Impresia puternică a
primului volum din Moromeţii, m-a făcut să resping cel de-al doilea volum,
care referea perioada de după război a poveştii Moromeţilor. Aveam şi o falsă
memorie, îmi amintesc că citisem pagini din acest volum într-un număr de
prin 1967-68 al Vieţii Româneşti.
Ideea este că fiindcă
acţiunea celui de-al doilea volum al Moromeţilor se petrece în vremea
comunismului face din el un roman fals. Exista în mine şi prejudecata şcolară a
nuvelei Desfăşurarea,
scriere falsă şi conformistă cu realismul socialist.
Am avut şi parte de
astfel de comentarii la primul volum, tot izvorâte din aceleaşi prejudecăţi.
Am citit cu aceeaşi
plăcere şi interes şi acest volum.
Marin Preda păstrează
marile sale calităţi de prozator şi este o volumul continuării logice a vieţii
ţărăneşti de la Dunăre în anii comunismului.
Mi-a plăcut în mod
deosebit şi descrierea primei zile de seceriş, la sfârşit de iunie, unde Marin
Preda este şi un deosebit descriptiv al naturii, cum se face ziuă cum se
trezeşte câmpia.
Romanul în acest
volum este epopeea prin care ţăranului român în vremurile comunismului. Preda
demonstrează că acest nou regim departe de a face dreptate are doar un scop
ideologic, să distrugă pe ţăran, care este un mic proprietar şi astfel un
duşman neîmpăcat al comunismului.
Romanul focalizează
evenimentele din preajma anului 1950-51.
Tânărul Nicolae
Moromete pe care tatăl l-a oprit să termine şcoala normală devine comunist,
atras de notarul care apare după 1945 în sat. Nicolae face şcoala de partid şi
devine activist. Decizia lui Nicolae este şi un act de revoltă împotriva
tatălui său, rămas în paradigma ţăranului tradiţional, conservator, dar care
păstrează libertatea gândirii. Se confirmă din nou atitudinea sa socratică,
contemplativă a evenimentelor.
Nicolae este trimis
în misiune în satul natal chiar la declanşarea secerişului pentru a asigura
luarea cotelor din recoltă impuse ţăranilor.
Între tată şi fiu
începe o dispută ideologică. Ilie, tatăl este un liberal, nu numai în opţiuni
politice, dar şi în atitudinea faţă de lume, iar fiul îndoctrinat spune că s-a
terminat cu proprietatea şi că în viitor toţi vor fi împreună la colhoz!
Moromete nu mai poate înţelege de ce nu mai poate să-şi valorifice recolta de
cereale la munte şi la baltă, pentru că regimul comunist i-a interzis asta.
Sunt două momente de
climax în roman, revolta ţăranilor când autorităţile le impun cotele din
recolta de grâu şi şedinţa de partid în care Bilă, cel care a declanşat revolta
este exclus. Este foarte interesant acest moment la şedinţei de partid, pentru
că lămureşte şi rezolvă multe din problemele satului. Biroul era condus de
oameni intraţi în partid la indicaţia lui Aristide, fostul primar şi mare
chiabur care dispăruse din sat, la fel ca Bălosu celălalt mare proprietar
agricol al satului, în scopul de a bloca formarea colectivei!
Puterea este luată de
un tânăr plin de frustrări, era văr cu alţi chiaburi, cu care avusese conflicte
violente şi Vasile al Moaşii nu urmăreşte decât răzbunarea.
O echipă trimisă de
partid începe să rezolve problema cotelor şi unul din cei care trebuiau să
predea este descoperit că are încărcătoare de pistol automat. Fuge şi se îneacă
în râul umflat de ploi. De acest incident este învinovăţit Nicolae Moromete şi
este pe cale să fie exclus din PMR. Apelează la fostul notar, ajuns în Comitetul
Central, care-l sfătuieşte să plece, să dispară, să se angajeze la Mogoşoaia la
seră, să-şi completeze studiile şi să devină inginer horticol.
Romanul se opreşte în
final la moarte tatălui, Ilie Moromete la care apare şi fiul căruia i se
relatează ce s-a mai întâmplat în sat în lipsa lui în cei zece ani scurşi.
Între timp s-a
înfiinţat gospodăria agricolă colectivă, împotriva căreia se luptase bătrânul
Moromete. Şi aşa ţăranul rupt de pe proprietate a început să-şi lucreze
doar lotul personal, să muncească la oraş şi să fure din recolta pământului
căruia îi fusese proprietar. Şi asta este raţiunea simplă a faptului că ţăranii
au devenit clasa socială care ajuta pe studenţi şi elevi să culeagă recolta de
porumb, etc.!
Marin Preda dă o
explicaţie de ce în Teleorman au apărut măgarii. Vechii ţărani erau proprietari
de cai, cu care desfăşurau activităţile agricole şi negustoria de cereale.
Măgarul nefiind colectivizabil a devenit animalul de povară al zonei, caii
sfârşind prin salamurile italiene.
Tragedia prin care
ţărănimea română a fost distrusă de comunism a avut repercusiuni şi după
decembrie 1989.
Cam în primii 10 ani
de după ce foştii ţărani şi-a reprimit pământul nu au ştiut ce să facă cu el.
Tehnicile tradiţionale nu mai mergeau, aratul cu calul era un anacronism de cel
puţin 50 de ani. Cei în vârstă, acum din generaţia lui Moromete fiul nu mai
erau în stare să-l muncească. Un hectar, două trei nu sunt rentabile, cât nu
sunt valorificate superior. Eu, constat din drumurile prin câmpia dintre
Piteşti şi Bucureşti că de câţiva ani se lucrează şi pământul nu mai este
pârloagă. Este o ofertă de produse agricole la preţuri derizorii care reuşesc
să alimenteze o populaţie urbană unde preţurile energiei s-au aliniat la cele
din UE, fără ca veniturile să fie nici pe departe echivalente. Mai sunt multe
de făcut în agricultura României. Am văzut cum satele din josul Oltului produc
legume de cea mai bună calitate în solarii dar nu este dezvoltat sistemul
negustorilor care să valorifice!
Este pe cale să reînvie o
clasă de agricultori, care însă nu mai are legătură cu Moromete şi ai lui,
ţăranii tradiţiei româneşti.