Recitind pe Marin Preda - Delirul

Am terminat tocmai acum câteva momente de recitit Delirul. Îl citisem pe nerăsuflate în 1975,când a apărut. A fost într-adevăr un mare succes de librărie.

Ce cred astăzi de spre acest roman.

Că este un roman ratat!

Opiniile mele se apropie cel mai mult de ale Monicăi Lovinescu, prezentate la Europa Liberă după apariţia romanului.

Cartea este ratată în primul rând de inflaţia de personaje parazite reprezentate de comuniştii care roiesc prin roman. Justificarea acestor personaje, inclusiv al tânărului ce putea fi Ceauşescu este ca să treacă de furcile caudine ale cenzurii ideologice.

Romanul este scris sub obsesia autorului pentru o variantă autohtonă de Război şi Pace tolstoian.

De altfel acest lucru îl mărturiseşte chiar autorul într-un interviu.

Marin Preda este maestru în zugrăvirea autentică a personajelor ţărăneşti mutate la oraş.

Paul Ştefan al lui Parizianu, care este un alter ego al autorului în acest roman este printre cele mai autentice personaje prediste. La fel de autentici  şi fraţii Moromete fugiţi la Bucureşti, Achim, Paraschiv şi Nilă. Apropo’ am identificat blocul Algiu, unde era portar Nilă! Este blocul de pe colţ vis-a-vis de blocul Scala, de pe cealaltă parte a bulevardului.

Evenimentul central al romanului este guvernarea legionară şi reprimarea rebeliunii acesteia în 20-23 ianuarie 1941. Autorul a detestat terorismul introdus de legionari şi aprobă în totalitate acţiunea generalului Antonescu de reprimare a uneia din cele mai nocive mişcări politice apărute în perioada interbelică.

Mi s-au părut interesante portretele celor trei dictatori a lui Antonescu, a lui Hitler, iar de departe cel mai reuşit portret este al lui Stalin, care a putut fi publicat abia în ediţiile postdecembriste. 

Cea mai reuşită parte a romanului este cea a scenelor de război la care este martor corespondentul Paul Ştefan. Descrierea scenelor bătăliilor poartă amprenta influenţei stendhaliene din Mânăstirea din Parma.

Cred că acolo este cea mai bună parte a romanului.

Povestea de dragoste a lui Paul Ştefan cu Luchi mi se pare cam inautentică şi nu este reuşită. Mult mai autentică, izvorâtă direct din experienţa autorului este povestea de dragoste cu Ileana din satul lui Parizianu. Izbucnirea doctorului Spurcaciu este un fel de răzbunare a ţăranului Preda faţă de pretenţiile nefondate şi condescendente ale bucureştenilor faţă de provinciali. Am resimţit-o şi eu în studenţie, chiar dacă orăşean şi dintr-un oraş cu nimic mai prejos intelectual decât Bucureştiul. Superioritatea bucureşteană este doar în descurcăleala în marele oraş. 

Excelente sunt descrierile celor două nunţi, cea mitocănească a lui Paraschiv, cu toate ingredientele ei inclusiv prestaţia lăutarului ţigan şi apoi cea boierească la care este invitat Paul Ştefan de către iubita Luchi, colegă cu mireasa princiară.  

Chiar dacă ratat, Delirul este probabil cel mai reuşit roman istoric postbelic românesc.