joi, 27 februarie 2014

Dirijorul Radu Popa la Filarmonica Piteşti

De câte ori revine dirijorul Radu Popa la Piteşti este un eveniment muzical. Parcă îngerii păzitori ai bunicului său Radu Gyr, poetul universului concentraţionar comunist se pogoară peste dirijor, peste orchestră, solist şi mai ales paste melomani.

Compoziţia cu care Radu Popa a deschis concertul a fost Valsul din Suita Masquerade de Aram Haciaturian. Ca toţi compozitor din tradiţia modernă rusă, Ceaikovski, Şostakovici, Prokofiev şi armeanul Haiciaturian ne oferă un vals.
Şi vă invit să ascultaţi!

Vals de Haciaturian


A urmat cloul concertului! 
Cosmin Bălean
Pe scenă a urcat Cosmin Bălean care ne-a interpretata la duduk - instrument tradiţional armean Concertul pentru duduk şi orchestră de Henrik Anassian, în fapt o suită de dansuri tradiţionale armeneşti. Dudukul lui Bălean sună ca un fagot -instrumentul la care cânta de fapt Bălean.
După acest frumos concert Bălean şi Radu Popa ne-au oferit un bis cu autohtona  Mociriţă cu trifoi, în care dudukul solist suna ca taragotul lui Fărcaş. A fost superb!

În partea a doua am audiat Simfonia nr1. de Brahms. Este o compoziţie care stă sub semnul marelui secol al simfonismului vienez, adus la apogeu de titanul Beethoven. Brahms este de fapt ultimul clasic vienez şi prezintă această compoziţie muzicală în zorii modernismului vienez care va marca definitiv cultura europeană.
Eu şi dirijorul Radu Popa
Are şi măsuri în final care amintesc de simfonia a IX-a a lui Beethoven. Orchestra Filarmonicii Piteşti condusă de Radu Popa şi-a dat osteneala pentru o foarte reuşită interpretare!
Mulţumim Radu Popa!


miercuri, 26 februarie 2014

Lansare de cărţi la Biblioteca Judeţeană Argeş

Astăzi, 26 februarie 2014, la ora 13 s-a petrecut un fapt cultural la Piteşti la BJA, o lansare de cărţi.
După cum observaţi am devenit foarte cultural în ultima vreme, particip la tot felul de întâmplări culturale cu răsunet local! 
Viaţă de pensionar activ şi cam prea curios! 
Am luat loc lângă Nelu Pantilie, pictor piteştean şi amic cu unul din cei lansaţi, Pavel Şuşară.
La prezidiu au luat loc Octavian Sachelarie, directorul BJA, poetul Dan Mircea Cipariu, criticul Nicolae Oprea căruia i se lansa cartea Cronicar întârziat, Pavel Şuşară, critic de artă şi poet căruia i se lansa cartea Sissi, poetul Mircea Bârsilă, şi redactorul şef al revistei Argeş, Dumitru Augustin Doman.
Dacă cei prezenţi erau înmbrăcaţi formal mai de vreme rece, Pavel Şuşară făcea excepţia, criticul de artă fiind echipat cu un tricou pulovăr anchior foarte viu colorat şi niste pantaloni negri blujeans fabuloşi cu buzunare aplicate şi tot felul de curele cu însemnul helvetic alb pe negru!
Octavian Sachelarie, Nicolea Oprea, Dam Mirecea Cipariu, Pavel Şuşară Mircea Bârsilă, Dumitru Augustin Doman

Directorul Sachelarie i-a prezentat pe invitaţi menţionând gradele universitare ale lui Oprea şi ale lui Bârsilă şi l-a invitat pe Cipariu să fie moderatorul discuţiei.

Cipariu
Cipariu a făcut o prezentare a cărţilor. A menţionat meritele lui Oprea privind studiile şi critica de întâmpinare a lui Oprea şi a prezentat carte lui Şuşară. Cartea lui Şuşară este o un poem dedicat nostalgiilor imperiale ale capătului imperiu din Banat de unde se trage Şuşară, dedicat împărătesei Sissi. Cartea este un carte obiect artistic fiind ilustrată de plasticianul Mircea Bochiş.
Doman

A luat cuvântul apoi Dumitru Augustin Doman care a prezentat cartea lui Oprea care conţine cronicile publicate în Argeşul sub rubrica Cronicar întârziat

Apoi Mircea Bârsilă a recunoscut că se cunoaşte din tinereţe cu Şuşară venind din aceeaşi zonă. Apoi a prezentat ambele cărţii fiind destul de prolix şi logoreic. 
Bârsilă

A fost invitat apoi să spună despre cea de a 14 carte a lui Nicolae Oprea. chiar autorul. Acesta a prezentat interesul pentru cronica de întâmpinare dar şi studii literare. 

A fost invitat în final Pavel Şuşară să-şi prezinte cartea. A fost de departe cea mai coerentă şi interesantă cuvântare.
Oprea
Şuşară este bănăţean din Caransebeş şi este legat prin amintirile bătrânilor familiei de nostalgia imperiului. El şi-a prins bunicii care au luptat de partea Puterilor Centrale în Primul Război Mondial şi cartea este dedicată şi lor. 
Eu nu l-am apucat pe bunicul care a luptat în Galiţia, a fost prizonier la ruşi şi s-a prăpădit cu un an înainte de naşterea mea, în 1948. A rămas în casa bunicilor din Avrig doar o litografie color cu armele imperiului şi bătrânul Franz Joseph care era dăruită soldaţilor şi unde militarul îşi punea doar capul fotografiat. Era o poză de honved de la 1903 din Budapesta! 
Şuşară
Am văzut o litografie asemănătoare la U Kaliha - La Potirul cu un husar, dar lipsea portretul drăguţului de împărat căcat de muşte cum ne povestea Haşek în Soldatul Şveik.  
Apoi Şuşară, beneficiar a unei burse la Viena face un elogiu al modernităţii culturale apărute la în capitala imperială la sfârşitul secolului XIX cu nimic în urmă şi mai puţin celebră ca aceea ce se contura la Paris.
De fapt am retrăit emoţia cu care merg la Viena să-i văd pe Klimt şi pe Schiele şi tot ce înseamnă modernitatea din care s-a adăpat şi romanticul întârziat Eminescu! Carte dedicată Împărătesei Sissi, celebră şi populară, precum Regina Maria, mai târziu în România.


 A fost o mare plăcere să audiez această lansare!

marți, 25 februarie 2014

Maior - un film rusesc



Avem de ceva timp acest film, despre care nu ştiu de ce, aveam impresia că este un film de război.
Cum s-au scurs zilele Olimpiadei de la Soci şi cu Euromaidanul ucrainian, aseară târziu, m-am hotărât să văd acest film.
Este un film de actualitate scris şi regizat de Yuri Bykov, probabil un tânăr regizor rus. Uitându-mă pe distribuţie observ că interpretează unul din rolurile principale, Paşa- Pavel Korşunov
Sobolev, un maior de poliţie, este anunţat că soţia este gata să nască. În drum spre spital accidentează mortal un copil  cu sania. Leşinata mamă este luată în automobilul BMW X5 şi Sobolev şi anunţă prietenul Paşa. Acesta apare cu un echipaj de poliţie (miliţie?!) cu care decid muşamalizarea cazului. Sobolev este convocat împreună cu Paşa la şeful polcovnic (colonel) personaj extrem de influent în regiunea de provincie Riazan, de pe lângă râul Oka. Polcovnicul are amic un deputat şi un investitor mafiot. Gradul de colonel este important, de unde rezultă că ruşii nu dau gradele aşa de uşor, de s-a umplut România de generali, chestori de poliţie.

Paşa, individ în civil, neras, este un dur cu comportare mafiotă. Îi  bate pe soţ şi soţia copilului omorât şi o sileşte să semneze o hârtie în care mama îşi recunoaşte neglijenţa.

Şi de aici lucrurile o iau razna, soţul se întoarce înarmat, sechestrează doi miliţieni, un locotenent încearcă negocierea dar este omorât. Miliţienii îl prind pe soţ şi Paşa îl ucide ca să dea impresia ca a rezistat la interogatoriu. Apoi are loc discuţie între colonel şi cei doi prieteni în care se hotărăşte eliminarea tuturor martorilor, adică şi a soţiei. Discuţia are loc la miliţie într-o clădire comunistă, delabrată cum erau pe vremuri sediile miliţiei şi la noi. Pe perete tronează om fotografie dominatoare, care nu este văzută decât în partea de jos a bustului în care-l ghiceşti pe Putin!   
Sobolev are remuşcări vrea să se predea ca vinovat şi se sperie de uciderea femeii. Ia un pistol şi o maşină de la miliţianul de serviciu şi se îndreaptă spre adresa femeii. 
Este extrem de pregnantă deosebirea dintre maşinile scumpe ale miliţienilor şi blocurile comuniste amărâte în care trăiesc. Sobolev conduce un BMW x5, Paşa un Audi A6, colonelul are o vilă elegantă şi un Range Rover.
Sobolev fuge cu femeia după un schimb de focuri şi ajunge la o casă unde îl ia prizonier pe locotenentul de poliţie cu care aranjase accidentul. Îl obligă să facă mărturii complete la Afacerile interne ale miliţiei. Paşa ajunge în zonă şi-l ameninţă pe Sobolev că îi ucide soţia şi copilul abia născut dacă n-a termină pe femeia implicată în accident. 
Sobolev fuge spre râu cu femeia pe care o împuşcă de frica ameninţărilor lui Paşa. Acesta în schimb îl omoară pe locotenentul care recunoscuse că făcuse mărturisirile la Afaceri Interne.
În final Paşa îl lasă pe Sobolev să fugă spre Maternitatea soţiei. Şi acesta se îndreaptă spre Riazan făcând autostopul în camionul pe care-l depăşise înainte de accident!   
Este un film în care orice umanitate a fost suspendată, un film în care mafia rusă este chiar miliţia!
Un comentator de pe IMDB spunea că un astfel de film nu ar fi în stare să-l facă americanii!

P.S.
Am văzut şi o comedie simpatică cu escroci de artă The Art Of Steal. Filmul este simpatic cu tot felul de aranjamente, cu actori buni şi filmat prin toată lumea.
Filmul începe la Varşovia, dar imaginile sunt luate din Budapesta cu podurile de peste Dunăre. În caseta tehnică apar exterioare filmate doar la ....Bucureşti. Se pare că ăia filmau la Bucureşti şi mai trăgeau şi scene prin Budapesta, sau mai rău se confundă cele două capitale!



luni, 24 februarie 2014

Sf. Valentin versus Dragobete

Sfântul Valentin primind un rozariu,
de 
David Teniers III
De cevaşilea timp constat că în România a prins tradiţia Valentine. Nu ştiu cât de important este în tradiţia europeană, dar în SUA este extrem de celebră. Se sărbătoreşte pe 14 februarie şi are în spate  tradiţia creştină, fiind un martir al credinţei! Pentru noi în tradiţie este Mărţişorul de pe 1 martie!
Iată că nişte deştepţi vor să-l concureze pe Sf. Valentin şi au descoperit o obscură tradiţie de prin nordul Olteniei, numit Dragobetele. Nimeni nu ştie de acest dragobete până la răspândirea tradiţiei Sf. Valentin.
De ce oare?
Este reflexul idiot de protocronism, care moare greu.
De ce nu rămânem noi la Mărţişor şi de ce nu, la Sf. Valentin? 


duminică, 23 februarie 2014

Cum Petrolul ratează titlul!



Am urmărit cu înfrigurare meciul de la Braşov!
Şi m-am convins că ăia care conduc destinele acestui club sunt nişte criminali!
Au dat cei mai buni trei jucători şi au adus două muhaiele că asta sunt Zicu şi Mutu!
Aşa că meritam chiar să pierdem la Braşov, chiar dacă arbitrajul nu ne-a avantajat!
În schimb Liverpool rămâne în cursa pentru titlu!
Chiar dacă nu mai dă goluri Suarez, Liverpool nu l-a vândut!


sâmbătă, 22 februarie 2014

Culianu

De Ion Petru Culianu am auzit la Europa Liberă.
Era un tânăr, de vârsta mea, plecat la o bursă în Italia şi rămas acolo. Pentru doamna Monica Lovinescu era întruchiparea succesului. A făcut studii strălucite în Italia, a profesat prin Olanda, ca să ajungă, finalmente, la Chicago ca asistent al lui Mircea Eliade. Recunosc că-l pizmuiam ca pe un congener care făcuse carieră în străinătate!

Părerea mea excelentă mi-a dezumflat-o şi mi-a trezit o anume mefienţă relatarea vărului unui amic ploieştean, ofiţer de marină. Acesta a rămas în Canada în vremea comunismului, era interesat de filosofie şi istoria religiilor şi a încercat să ajungă la Eliade. Acesta era în perioada finală a vieţii şi omul pe care l-a contactat a fost Culianu. Culianu l-a tratat pe amatorul de filosofie în stilul scârbos şi nesimţit pe care mulţi români ajunşi pe afară îşi tratau conaţionalii văzând în ei nişte inamici. 
Să fii fost securitatea de vină sau pur şi simplu  obiceiul românesc cu să moară capra vecinului? 
Recunosc că şi eu încercând să contactez pe un fost român, într-o deplasare tot în America, pe care-l cunoşteam foarte vag din studenţie, fiind bun amic şi fost coleg de facultate cu un alt coleg de de al meu de serviciu şi amic, am avut parte de un tratament cvasi-asemănător. Era după 1989 când România era liberă şi mie nici nu-mi trecea prin  cap să caut vreo sinecură pe acolo. 
Eram extrem de ofticat să văd cât de solidari erau de exemplu indienii care se trăgeau unii pe alţii într-un anume loc, prin ţări străine. 

Chestia care m-a pus cel mai tare pe gânduri a fost atunci  când Culianu a declarat o nemaiauzită gugumănie într-un interviu dat doamnei Gabriela Adameşteanu.  El spunea foarte superior că în România comunistă nu s-a făcut nimic valabil din punct de vedere cultural!

Moartea lui, rămasă până azi neelucidată i-a creat o aureolă de dizident, nedovedită anterior prin nimic.

Rudele din  România i-au publicat opera în româneşte.  Era ocupat în special  de ezoteric, de misticism.
Horia Roman Patapievici i-a dedicat un volum intitulat: Ultimul Culianu.

De ce scriu aceste lucruri? Pentru că simultan au apărut două cronici dedicate ultimului său volum apărut în româneşte Iter in silvis. Una publicată în Observator cultural este plină de preţiozităţi care prea nu spun nimic.

Mult mai tranşantă este cronica lui Sorin Lavric din România Literară. Este poartă titlul Concupiscenţa cunoaşterii. De obicei citesc cu interes cronicile lui Lavric, are un gust sigur în care mă încred şi a scris o carte dedicată lui Noica şi perioadei sale legionare foarte bine primită, dar şi contestată de unii care o acuză, că ar fi prea amabil şi părtinitor cu trecutul Gărzii de Fier. 

Lavric spune de spre carte că este o adunătură nedigerată de amănunte privind chestiuni ezoterice medievale nesemnificative. Dincolo de această abundenţă Lavric spune că stilul lui Culianu era scorţos şi cam neliterar.

Şi eu, având în vedere acestea cred că acest literat a cam fost supraevaluat.
Din motivul enunţat mai sus nici nu l-am citit, în plus ezotericul, rozi-crucianismul, masoneria sunt subiecte care mă interesează colateral şi mai ales din punct de vedere istoric. 
  

joi, 20 februarie 2014

Melanj muzical la Filarmonica Piteşti

Astă seară dirijorul Tiberiu Oprea ne-a propus un program diversificat.
Astfel în prima parte, în deschidere orchestra a interpretat Uvertura la Orfeu şi Euridice de Ch. W. Gluck.  Este o piesă a unui compozitor german de la începutul clasicismului muzical.
Gabriel Marin şi Daniel Hai-sung Bac
A urmat Concertul pentru două flaute şi orchestră de Cimarosa. 




















Cimarosa a fost un 
compozitor italian care s-a remarcat prin operele pe care le-a scris, contemporan cu Mozart.  A călătorit prin toată Europa la Sankt Petersburg şi Viena. 
Aici a creat acest concert catre poartă amprenta creaţiei mozartiene, care are multe compoziţii pentru flaut.
Flautiştii solişti au fost constănţeanul Gabriel Marin şi invitatul special Daniel Hai-Sung Bac din Coreea. Cei doi flautişti au interpretat cu mare măiestrie concertul lui Cimarosa care a vrăjit sala.  Cei doi flautişti ne-au oferit ca bis Duetul Florilor din Lakme de Delibes.
Gabriel Marin, Jean Dumitraşcu Daniel Hai-sung Bac şi cu mine
În partea a doua Tiberiu Oprea ne-a purtat de la clasicism direct în muzica contemporană, este adevărat cea de la începutul secolului XX. 
Prima compoziţie interpretată exclusiv de partida de coarde a orchestrei, minus contrabasul a fost compoziţia lui Enescu Preludiu la unison. Piesa ne-a amintit de acordurile de inspiraţie românească a muzicii enesciene.
A urmat o compoziţie englezească, Suita St Paul de Holst. Şi această compoziţie a folosit exclusiv partida de coarde.
În final am audiat Suita din Baletul Tricornul de Manuel de Falla. Este muzică spaniolă, strălucitoare unde orchestra a fost completă cu fagotul în pasaje solistice.

 A fost o seară plăcută cu muzică care ne spune că se apropie primăvara!

miercuri, 19 februarie 2014

Recitind pe Marin Preda - Delirul

Am terminat tocmai acum câteva momente de recitit Delirul. Îl citisem pe nerăsuflate în 1975,când a apărut. A fost într-adevăr un mare succes de librărie.
Ce cred astăzi de spre acest roman.
Că este un roman ratat!

Opiniile mele se apropie cel mai mult de ale Monicăi Lovinescu, prezentate la Europa Liberă după apariţia romanului.

Cartea este ratată în primul rând de inflaţia de personaje parazite reprezentate de comuniştii care roiesc prin roman. Justificarea acestor personaje, inclusiv al tânărului ce putea fi Ceauşescu este ca să treacă de furcile caudine ale cenzurii ideologice.
Romanul este scris sub obsesia autorului pentru o variantă autohtonă de Război şi Pace tolstoian.
De altfel acest lucru îl mărturiseşte chiar autorul într-un interviu.

Marin Preda este maestru în zugrăvirea autentică a personajelor ţărăneşti mutate la oraş.
Paul Ştefan al lui Parizianu, care este un alter ego al autorului în acest roman este printre cele mai autentice personaje prediste. La fel de autentici  şi fraţii Moromete fugiţi la Bucureşti, Achim, Paraschiv şi Nilă. Apropo’ am identificat blocul Algiu, unde era portar Nilă! Este blocul de pe colţ vis-a-vis de blocul Scala, de pe cealaltă parte a bulevardului.

Evenimentul central al romanului este guvernarea legionară şi reprimarea rebeliunii acesteia în 20-23 ianuarie 1941. Autorul a detestat terorismul introdus de legionari şi aprobă în totalitate acţiunea generalului Antonescu de reprimare a uneia din cele mai nocive mişcări politice apărute în perioada interbelică.

Mi s-au părut interesante portretele celor trei dictatori a lui Antonescu, a lui Hitler, iar de departe cel mai reuşit portret este al lui Stalin, care a putut fi publicat abia în ediţiile postdecembriste. 

Cea mai reuşită parte a romanului este cea a scenelor de război la care este martor corespondentul Paul Ştefan. Descrierea scenelor bătăliilor poartă amprenta influenţei stendhaliene din Mânăstirea din Parma.
Cred că acolo este cea mai bună parte a romanului.

Povestea de dragoste a lui Paul Ştefan cu Luchi mi se pare cam inautentică şi nu este reuşită. Mult mai autentică, izvorâtă direct din experienţa autorului este povestea de dragoste cu Ileana din satul lui Parizianu. Izbucnirea doctorului Spurcaciu este un fel de răzbunare a ţăranului Preda faţă de pretenţiile nefondate şi condescendente ale bucureştenilor faţă de provinciali. Am resimţit-o şi eu în studenţie, chiar dacă orăşean şi dintr-un oraş cu nimic mai prejos intelectual decât Bucureştiul. Superioritatea bucureşteană este doar în descurcăleala în marele oraş. 
Excelente sunt descrierile celor două nunţi, cea mitocănească a lui Paraschiv, cu toate ingredientele ei inclusiv prestaţia lăutarului ţigan şi apoi cea boierească la care este invitat Paul Ştefan de către iubita Luchi, colegă cu mireasa princiară.  


Chiar dacă ratat, Delirul este probabil cel mai reuşit roman istoric postbelic românesc. 

vineri, 14 februarie 2014

Dacă este Olimpiada de iarnă este hochei

Este un sport pe care-l urmăresc rar, în ocazii deosebite, acesta este hocheiul. 
În tinereţe, mi-l amintesc de la televizor pe comentatorul Diamantopol, un chelios priceput la acest sport.
Acest sport spectaculos, inventat de canadieni este sportul de echipă al olimpiadelor de iarnă. Pentru că are loc pe un  patinoar, este sportul care se desfăşoară cu cea mai mare viteză, aproape nu te prinzi când se marchează din cauza vitezei de joc şi al rapidităţii fazei. Jucat de experţii canadieni american, ruşi, cehi şi nordic este extrem de spectaculos! 
Este o plăcere să-l vezi la olimpiadă, cum la fel este o plăcere să vezi rugby jucat de anglo-saxoni, sau cum este Premier League!
Am schimbat aceste opinii cu prietenul Petru Gr. care este un îndrăgostit de hochei, un expert al acestui joc, la fel amator de rugby şi de Liverpool. 
Aceste plăceri le împărţim şi cu Radu Cosaşu! El este însă cu United(Manchester)!
Şi revenind la Liverpool, văd că şi Mourinho, The Special One recunoaşte că Liverpool are şanse. Ce am tremurat la meciul cu Fulham, pe care-l urmăream pe internet simultan cu Arsenal - Man United! După ce de două ori au fost conduşi de Fulham, ultima clasată, au învins prin penaltiul înscris de Gerard. Petru îmi spunea că el crede că Suarez este cel mai bun din lume, chiar dacă există Messi sau CR7!


joi, 13 februarie 2014

Jazz and more

Astă seară la Filarmonica Piteşti am avut plăcerea unui recital de vioară şi pian.
Cei doi virtuozi vin din Ungaria, la vioară Zalai Antal şi la pian Balog Josef (le-am scris ca în ungureşte, cu numele primul!).
Şi cei doi artişti ne-au oferit un concert în două părţi. Primul a fost să zicem clasic, iar în partea două conţinând piese de mare popularitate.
Ce le reunea era utilizarea resurselor de jazz de care compozitorii americani s-au folosit din plin.

Programul a debutat cu Rapsodie in Blue de G. Gershwin şi adaptată pentru pian şi vioară de Huillet.
A urmat Elegie pentru vioară şi pian, o piesă tristă scrisă de Keith Jarrett. Îl ascultasem pe Jarrett doar ca pianist de jazz dar este compozitor şi de muzică simfonică.
A urmat în finalul primei părţi Trei preludii de Gershwin, inspirate de jazz, dar prelucrate de faimosul violonist Jascha Heifetz.
Zalaia Antal, eu şi Balog Josef

În partea a doua au urmat piese de mare popularitate.
Prima cântată a fost tema din celebrul film american interbelic Intermezzo de  Provost.
Au urmat pisele Mack the Knife din Opera de trei parale de KWeill - Heifetz şi Estrelita  de Ponce- Heifetz. 
În aceste piese care se apropie de Caffe Concert interpreţii s-au manifestat plenar cu aerul acela tipic central european de Budapest şi Wien al fostului Imperiu de la începutul secolului trecut.
Artiştii au mai cântat Ao de peda fogueira de Vale, negro - spiritualul Deep River, Banjo and Fiddle de Kroll mai jazzistice.
Finalul l-a constituit Fantezia Porgy and Bess tot de Greshwin cu prelucrare de Frolov.


A fost într-adevăr un recital viu aplaudat de melomanii piteşteni. 

Ziua radioului

Aflu de dimineaţa la programul meu de sport în natură, pe care-l practic cu căştile de radio în ureche, fixat pe România muzical, că astăzi 13 februarie se serbează ziua radioului în lume. Este chiar după ziua mea de naştere şi asta mă bucură!
Pentru mine radioul a însemnat un instrument extrem de important de educaţie.
Cred că prin 1953 în casa noastră a fost instalat vetustul azi difuzor. El transmitea prin cablu programele Radio România, programul 1  şi din când în când 2. Nu îmi explic de ce părinţii mei nu şi-au luat un radio adevărat şi li s-a părut acesta suficient?
Important este că  alături de cărţi radioul prin emisiunea Teatru la microfon a contribuit în mod esenţial la educaţia mea. La oră de seară şi noapte stăteam cu urechea lipită de difuzor să ascult pe marii noştri actori de după ultimul război. Îmi amintesc ca şi azi vocea cavernoasă a lui Vraca din adaptarea la Hoţii de Schiller sau Richard al treilea cerând un cal pe un regat din piesa lui Shakespeare. Mi-l amintesc pe Ion Manolescu cu vocea lui graseiată în piese de Ibsen cu aer extrem de sumbru. Tot aşa şi vocea extrem de erotică a Irinei Răchiţeanu Şirianu în piese ca Nunta din  Perugia şi altele din medievalitatea Italiei. Având şansa să văd la Operă punerea în scenă a piesei Visul unei nopţi de vară, cu textul shakespearean în faţă, mi-am dat seama că majoritatea pieselor erau doar adaptări pentru radio, neincluzând textul complet. 
La difuzor am auzit în august 1968 că sovieticii au invadat Cehoslovacia.
Nu mă interesau ştirile şi politica decât pe la 14-15 ani, când ajungeam la ţară şi rudele materne şi paterne posedau radiouri puse doar pe Europa Liberă, şi câteodată pe Vocea Americii, lucru care mi-a produs dependenţa ulterioară de primul post menţionat.  Pe VOA, varianta în special english mai ascultam jazz.
Prin vara lui 1969 am cumpărat un radio portabil de la nişte italieni aflaţi la Costineşti. Acest radio avea şi bandă FM occidentală care a devenit utilă doar după 1989.  Ulterior am făcut rocada cu ai mei care îşi cumpăraseră şi ei un portabil Electronica.  Mama şi tata mă rugau când veneam de la Piteşti la Ploieştiul natal să le reglez pe Europa Liberă. Acesta a fost de bază apoi la Piteşti până când mi-am luat un radio mare când m-am mutat la garsonieră. Cu acesta, spunea un coleg că se auzea Europa Liberă de la colţul străzii unde se afla blocul! 

Mai ascultam şi Vocea Americii, dar de când Edgar Şelaru (colegul nostru Mihai V.) a fost descoperit la BBC Secţia Română, am devenit ascultătorul continuu al acestui post extrem de bun, unde ascultam primele prelegeri de istorie ţinute de popularul de azi Neagu Djuvara!

Mai ales în anii 80 radioul,evident pe unde scurte era singurul zgomot care acompania lecturile mele.
Merită oricum să-mi aduc aminte de aceste posturi atât de importante pentru noi românii în acele vremuri, ele erau urechile noastre deschise pe nume şi acolo ne defulam ascultând adevărul despre România comunistă.

Din 1990 am redevenit ascultător la România Actualităţi pentru ştiri, pe lungi şi medii şi apoi în FM. 
Europa Liberă, BBC au început să emită pe FM până au fost închise din motive financiare, nu mai aveau efectul de propagandă pentru care au fost create.
De când s-a înfiinţat Radio România Muzical am devenit fidel acestui post, în special dimineaţa când fac sport. 

Sunt un fidel al radioului, care şi-a păstrat menirea de a da ştiri, sau muzică, iar de ceva timp ascult radioul pe internet, cum este Sky FM.

Asta este calitatea radioului nu a devenit un instrument de propagandă şi tâmpire a populaţiei cum face televiziunea.

Şi mai are o calitate esenţială, nu trebuie să te uiţi la el!

luni, 10 februarie 2014

Internaţionala mea - Cronica unei vieţi de Ion Ianoşi

Mi-a luat ceva timp să termin imensul volum de memorii al lui Ion Ianoşi, are nu mai puţin de 854 de pagini.
Eu aş intitula aceste memorii:
Memoriile unui nomenclaturist?
De ce? O să explic!
Ion Ianoşi este un longeviv, va împlini în acest an 86 de ani. 
Ele este dublu minoritar este evreu şi maghiar, ca limbă maternă. 
Ianoşi s-a născut la Braşov dintr-o familie de burghezi evrei din Imperiu, cu bune legături la Viena şi Budapesta, bunicul matern fiind înmormântat în Ungaria. Are rude răspândite în toată lumea. Familiile bunicilor patern şi matern erau implicate în exploatarea forestieră de la Comandău. Numele de familie este Steinberger, nume curat german, la fel şi al mamei, Leitner.  Culmea este că tatăl lui Ianoşi era comunist, lucru care arată tentaţia pentru mişcarea de stânga şi în mediile burgheze minoritare. 
S-a născut şi a trăit în vremuri interesante, a suferit în copilărie prigoana antisemită, tatăl a pierdut afacerea, iar după război a terminat Liceul Meşotă din Braşov, dând o grămadă de examene de echivalare. La liceu a fost coleg cu Victor Atanasie Stănculescu, controversatul general al revoluţiei din Decembrie 1989. Ştia o limbă română aproximativă, din acest motiv s-a înscris la Universitatea ungurească Bolyai din Cluj prin1948.  A fost trimis în URSS la studii şi a studiat la Leningrad. Ianoşi remarca abundenţa de studenţi alogeni trimişi la studii, şi motivul era atenţia autorităţilor comuniste ca cei trimişi să nu fie cumva din familii care au fost implicate în războiul anti-sovietic. La nemţii din est nu s-a pus problema. Aşa că s-au întâlnit un student rus şi unul german care erau veterani de război şi care au constatat că au fost inamici faţă în faţă în tranşee. Lucrurile s-au schimbat ulterior, predominând etnicii români.

Ianoşi studiază filosofia la Leningrad. O cunoaşte pe Janina, fiica doctorului Caffe şi a unei românce get beget din Vrancea şi se căsătoresc. Aflu că doctorul Caffe fusese sanitar în Războiul de Reîntregirea, iar fratele student la Drept erou  martir al acestui război. Am aflat că făcea parte din evreii de rangul I, care nu au suferit prigoana antisemită, cum au avut parte ceilalţi.
Ianoşi este admis şi termină doctoratul (aspirantura) în filosofie la Leningrad.

Revenit în ţară este angajat la IATC să predea estetica. I se naşte o fiică, Maşa. Este angajat la CC ca instructor de partid pe probleme culturale ale minorităţilor. Socrul, era medic la Elias, spitalul nomenclaturii comuniste. Aceste lucruri mă fac să-l introduc în rândul nomenclaturii.
Se transferă la Facultatea de Filosofie  a Universităţii Bucureşti. În 1965 se retrage din funcţia de instructor CC al PMR. Se ocupa de instituţiile culturale maghiare, reviste, piese de teatru, etc.
Continuă o activitate susţinută de profesor de estetică. Dragostea pentru cultura rusă, pe care a acumulat-o în perioada studenţiei sovietice îl transformă într-unul din specialiştii din acest domeniu. Are studii despre literatura germană cu focalizare pe Thomas Mann. Activitatea sa îl arată ca un  om de stânga autentic, fără a fi un trâmbiţaş al ceauşismului, studenţii şi-l amintesc în general bine. 
Ianoşi ăşi schimbă şi numele de familie stârnind nemulţumirea unor maghiari şi evrei. Ironizează pe evreii emigraţi care au devenit în Israel evrei ortodocşi, după ce fuseseră promotorii comunismului în România. 

Ianoşi ne relatează amănunţit activitatea sa intelectuală şi participările la diverse congrese de estetică. Aici sunt tot felul de întâmplări amuzante cu problemele de călător în Occident, dar fără resurse. Profită de relaţiile de rudenie. Cele mai amuzante sunt aventurile a doi colegi în Suedia care apelează şi sunt ajutaţi de Comunitatea evreiască din Stockholm, culmea unul era creştin, iar celălalt era doar după tată evreu, deci nerecunoscut iudaic.
După 1989 călătoreşte mai uşor şi vede locuri pe care şi noi eu şi Adriana le-am vizitat.

Ianoşi are meritul apariţiei Jurnalului de la Păltiniş şi al Epistolarului lui Gabriel Liiceanu, prin referatele favorabile, precum şi a altor cărţi controversate în perioada comunistă. 
Ne povesteşte şi relaţia cu multe probleme cu Liiceanu, şi înainte şi după 1989. Este prieten bun şi a fost vecin cu Andrei Pleşu, este prieten de o viaţă cu Radu Cosaşu.

A avut parte şi de aprecieri dar şi de contestări. 
Cea mai jegoasă contestare este producţia şi insinuările lui Mircea Mihăieş,  amicul şi sluga lui Vladimir Tismăneanu. 

Ianoşi a fost bun prieten cu familia Tismăneanu. Leonte, tatăl lui Vladimir a angajat-o la Catedra de Marxism pe care o conducea pe soţia Janina. La rândul ei l-a medita pe elevul Vladimir să intre la Sociologie. 
Ianoşi face eroarea, din punctul de vedere al acestei oculte neoconservatoare, de a-i prezenta activitate lui Vladimir Tismăneanu cât a fost în România până la părăsirea ei, adică de mic politruc ceauşist!

Sunt şi oameni care i-au fost recunoscători. 
Ca un om de stânga care nu şi-a schimbat ideile şi religia el a fost consecvent şi şi-a argumentat opiniile. El face nişte argumentări paralogice şi aporii privind caracterul criminal al comunismului.
Dacă i-aş fi citit cartea acum 15-20 de ani aş fi fost mult mai radical cu Ianoşi, dar cum înaintezi în vârstă te mai înţelepţeşti,  şi acum sunt mai dispus să ascult şi altera pars!
Finalul cărţii ne descrie drama familială a pierderii fiicei la numai 55 de ani, care însă le dăruise 3 nepoţi, care astăzi sunt oameni maturi deja.

Este o carte interesantă, în genul cele scrise de Adrian Marino. Adrian Marino era însă mult mai dezabuzat, nega propria operă era foarte mefient cu cei din jur.

Ianoşi este un om cu educaţia central europeană, cu civilitatea burgheză vieneză şi budapestană.


Câteodată o carte de memorii este fascinantă decât orice roman, este viaţa adevărată a unor oameni, iar cartea lui Ianoşi este o carte bine scrisă şi cu har. 
 

sâmbătă, 8 februarie 2014

Liverpool - Arsenal, 5-1 dar ce meci!

A fost cel mai frumos meci de anul ăsta!
Iar rezultatul de 4-0 după 20 de minute părea incredibil.
Skrtel a făcut cel mai bun joc. Iar Suarez a realizat cele mai frumoase ratări, o bară-n vinclu, şi o mingea apărată la vinclu de portarul Szczesny.
Liverpool poate avea şanse la titlu după acest fantastic 5-1 cu Arsenal!

Opinia mea rămâne că Manchester City este cea mai puternică echipă din Premier, chiar dacă Chelsea i-a învins etapa trecută!

vineri, 7 februarie 2014

Olimpiada de Iarnă 2014

În fine, Olimpiada de Iarnă se organizează în cea mai rece, friguroasă ţară din lume, RUSIA!
În cea mai caldă parte a Rusiei, la SOCI!

joi, 6 februarie 2014

Muzică barocă şi spaniolă

Astă seară am avut la Filarmonica Piteşti invitaţi speciali foarte tineri.
Eu, Rodica Vică, Gabriel Bebelşelea, Monica Bălăşoiu, Radu Dunca şi Jean Dumitraşcu
Programul a fost numit Primorosas. Am căutat pe Google şi mi-a ieşit superbe!
Programul a cuprins două momente foarte diferite: prima parte a fost dedicată muzicii baroce şi a partea a doua a fost dedicată muzicii spaniole.
În prima parte s-au cântat două concerte baroce pentru două viori şi orchestră de coarde.
Soliştii la vioară au fost două tineri, Monica Bălăşoiu şi încă studentul Radu Dunca.
S-a cântat în prima parte Concertul pentru două viori în la minor op.3 nr.8 de Antonio Vivaldi. Lucrarea face parte din L'estro Armonico o colecţie de concerto grosso care a consolidat reputaţia compozitorului.
A urmat marele maestru al muzicii reperul la care se raportează toţi în muzică J.S. Bach cu Concertul pentru două viori şi orchestră în re minor sau Bach Dublu.
Soliştii şi orchestra de coarde au cooperat foarte bine sub conducerea foarte tânărului dirijor Gabriel Bebeşelea.
Partea a doua concertului, după pauză a fost cu totul altceva. Orchestra s-a reunit în formaţie completă şi a fost dedicată muzicii spaniole. 
Prima piesă a fost o piesă instrumental vocală unde pe scenă a apărut soprana Rodica Vică. 
A fost interpretată compoziţia Al pensar din Las hijas de Zebeda de Ruperto Chapi.  Tânăra soprană are mari calităţi interpretative şi o voce bine timbrată. 
A urmat o altă compoziţie instrumentală de Ruperto Chapi Preludio din La Revoltosa
Rodica Vică a revenit cu Me llaman la primorosa din El barber de Sevilla de Geronimo Gimenez şi ne-a mai cântat apoi Cancion de la paloma din  El barberillo de Lavapiez de Franisco Barbierişi Granada de Augustin Lara.
Orchestra ne-a delectat cu  piesa Aragonaise din Carmen de Bizet şi Intermedio de la La bodo de Luis Alonso de acelaşi Geronimo Gimenez. 
În final Rodica Bică şi orchestra ne-au mai delecta cu altă zarzuela spaniolă. 
Aş spune că surpriza cea mai frumoasă acestui spectacol  muzical a fost tânărul dirijor Gabriel Bebeşelea care a condus cu siguranţă şi maturitate orchestra Filarmonicii piteştene.
Sala a dovedit o mare deschidere pentru muzica vocală aplaudând cu multă pasiune şi generozitate pe Rodica Vică pentru prestaţia de astă seară.
Aşa că melomanii piteşteni au plecat mulţumiţi acasă!


miercuri, 5 februarie 2014

Eminescu, securist?

Cartea
Această postare, opinie, etc. ar fi trebuit să fie în blogul geamăn, politico-social, dar când e vorba de o carte, aici îi este locul!

Am participat azi 5 februarie la lansarea unei cărţi scrise de un sociolog, lector la Universitatea Piteşti, domnul George Ene. Cartea este rezultatul unei lucrări de doctorat susţinute de autor.
Se numeşte Eminescu - Securitatea şi Siguranţa naţională a României.
O. Ştireanu, Adriana Rujan, Mihai Diaconescu, George Ene, Nicolae Georgescu, Mircea Chelaru, O. Sachelarie



Am sosit relativ târziu, lumea era multă şi am luat loc în faţa prezidiului lăsând un lac de apă murdară, provenită de la bocancii mei nescuturaţi de zăpadă, de care m[ simţeam chiar jenat, stând pe un scaun drept în faţa prezidiului. Lansarea nu începuse încă, am mai aşteptat până cam pe la 13.30 când au sosit, în fine invitaţii speciali, profesorul Mihai Diaconescu şi eminescologul Nicolae Georgescu.
Mai erau deja prezenţi, Octavian Ştireanu, în calitate de fost coleg cu autorul, profesoara Adriana Rujan de la Universitatea Piteşti, generalul Chelaru, fost şef de stat major al armatei române, şi directorul Bibliotecii Judeţene, Sachelarie.
Moderator al acestei lansări şi a discuţiilor a fost poeta Denisa Popescu.
Sala era plină ochi de foşti, cam ca mine, dar mai ales mai seniori.

Denisa Popescu

Şi a început circul!

Denisa Popescu a dat cuvântul domnului Sachelarie, care a remarcat că toţi cei aflaţi la taclale în faţa noastră sunt sociologi de meserie.

Apoi doamna Popescu a dat cuvântul lui Mihai Diaconescu. Bătrânul autor burduhos, marele scriitor şi istoric al perioadei literaturii daco romane?!!!! a început să bată câmpii în linia protocronist, naţional comunist!
Mircea Chelaru, sau Caţavencu!
El spune cum Eminescu a devenit obiectiv pentru spionajul marilor imperii, în special cel austro-ungar.  Toată peroraţia era pe linia conspiraţionistă, cum Eminescu ar fi fost omorât de aceşti agenţi sau de o ocultă autohtonă antipatriotică???!!!!
Sunt dispus să cred că Eminescu a intrat în atenţia siguranţei imperiale habsburgice din motive de revizionism românesc legat de acţiunile privind aniversarea lui Ştefan de la Putna, dar cam atât! Subiect de atentate a fost I.C Brătianu, şef de guvern, din mărturiile fiicei Sabina Cantacuzino.

A urmat Nicolae Georgescu, alt burduhos, considerat mare eminescolog. M-a coflecit cu aserţiunea lipsei de ieşire la mare al Imperiului Austro - Ungar, poate la Marea Neagră, că la Adriatica era ieşire destulă! A continuat acuzele la malversaţiile austro-ungare privind regimul navigaţiei pe Dunăre, după declararea Regatului României, ignorând, parcă, Tratatul secret al României cu Austro-Ungaria din 1883, care a detensionat relaţiile dintre cele două ţări. Şi a mai făcut şi un dezacord mare cât casa, nu se face!

Şi din discuţiile acestor doi vorbitori şi din celelalte luări de cuvânt apare că bietul Alexandru I. Cuza a fost victima nenorociţilor de liberali, care l-au dat jos neconstituţional, cu Monstruoasa Coaliţie de la Unşpce Februarie, lăsând locul acestui străin  numit Carol I!

Octavian Ştireanu a participat la lansare în calitate de consătean, din Izvoru, cu George Ene şi rostit câteva cuvinte.

A urmat garagariseala generalului Mircea Chelaru. S-a comportat ca un adevărat Caţavencu, fiind un vector al defunctului naţionalism comunist, reşapat într-un conservatorism de nuanţă cam securistă.
Mă uitam la el cum dădea din gură, suntem congeneri, a ajuns până la funcţia de şef de stat major al armatei române şi mă cruceam cu vorbea de valorile sfinte şi religioase ale românilor.
El a fost absolventul tipic (iată c-o dau pe realismul socialist!) al naţional comunismului ceauşist în şcolile militare, se pare că a fost un clănţău politic cum era plină armata română. A avut grijă să amintească de necugetatele declaraţii ale lui Horia Roman Patapievici cu scheletele din  dulapul lui Eminescu, stârnind reacţiile aprobatoare ale sălii.
Gugumănia extremă a lui Chelaru a fost când l-a indicat pe Eminescu că ar fi fost agentului Biroului 2 al armatei care îi dădea informaţii lui Eminescu privind măgăriile privind înzestrarea armatei. Deci Eminescu era securist?!!!!
Mă întreb cum a putut garagaragiul ăsta să ajungă în funcţii militare atât de înalte? 

Am ascultat şi două cântece la chitară şi voce interpretate de un preot.

Au mai luat cuvântul un tip care se intitula reprezentantul societăţii civile, un acolit al lui Chelaru, de meserie diplomat, după suspiciunile mele cam securist, care să oferit să-l cădelniţeze pe general. Şi apoi a mai cuvântat şi un colonel din acelaşi aluat caţavencian.

Am părăsit sala exact când i s-a dat cuvântul profesorului de limba româna de la Colegiul Brătianu ca să nu-mi stric impresia!

Bietul Eminescu, patriotul care credea în viitorul ţării noastre, probabil că ar îndemna din nou să dăm foc la puşcărie şi la casa de nebuni!