lase să citesc cărţi nepotrivite vârstei mele, Contele de Monte Cristo într-a III-a, că mă stric la cap! O tempora......

Apoi am devenit cititorul bibliotecii de la Palatul Pionierilor şi în final la Biblioteca Regională Ploieşti, unde bibliotecară era doamna Cernăianu, soţia antrenorului Cernăianu, ultima mare echipă a oraşului.

Am văzut şi eu toate meciurile Petrolului când a devenit campioană, inclusiv cel cu Rapidul, care era de nerecunoscut, erau doar fundaşi în ea, şi i-am bătut cu 1-0, gol direct din corner de Virgil Dridea!
De Petrolul mă leagă şi actuala meu pasiune pentru Liverpool, învinsă atunci în 1966 de Petrolul cu 3-1!

Revenind la cărţi şi eu am consumat multă maculatură bolşevică, erau cărţile traduse pentru copii şi tineret din limba rusă.

Şi eu am fost marcat de trei profesori în mod deosebit.
Primul rămâne Profesorul Ion Grigore care mi-a cultivat pasiunea pentru matematică şi care era un model de comportament.
Am aflat târziu despre problemele lui politice într-o vizită la profesor împreună cu Adi State, prin iarna lui 1988, când era foarte frig şi profesorul se bucura de 18 grade în casă! Făcuse politică liberală în 1945.
A fost subprefect şi pentru asta a  stat la Canal câteva luni unde a văzut cum mari intelectuali români mureau cu zile. Când în 1964 a fost primul profesor care a primit titlul de Profesor Emerit, Dej i-a spus că de vină au fost ruşii că a stat la Canal!
Ion Grigore a fost unul din modelele legendare ale Ploieştiului!

Nicolae Simache mi-a consolidat dragostea pentru istorie. Prima mea notă la el a fost 10 şi a sta a fost nota mea în clasele X-XI.

Profesoara care mi-a adâncit dragostea pentru literatură a fost Natalia Boncu. Lecţiile ei nu aveau legătură cu manualul şi clasicii şi Eminescu i-a predat că mi-au rămas în minte la fel şi azi. Se declara poetă simbolistă şi se pare că ea l-a convins pe Stănescu să-şi ia prenumele poetic de Nichita.

Cu asemenea profesori puteai să ai un ascendent asupra oricui!

Însă pentru că sunt de 44 de ani piteştean pot să spun că liceul meu nu era singular!

La Piteşti Liceul I C Brătianu (fost Bălcescu, săracu'! cel  care a înlocuit pe toţi paşoptiştii neconvenabili) a produs aceiaşi elevi de calitate, ca toate liceele de atunci din România, beneficiind de profesori formaţi în interbelic.

Cartea colegilor mei este o declaraţie de iubire pentru un liceu formidabil şi pentru oraşul care a făcut din cetăţenii lui cei mai ironici şi caustici români, conştienţi că "toţi suntem români mai mult sau mai puţin oneşti" (I.L. Caragiale)..