marți, 31 decembrie 2013

Obsesii suedeze - Tyskungen

Acest film este inspirat după cartea autoarei suedeze Camilla Laksberg, autoare de romane poliţiste de succes. Tyskungen este denumirea suedeză pentru copilul ascuns.
Şi acest roman are aceleaşi obsesii ca nu mai puţin celebrul roman al lui Steig Larsson Bărbatul care urăşte femeile din seria Milenium.
Şi acest subiect este vechi, este vorba de nazism.
Suedia se ştie că după războaiele napoleoniene a devenit neutră, nefiind implicată în nicio conflagraţie mondială. Hitler a ocupat Norvegia şi Danemarca, dar a evitat ocuparea Suediei. Nu ştiu care să fi fost raţiunea, probabil că ceva asemănător cu situaţia Elveţiei, prin ţările neutre se putea negocia cu inamicul, putea să se facă afaceri mai facil, cum a fost importul oţelului suedez, etc. Dacă Suedia nu a suferit agresiuni, în schimb, cei doi vecini de la est şi vest au fost subiect de agresiune. Finlanda a fost atacată de bolşevici şi i s-a răpit o parte din teritoriu. Războiul a însemnat pierderi imense de partea sovieticilor, finlandezii apărându-se cu îndârjire de agresiune, dar s-au predat în cele din urmă. La război au participat şi detaşamente de suedezi.  La fel în Norvegia, suedezii s-au implicat în rezistenţa anti-nazistă.

Filmul începe cu naşterea lui Maya, fetiţa Erikăi, autoare de romane de succes măritată cu un poliţist.
Bunica Mayei şi mama Erikăi, se comportă ciudat când îi este înmânată nepoata pe care să o ţină în braţe şi refuză. Pe drumul de întoarcere părinţii Erikăi mor într-un accident auto. Erika şi Patrik decid să se mute în casa părinţilor. Şi Erika primeşte vizita unui tip ciudat care afirmă că ar fi fratele ei dintr-o legătură din adolescenţa mamei ei, care-l naşte la 16 ani în 1946. Tipul moare în condiţii neelucidate la hotel şi analizele ADN demonstrează fără tăgadă că era fratele ei. Erika începe cercetări despre acest frate necunoscut şi despre evenimente care se petrecuseră cu 65-70 de ani înainte. Şi apar tot felul de eroisme şi trădări pe vremea Rezistenţei norvegiene în care erau implicaţi tineri din sudul Suediei, de curajoşi şi de impostori.

Este un film interesant şi arată că suedezii au şi ei obsesiile lor fără a fi fost implicaţi direct în tragedia nenorocirii pe care a adus Hitler Europei.
Ce aş mai remarca!
Actriţa din rolul principal al Erikăi este Claudia Galli, de origine italiană. Suedia a devenit o ţară în care cel mai celebru fotbalist este Zlatan Ibrahimovic, o poetă de mare succes se numeşte Athena Farrokhazd şi aşa mai departe. Suedia este o ţară liberală în care mulţi nesuedezi îşi găsesc acum adăpost. Să fie ăsta un preţ pentru celelalte obsesii? 

luni, 30 decembrie 2013

Ultimul pescuit pe Argeş în 2013

Astăzi 30 decembrie am luat lanseta şi aparatul fotă să pescuiesc imagini de pe Argeş.
Am pierdut repede un twister, am dat cu o linguriţă şi nicio ştiucă nu a răspuns apelului!
Taman că s-a descărcat şi acumulatorul de la aparatul foto şi cel de la telefonul celular.
Şi iată, în imagini, cum arată râul Argeş la sfârşit de 2013.



duminică, 29 decembrie 2013

Recitind pe Marin Preda - Moromeţii volumul 2

Impresia puternică a primului volum din Moromeţii, m-a făcut să resping cel de-al doilea volum, care referea perioada de după război a poveştii Moromeţilor. Aveam şi o falsă memorie, îmi amintesc că citisem pagini din acest volum într-un  număr de prin 1967-68 al Vieţii Româneşti.
Ideea este că fiindcă acţiunea celui de-al doilea volum al Moromeţilor se petrece în vremea comunismului face din el un roman fals. Exista în mine şi prejudecata şcolară a nuvelei Desfăşurarea, scriere falsă şi conformistă cu realismul socialist.

Am avut şi parte de astfel de comentarii la primul volum, tot izvorâte din aceleaşi prejudecăţi.

Am citit cu aceeaşi plăcere şi interes şi acest volum.

Marin Preda păstrează marile sale calităţi de prozator şi este o volumul continuării logice a vieţii ţărăneşti de la Dunăre în anii comunismului.

Mi-a plăcut în mod deosebit şi descrierea primei zile de seceriş, la sfârşit de iunie, unde Marin Preda este şi un deosebit descriptiv al naturii, cum se face ziuă cum se trezeşte câmpia.

Romanul în acest volum este epopeea prin care ţăranului român în vremurile comunismului. Preda demonstrează că acest nou regim departe de a face dreptate are doar un scop ideologic, să distrugă pe ţăran, care este un mic proprietar şi astfel un duşman neîmpăcat al comunismului.

Romanul focalizează evenimentele din preajma anului 1950-51.

Tânărul Nicolae Moromete pe care tatăl l-a oprit să termine şcoala normală devine comunist, atras de notarul care apare după 1945 în sat. Nicolae face şcoala de partid şi devine activist. Decizia lui Nicolae este şi un act de revoltă împotriva tatălui său, rămas în paradigma ţăranului tradiţional, conservator, dar care păstrează libertatea gândirii. Se confirmă din nou atitudinea sa socratică, contemplativă a evenimentelor.
Nicolae este trimis în misiune în satul natal chiar la declanşarea secerişului pentru a asigura luarea cotelor din recoltă impuse ţăranilor.
Între tată şi fiu începe o dispută ideologică. Ilie, tatăl este un liberal, nu numai în opţiuni politice, dar şi în atitudinea faţă de lume, iar fiul îndoctrinat spune că s-a terminat cu proprietatea şi că în viitor toţi vor fi împreună la colhoz! Moromete nu mai poate înţelege de ce nu mai poate să-şi valorifice recolta de cereale la munte şi la baltă, pentru că regimul comunist i-a interzis asta.

Sunt două momente de climax în roman, revolta ţăranilor când autorităţile le impun cotele din recolta de grâu şi şedinţa de partid în care Bilă, cel care a declanşat revolta este exclus. Este foarte interesant acest moment la şedinţei de partid, pentru că lămureşte şi rezolvă multe din problemele satului. Biroul era condus de oameni intraţi în partid la indicaţia lui Aristide, fostul primar şi mare chiabur care dispăruse din sat, la fel ca Bălosu celălalt mare proprietar agricol al satului, în scopul de a bloca formarea colectivei!
Puterea este luată de un tânăr plin de frustrări, era văr cu alţi chiaburi, cu care avusese conflicte violente şi Vasile al Moaşii nu urmăreşte decât răzbunarea.
O echipă trimisă de partid începe să rezolve problema cotelor şi unul din cei care trebuiau să predea este descoperit că are încărcătoare de pistol automat. Fuge şi se îneacă în râul umflat de ploi. De acest incident este învinovăţit Nicolae Moromete şi este pe cale să fie exclus din PMR. Apelează la fostul notar, ajuns în Comitetul Central, care-l sfătuieşte să plece, să dispară, să se angajeze la Mogoşoaia la seră, să-şi completeze studiile şi să devină inginer horticol.

Romanul se opreşte în final la moarte tatălui, Ilie Moromete la care apare şi fiul căruia i se relatează ce s-a mai întâmplat în sat în lipsa lui în cei zece ani scurşi.

Între timp s-a înfiinţat gospodăria agricolă colectivă, împotriva căreia se luptase bătrânul Moromete. Şi aşa ţăranul rupt de  pe proprietate a început să-şi lucreze doar lotul personal, să muncească la oraş şi să fure din recolta pământului căruia îi fusese proprietar. Şi asta este raţiunea simplă a faptului că ţăranii au devenit clasa socială care ajuta pe studenţi şi elevi să culeagă recolta de porumb, etc.!

Marin Preda dă o explicaţie de ce în Teleorman au apărut măgarii. Vechii ţărani erau proprietari de cai, cu care desfăşurau activităţile agricole şi negustoria de cereale. Măgarul nefiind colectivizabil a devenit animalul de povară al zonei, caii sfârşind prin salamurile italiene.

Tragedia prin care ţărănimea română a fost distrusă de comunism a avut repercusiuni şi după decembrie 1989.
Cam în primii 10 ani de după ce foştii ţărani şi-a reprimit pământul nu au ştiut ce să facă cu el. Tehnicile tradiţionale nu mai mergeau, aratul cu calul era un anacronism de cel puţin 50 de ani. Cei în vârstă, acum din generaţia lui Moromete fiul nu mai erau în stare să-l muncească. Un hectar, două trei nu sunt rentabile, cât nu sunt valorificate superior. Eu, constat din drumurile prin câmpia dintre Piteşti şi Bucureşti că de câţiva ani se lucrează şi pământul nu mai este pârloagă. Este o ofertă de produse agricole la preţuri derizorii care reuşesc să alimenteze o populaţie urbană unde preţurile energiei s-au aliniat la cele din UE, fără ca veniturile să fie nici pe departe echivalente. Mai sunt multe de făcut în agricultura României. Am văzut cum satele din josul Oltului produc legume de cea mai bună calitate în solarii dar nu este dezvoltat sistemul negustorilor care să valorifice! 


Este pe cale să reînvie o clasă de agricultori, care însă nu mai are legătură cu Moromete şi ai lui, ţăranii tradiţiei româneşti.

Dimineaţa în parc

În spate este pelicanul!
Azi de dimineaţa, Iulian m-a invitat cu el să mergem în Parcul Ştrand să facem mişcare.
Aşa că am ajuns la intrarea în parc unde se află o parcare. Parcul este în reconstrucţie aleile sunt săpate, la primăvară vor începe lucrările de finalizare ale acestui parc.
Am avut însă surprize!

Chiar la intrare am văzut doi fazani, da, doi cocoşi de fazan, cu penaj frumos cu gâtul cu pene roşii şi albastru - verzui. Mi-am adus aminte de acum 40 de ani cum prin pădurea din Boteni, unde făceam armata cum alergam fazanii prin zăpadă. 

După ce am urcat pe nişte aparate şi am făcut sport, am luat-o pe faleza Argeşului. 

Pe lacul de acumulare era plin de păsăret, erau raţe cu cap roşu, lişiţe negre şi pescăruşi. Dominau armonioasele lebede albe. Însă la un moment dat am văzut o altă pasăre mare, care....surpriză, era un pelican. Se rătăcise pe lacul Argeşului, probabil că uitase să migreze spre Delta Nilului. 
Aşa de aproape de un oraş puternic industrial iată că începe sălbăticia!
Mare bucurie pentru cei care ajung să se relaxeze prin parcurile piteştene.


sâmbătă, 28 decembrie 2013

Rafinament şi savoir vivre

Guy Martin
Recunosc că mă uit din când în când la tv5. Este programul de televiziune în limba franceză. Si nu am nimic de pierdut! De ce tv5? Pentru că este programul în limba franceză a celor cinci ţări care au limba franceză, limbă oficială.
Păi care sunt? Franţa, evident, pe urmă Belgia, Elveţia, şi Quebec – Canada, cu Radio Canada şi cu accentul ăla ciudat şi nazal al francezei.
Dar oare care este a cincea? Recunosc că a trebuit să-mi storc creierii şi în fine mi-am dat seama. Vă spune ceva RTL? Este Radio Television  Luxembourg, pentru că şi în micul ducat franceza este limbă oficială, alături de germană şi luxemburgheză! Luxemburgheza ar fi dialectul saşilor din zona Sibiu Sighişoara!

Dar să lăsăm chestiunile lingvistice. Azi am avut norocul să-mi lipesc ochii între 3 şi 5 d.a.(ora Bucureştiului) de acest program. Şi nu am avut ce pierde!

Primul film documentar îl avea protagonist pe celebrul chef Guy Martin, patronul Grand Vefour, restaurant Michelin de două stele, lângă Palais Royal, vis-a-vis de Louvre. S-a deschis şi în Bucureşti un restaurant sub patronajul acestui chef, închis între timp şi redeschis sub numele l'Atelier la hotelul Epoque, de lângă Cişmigiu (http://www.latelier-restaurant.ro/).

Guy Martin se afla în Maroc pe urmele uleiului de argan. De acest ulei am auzit de la Adriana. Este un ulei special care se foloseşte în bucătăria fină, dă gust deosebit peştelui şi mai ales în industria cosmeticelor. Arganul este un copac sălbatic, asemănător cu măslinul care creşte sălbatic în sud-vestul Marocului de la poalele muţilor Atlas 
Nucile de argan sunt culese şi lăsate să se usuce. Toate operaţiunile de a produce acest ulei sunt realizate de femeile berbere din zonă. Ele încep să le spargă cu piatra, miezul fiind asemănător cu alunelor. Sunt curăţate de impurităţi şi apoi sunt coapte într-un cuptor. după coacere seminţele de argan se macină într-o moară de piatră, transformându-se într-un lichid vâscos care este frământat cu mâna şi se adaugă apă în turtă care duce la eliminarea uleiului. Uleiul acesta este foarte scump, calculându-l după cât a dat Adriana costă în medie cam 200 Euro/litru.
Guy Martin a gustat din calitatea uleiului la o salată de legume pregătită de Chef Ahmed Handour de la restaurantul Heure Bleue Palais din Essaouira, port la Atlantic.

Partea a doua a documentarului este dedicată fermei de capre a domnului Abderazak Khoubbane, fost profesor universitar descendent al caidului care stăpânea kasbahul care controla drumul caravanelor din munţi spre ocean. Acesta a fondat acolo o brânzărie de capră în stil francez şi o fermă cu legume bio. Guy Martin şi-a creat astfel o sursă de produse naturale care să le distribuie prin renumitul său restaurant parizian.

A urmat un alt documentar despre şampanie. Şi unde se filma acest documentar? În zona de marne şi calcare din jurul Reims care alcătuieşte celebra regiune a Franţei numită Champagne. Aici călugărul Dom Perignon a inventat celebra şampanie, care îi poartă numele. Beciurile în roca calcaroasă au fost preluat din secolul al XVIII-lea de familia Taittinger, care este cea mai renumită marcă de şampanie de astăzi. Ultimul Taittinger a reuşit să răscumpere proprietatea de la un fond de investiţii, evident american cu 600 milioane de Euro. Ei continuă să facă cea mai bună şampanie din lume. Însă este interesant că dacă Taittinger este un colos, există şi producători independenţi de la care Taittinger cumpără struguri, cum este domnul Champion care are vii în zona Blanc de blanc! Şi mai apar şi alţi producători care cu ocazia unor întâlniri consumă şampanie cu hering cu cartofi. Am văzut şi un alt mare chef care testa şampaniile pentru restaurantul său, testând o şampanie rose, ce părea extraordinară! Mai apare Taittinger împreună cu clienţii săi la o masă, clienţii fiind toţi cu trăsături extrem asiatice, japonezi, coreeni şi mai ales chinezi!
Sunt destui acum dispuşi să dea un ban bun pe produse de foarte bună calitate. 

Şi asta m-a dus cu gândul la noi. Deja în România poţi găsi vinuri care nu sunt cu nimic mai prejos de cele franţuzeşti sau italiene. Şi potenţialul în acest domeniu este încă mare. De fapt lecţia franceză este că se pot face bani buni din produse de calitate foarte ridicată. Chestiunea este ca  să putem să realizăm calitatea produselor cu care să concurăm pe o piaţă care este în creştere.

Pe de altă parte produsele de acest tip pe care vinde franciza Comtesse du Barry, de lângă Ateneu sunt  accesibile în România unei zone reduse de consumatori, a celor cu bani mulţi şi dispuşi să cheltuiască pe aceste lucruri.  

vineri, 27 decembrie 2013

Două filme europene

Am văzut recent două filme care merită să le comentez.

La vie d'Adele
Primul film este cel care a luat în acest an marele premiu de la Cannes, Palme d'Or. Este un film foarte controversat. Marele critic de film şi tenis, jurnalistul şi scriitorul Cristian Tudor Popescu l-a acuzat de pornografie. Ce este curios este faptul că şi cronicarul Andrei Gorzo de la Dilema veche este ce acord cu CTP  După câte îmi amintesc este al doilea film cu probleme de homosexualitate care primeşte un mare premiu de cinema, după Brokeback  Mountain.
De această dată este vorba de două lesbiene. Nu chiar, pentru că Adele, personajul principal, o elevă de liceu într-o clasă terminală are o sexualitate incertă. Relaţia cu un coleg nu o satisface pe deplin şi se simte atrasă de o tânără fistichie, Emma, studentă la Beaux Arts. Adele începe o relaţie foarte înfierbântată cu Emma ilustrată de regizorul Abdellatif Kechiche prin scene explicite şi prelungi. Adele are discuţii dure cu colegele privind eventuala relaţie cu Emma, se hotărăşte să devină educatoare. Lucrează cu copii şi sunt scene interesante de multiculturalism cu copii de grădiniţă care cântă dansează cântece africane. Adele are o discuţie dură cu Emma care o acuză că are relaţii cu bărbaţi şi o alungă. Finalul se petrece la expoziţia Emmei unde se regăsesc picturi cu nudul Adelei. Emma fiind într-o nouă şi îndelungă relaţie cu o fostă gravidă care are o fetiţă acum. Este un film minimalist cu scene de viaţă obişnuite cum se fac acum şi la noi. Poate asta a atârnat foarte mult în premiul cel mare de la Cannes şi poate şi frumuseţea celor două superbe actriţa Adele Archeroupoulos în rolul Adele şi   Lea Seydoux în rolul Emma. Archeroupoulos cred că abia trecuse de 18 ani când a filmat.
Un film frumos!

La grande belleza

Urmărind filmul lui Paolo Sorrentino am avut certa impresie că văd un film de Fellini, La dolce vita sau 8 şi 1/2, dar realizat acum în anii 2010!
De fapt toţi recunosc maestrul care a inspirat acest film.  
Scriitorul Jep Gambardella interpretat de Toni Servillo este un lider al lumii mondene de la Roma. Parcă revenim în anii 50-60 fellinieni, cu aceeaşi atmosferă decadentă, cu petreceri şi orgii în care sunt închiriaţi  aristocraţi cu ora. Sunt aceleaşi obsesii felliniene cu religia, cu cardinalii Vaticanului , cu un fel de Maica Tereza.
Filmul m-a readus în atmosfera finalului anilor 60, când eram campionul vizionărilor la Biblioteca Franceză, sau la cea Italiană, doar la cea Americană era mai greu.  

Un film interesant!

joi, 19 decembrie 2013

Concertul de Crăciun la Filarmonica Piteşti

Astă seară s-a încheiat stagiunea de toamnă a Filarmonicii Piteşti cu un concert festiv de Crăciun.
La pupitrul orchestrei a luat loc dirijorul vâlcean Mihai Ştefănescu.
Ca invitat special a fost soprana Irina Iordăchescu. Irina Iordăchescu are o descendenţă faimoasă, este fiica doamnei Irina Bora, cu care am crescut copil fiind, la începutul anilor 60, la emisiunea cu
Irina Iordăchescu
Căpitanul Val-Vârtej, iar tatăl este renumitul bariton Dan Iordăchescu.

Irina Iordăchescu şi dirijorul Mihai Ştefănescu
Concertul s-a deschis cu A Christmas Festival de Anderson unde sau auzit acordurile din Stille Nacht, Jingle Bells şi Venite Fideles. 
Apoi a urmat Valsul pisicii de acelaşi Anderson.

Şi a apărut Irina Iordăchescu care ne-a încântat cu voce caldă şi frumoasă interpretând Quand me'n vo din Boema de Puccini, apoi Ebben, ne andro lontano din Wally de Catalani.
După aceea după unor intermezzo a unor bucăţi aparţinând orchestrei, Irina Iordăchescu a revenit O mio bambino caro din Gianni Schichi  de Puccini şi Je veux vivre din Romeo şi Julieta de Gounod.
Şi Irina Iordăchescu a mai apărut cu o arie de data asta în nemţeşte, Mein her Marquis din Liliacul lui Strauss şi în final a  cântat româneşte din opereta Valurile Dunării de Grigoriu. Doamna Iordăchescu a fost aplaudată şi ovaţionată cu entuziasm de melomanii prezenţi.
Jean Dumitraşcu, Irina Iordăchescu, Mihai Ştefănescu şi cu mine

Orchestra bine stăpânită de Mihai Ştefănescu ne-a mai oferit piese de Strauss catre evocau acea Vienă fabuloasă a unui Imperiu care-şi revenea după Revoluţia de la 1848, din Sviridov, Marş militar, din Verdi şi Păutza. Lumea a primit cu multă fervoare Valsul trist al lui Şostacovici, interpretat şi fără prezenţa dirijorului.
În final orchestra ne-a cântat Valurile Dunării al lui Strauss şi apoi a urmat bisul care era ...normal, Radetzki Marş. Lumea a aplaudat ritmic măsurile orchestrei a fost veselie ca de Crăciun!
O seară minunată şi cu multă lume, mai multă lume ca de obicei!



joi, 12 decembrie 2013

Concert cu un dirijor basarabean

Noutatea acestei seri a fost dirijorul invitat, domnul Valentin Doni care vine din Basarabia.
Programul serii a fost complex, cu muzică românească şi cu o capodoperă a muzicii universale.
În prima parte a concertului au fost două concerte pentru pian şi orchestră scrise de compozitori români.
Horia Maxim
Solistul a fost în această seară Horia Maxim.

Acesta a interpretat Concertul pentru pian şi orchestră de Paul Constantinescu. Muzica modernă a compozitorului ploieştean are puternice resurse din muzica populară românească. Execuţia concertului făcută de Horia Maxim a fost impecabilă şi acompaniamentul orchestrei a fost bine condus de dirijorul Valentin Doni şi a fost aplaudat îndelung.
 
Horia Maxim şi Valentin Doni
A urmat o compoziţie Fantezia balcanică pentru pian şi orchestră aparţinând lui Valentin Doni. Şi această piesă are puternice influenţe folclorice din părţile româneşti şi balcanice. Interpretarea pianistului Horia Maxim a fost de acelaşi înalt nivel şi a fost îndelung aplaudat.

În partea a doua orchestra condusă de Valentin Doni a interpretat Simfonia a V-a în do minor Simfonia Destinului. Simfonia este una din cele mai cunoscute compoziţii ale lui Beethoven, ascultând-o ai sentimentul perfecţiunii. Pasajele grave ale violoncelelor şi contrabaşilor, tema marţială a cornilor totul se împleteşte cu perfecţiune cu pasaje romantice de vals şi pasaje marţiale.
Valentin Doni a stăpânit bine orchestra şi interpreţii au răspuns bine şi am ascultat cu emoţie şi fascinaţie această măreaţă realizare a   geniului uman.
Melomanii piteşteni au aplaudat îndelung şi plin de entuziasm interpretarea orchestrei dar au onorat şi această capodoperă.
A fost iarăşi o seară specială.   

O zi plină 11 decembrie 2013 Concert de jazz la Teatrul Davila Piteşti

Garbis Dedeian
După întâlnirea cu Mac am revenit în Piteşti nerăbdător să merg la Teatru. 

La Teatrul Davila din Piteşti unde urma să concerteze trupa de jazz a fraţilor Dedeian, saxofonistul Garbis şi chitaristul Capriel.

Prin amabilitatea Uniunii Armenilor din România, cuartetul fraţilor Dedeian s-a produs în faţa unui nucleu dur de melomani piteşteni. În sală se aflau profesorul Minasian şi avocatul Răzvan Gheorghiu, reprezentanţii acestei minorităţi în Piteşti. 
 
Capriel Dedeian
Există ceva mai american decât Coca Cola, decât Ford şi…. decât preşedintele Obama. Acesta este jazzul! 

Este muzica izvorâtă, pe la începutul secolului XX, din resursele folclorului negru a foştilor sclavi combinat cu  muzicile aduse de anglo saxonii care au colonizat Statele Unite ale Americii. 
Între timp jazzul s-a răspândit peste tot în lume, există azi un foarte bun jazz polonez, norvegian, scandinav, german şi de ce nu şi românesc.
Amintirile mele sunt amalgamate, din vremea studenţiei când, pe la sfârşitul anilor 60 mai veneau toamna târziu şi iarna mari jazzmeni americani. I-am audiat pe negrul ăla pricăjit de Thelonius Monk la pian sau pe Ornette Coleman cântând free jazz la saxofon.
Apoi am amintirea anilor 80 când mergeam la Sibiu la festivalul care se desfăşura la sfârşit de martie când se schimba ora. Era o pată de lumină pe negrul ceauşist. Eu trăgeam la mătuşa Marina şi ne distram cu gaşca vărului meu,  Mircea, iar viitoarea lui soţie, Maria ne facilita intrarea pe degeaba la concerte. Şi ce muzică am ascultat! Pe saxofonistul tenor Namislowski  într-un jamm session cu Aura Urziceanu.

Şi în această seară l-am ascultat pe cel mai important saxofonist român pe Garbis Dedeian. Împreună cu fratele Capriel , un baterist şi un basist ne-au oferit standarde şi compoziţii proprii. 
Trupa fraţilor Dedeian cântă un bepop curat şi fascinant. 

Aveţi aici şi mostre din spectacol:



Îl ştiu pe Garbis Dedeian de când a debutat la Sibiu, avea în jur de 25 de ani. În această seară a apărut echipat clasic cu sacoul închis cu nuanţe violete ce-mi reamintea de clasicul Dan Mândrilă, sau de personajul lui Robert de Niro din New York, New York
Iulian discret

În plus Garbis Dedeian are vocea joasă de fumător înrăit care dădea o notă specială prezentării pieselor trupei.


 A fost o seară încântătoare şi finalul unei zile pline.






sâmbătă, 7 decembrie 2013

Good vibrations

În seara de Moş Niculae am avut parte de două evenimente culturale care s-au cam suprapus, un recital de poezie şi blues cu Dan Mircea Cipariu şi Mike Godoroja and The Blue Spirit la Biblioteca Judeţeană Dinicu Golescu şi Accord Vibes, jazz la Filarmonica Piteşti.

Dan Mircea Cipariu şi Mike Godoroja and the Blue Spirits


Bădiliţă şi Costache
La ora 6 seara totţi amatorii de literatură, în primul rând, poeţi şi mai ales poete erau prezenţi în sala de festivităţi a Bibliotecii Judeţene Dinicu Golescu din Piteşti. M-am întreţinut cu o tânără elveţiancă friburgheză, studentă la Sociologie şi
Denisa Popescu
Migraţii (normal!) în româneşte şi pe franceza uitată de la Mere Clarisse! 
Directorul Bibliotecii, domnul Sachelarie a deschis seara invitându-ne să ascultăm muzică şi poezie!

Directorul Sachelarie
Am recunoscut printre spectatori pe dl. profesor Costache de la Brătianu, pe Cristian Bădiliţă, care se pare că s-a stabilit pe la Curtea de Argeş, pe Denisa Popescu şi pe poeta aniversată de patronim Nicoleta Popa.
Dan Mircea Cipariu

Dan Mircea Cipariu ne-a povestit cu Godoroja ajungând pe Bibescu Vodă la Liceul Lipatti a intrat pe la Liceul Brâncuşi de industrializarea lemnului din eroare şi a fost întâmpinat cu un zâmbet larg de omul de la pază care i-a urat bun venit lui......Ştefan Hruşcă! Deh, şi Godoroja are plete clasice hippy, blonde precum  Hruşcă!
Cipariu şi Mike Godoroja
A recitat Dan Mircea Cipariu şi apoi Denisa Popescu şi au cântat bluesuri Mike Godoroja împreună cu Blue Spirits. Am ascultat Hot tamales şi mi-a plăcut!  

Blue spirit

 http://youtu.be/1FXvMoA1YE4


Poezie de Cipariu

poezie 

Blues Mike Godoroja and the Bule Spirits

 http://youtu.be/5yu2glsUNRc


Hot Tamales 

http://youtu.be/XZ1AwUGZ5jg


Mă gîndeam cum ar fi fost dacă Cipariu ar fi fost ales preşedintele Uniunii Scriitorilor din România, vâzându-l cum sare şi se agită la bluesuri. Am fi avut şi noi un fel de Vlacav Havel, care, ca preşedinte al Cehoslovaciei a invitat pe Franck Zappa şi se comporta ca un rocker. Asemănarea într Havel şi Cipariu se opreşte aici!
Dar a trebuit să ajung la Filarmonică!

Accord Vibes 

Accord Vibes
Accord Vibes este un proiect jazzistic special, vibrafonistul Alexandru Anastasiu, contrabasistul
Fernando Mihalache
Michael Acker şi şi ultimul dar  nu cel din urmă acordeonistul Fernando Mihalache. Mihalache a mai fost oaspetele nostru împreună cu Horia Maxim pe alt proiect de fuziune cu jazzul.
Michael Acker
Alexandru Anastasiu
Programul interpretat de trupa Accord Vibes se numeşte Just Musette, adică muzică pariziană de Richard Galliano, unde acordeonul este esenţial. 

Este genul de muzică pe care o promova Dan Iagnov în emisiunea sa la Radio România Muzical.

Acordeon

 http://youtu.be/t6fsD4q9YHU


Parizian

 http://youtu.be/FvB4TsA2IhE

Tinerii interpreţi au apărut echipaţi corespunzător cu şepcuţe de clochard parizian şi ne-au încântat cu acorduri care răsună dans la rue în Paris prin bistrouri, bodegi şi localuri de dans a anilor 50!
Lumea s-s simţit bine şi a fost frumos.