Culianu

De Ion Petru Culianu am auzit la Europa Liberă.

Era un tânăr, de vârsta mea, plecat la o bursă în Italia şi rămas acolo. Pentru doamna Monica Lovinescu era întruchiparea succesului. A făcut studii strălucite în Italia, a profesat prin Olanda, ca să ajungă, finalmente, la Chicago ca asistent al lui Mircea Eliade. Recunosc că-l pizmuiam ca pe un congener care făcuse carieră în străinătate!

Părerea mea excelentă mi-a dezumflat-o şi mi-a trezit o anume mefienţă relatarea vărului unui amic ploieştean, ofiţer de marină. Acesta a rămas în Canada în vremea comunismului, era interesat de filosofie şi istoria religiilor şi a încercat să ajungă la Eliade. Acesta era în perioada finală a vieţii şi omul pe care l-a contactat a fost Culianu. Culianu l-a tratat pe amatorul de filosofie în stilul scârbos şi nesimţit pe care mulţi români ajunşi pe afară îşi tratau conaţionalii văzând în ei nişte inamici. 
Să fii fost securitatea de vină sau pur şi simplu  obiceiul românesc cu să moară capra vecinului? 
Recunosc că şi eu încercând să contactez pe un fost român, într-o deplasare tot în America, pe care-l cunoşteam foarte vag din studenţie, fiind bun amic şi fost coleg de facultate cu un alt coleg de de al meu de serviciu şi amic, am avut parte de un tratament cvasi-asemănător. Era după 1989 când România era liberă şi mie nici nu-mi trecea prin  cap să caut vreo sinecură pe acolo. 
Eram extrem de ofticat să văd cât de solidari erau de exemplu indienii care se trăgeau unii pe alţii într-un anume loc, prin ţări străine. 

Chestia care m-a pus cel mai tare pe gânduri a fost atunci  când Culianu a declarat o nemaiauzită gugumănie într-un interviu dat doamnei Gabriela Adameşteanu.  El spunea foarte superior că în România comunistă nu s-a făcut nimic valabil din punct de vedere cultural!

Moartea lui, rămasă până azi neelucidată i-a creat o aureolă de dizident, nedovedită anterior prin nimic.

Rudele din  România i-au publicat opera în româneşte.  Era ocupat în special  de ezoteric, de misticism.

Horia Roman Patapievici i-a dedicat un volum intitulat: Ultimul Culianu.

De ce scriu aceste lucruri? Pentru că simultan au apărut două cronici dedicate ultimului său volum apărut în româneşte Iter in silvis. Una publicată în Observator cultural este plină de preţiozităţi care prea nu spun nimic.

Mult mai tranşantă este cronica lui Sorin Lavric din România Literară. Este poartă titlul Concupiscenţa cunoaşterii. De obicei citesc cu interes cronicile lui Lavric, are un gust sigur în care mă încred şi a scris o carte dedicată lui Noica şi perioadei sale legionare foarte bine primită, dar şi contestată de unii care o acuză, că ar fi prea amabil şi părtinitor cu trecutul Gărzii de Fier. 

Lavric spune de spre carte că este o adunătură nedigerată de amănunte privind chestiuni ezoterice medievale nesemnificative. Dincolo de această abundenţă Lavric spune că stilul lui Culianu era scorţos şi cam neliterar.

Şi eu, având în vedere acestea cred că acest literat a cam fost supraevaluat.

Din motivul enunţat mai sus nici nu l-am citit, în plus ezotericul, rozi-crucianismul, masoneria sunt subiecte care mă interesează colateral şi mai ales din punct de vedere istoric.