vineri, 31 martie 2017

Scena muzicală piteşteană: Muzică veche

Olivia Iancu şi Claudiu Lobonţ

În acestă seară, ultimă a primei luni de primăvară vremea nu este chiar aşa de primăvăratică, temperatura nu-i foarte scăzută, dar se simte frigul.


În sala filarmonicii piteştene am avut plăcerea să ascultăm un recital de muzică veche în interpretarea a două instrumente antice archlute  - arhilăute. 

Lăuta este un instrument foarte vechi foarte utilizat în Renaşere şi Baroc dar devenită anacronică în epoca clasică. Este un instrument foarte dificil greu de acordat şi apariţia instrumentelor cu coarde mai simple. 
Acest instrument a lăsat în muzica populară veche românească lăuta, adică cobza lui Barbu Lăutaru. 

Am ascultat muzica Renaşterii şi a Barocului în interpretarea a doi solişti, piteşteanca Olivia Iancu şi Claudiu Lobonţ. Olivia Iancu a avut plăcerea să ne prezinte piesele muzicale. Am audiat muzică de compozitiori vechi şi puţin cunoscuţi, precum Francesco Landini, Zamboni-Romano, William Byrd, Girolamo Kapsberger, dar şi foarte cunoscutul Haendel. O surpriză a fost un renascentist originar din Braşov, lăutistul Valentino Bakfark.
Am avut şi plăcerea unui tango de Piazzola la arhilăute.

A fost o seară plăcută care ne reamintit de vremea lui Shakespeare!

joi, 30 martie 2017

Scena muzicală piteşteană: Muzică contemporană

Cristian Lupeş şi orchestra Filarmonicii Piteşti
În această seară am audiat piese muzicale contemporane. Dar ce diferenţe!
Dirijorul Cristian Lupeş s-a jucat cu nervii noştri. 
Concertul a debutat cu piesa Nord-Sud, poem pentru orchestră, op. 179, nr.1 de Liviu Dănceanu. Piesa a fost în primă audiţie absolută. Este o piesă de muzică contemporană de tip expresionist, care aminteşte de Holocaust după mine.
Cristian Lupeş şi Stan Zamfirescu
După ce am audiat această piesă care a sfărâmat toate convenţiile şi comodităţile noastre burgheze a urmat o piesă excepţională a lui Joaquin Rodrigo, Concierto de Aranjuez pentru chitară şi orchestră. Solistul acestei piese a fost excelentul chitarist Stan Zamfirescu. Muzica lui Joaquin Rodrigo  este o muzică excepţională a unui compozitor contemporan din secolul XX. A fost apreciat de toţi spaniolii, de Franco şi de regele Juan Carlos. Muzica lui Rodrigo te transpune în secolul de aur al Spaniei, la vremurile lui Cervantes sau Lope de Vega. Melomanii au aplaudat cu entuziasm interpretarea lui Zamfirescu şi a orchestrei conduse de Lupeş. Stan Zamfirescu a dat un bis cu un tango de Juan Diez.
Darth Vader dirijor
Partea a doua a fost o adevărată nebunie muzicală. Am urmărit Suita simfonică din Războiul Stelelor de John Williams. John Williams este probabil cel mai important compozitor contemporan de muzică de film. Şi filmul Războiul Stelelor a fost cel mai mare succes al unui film de science fiction. Muzica lui Williams subliniază dramatismul seriei acestor filme. Nebunia totală a a avut loc atunci când în partea a III-a Tema imperiului Lord Darth Vader dirijorul Lupeş a apărut în costumaţia celebrului personaj.

Cristian Lupeş, eu şi Stan Zamfirescu 
A fost o seară care sper să fi entuziasmat spectatorii piteşteni.

miercuri, 29 martie 2017

Avrigul matern

Steluţa, soţia vărului meu Onu a publicat pe internet un articol despre Avrig.

http://sibiulinimagini.ro/basm-sau-realitate-avrigul-apare-prima-data-pe-o-harta-transilvaniei-1534/

Onu era vărul meu preferat din Avrig, pentru că devenisem foarte apropiaţi din copilăria mea şi vacanţele la ţară. Onu era un pescar desăvârşit, îmi amintesc de partidele la păstrăv sau la şalău pe Olt. Onu era şi un rocker adevărat, datorită lui am fost la concertul AC/DC. Din păcate s-a prăpădit acum câţiva ani.

Avrigul este localitatea natală a mamei mele.  Şi aici mi-am petrecut jumătate din vacanţele din copilărie.

Am aflat din articol că originea localităţii este foarte veche, biserica săsească este construită în perioada 1266-1296. Saşii au primit privilegii din partea regilor maghiari de care au beneficiat şi românii.  Pentru că nu a existat un mare domeniu nobiliar, românii având doar obligaţii faţă de scaunul săsesc din Sibiu nu au fost iobagi, deci au fost oameni liberi. Ei aveau în stăpânire muntele Suru şi s-au luptat cu Arhiepiscopia din Alba Iulia. Şi în consecinţă avrigenii erau şi foarte buni ciobani, oieri. Astfel că în copilărie unchiul Mihai, tatăl lui Onu m-a luat o săptămână sus la stâna din  Suru unde era baci, adică pregătea brânza de burduf.

De Avrig se leagă o dilemă legată de religie. Dacă veţi privi fotografia artistică din articol ea apare ca o pictură flamandă, este absolut superbă! 
În centrul fotografiei tronează biserica ortodoxă din Avrig. Dar privind la ea pentru un regăţean (locuitor din România extracarpatică) ea apare ca o clădire gotică cu nimic bizantin şi ortodox. A fost construită în secolul XVIII şi pentru că meşterii construiau aşa bisericile. Ea seamănă mai mult cu biserica luterană a comunităţii săseşti din Avrig.
Culmea că ea nu era pictată în exterior, cum se obişnuieşte în lumea românească, ea a fost pictată după ce am atins maturitatea.  De fapt în Avrig există trei biserici, cea ortodoxă, cea reformată luterană şi cea catolică, una mică, în colonia din capul Avrigului spre munte unde se află Glăjăria- fabrica de sticlă. Acolo s-au stabilit prin secolul XVIII-XIX ţziptzerii, nemţi boemieni, catolici, meşteri în sticlă. Nu mai spun că avrigenii au construit o catedrală, recidivând în stilul vest european, fiind de influenţă veche romanic.

O altă dilemă de data asta legată de şcoală am avut-o în liceu. Şi acum dau curs încurajării pe care Dan Călinescu pe care mi-a făcut-o, să povestesc amintiri din vremea liceului. 

În prima clasă de liceu, a VIII-a, pentru că noi am fost ultima promoţie cu 11 clase am avut la literatura română, studiul literaturii române vechi. Şi acolo am studiat Şcoala Ardeleană. Această mişcare culturală şi politică este esenţială pentru inventarea naţiunii române. Pentru că erudiţii din această şcoală ardeleană au pus bazele renaşterii noastre naţionale, au clamat latinitatea limbii pe care o vorbim, au cerut ca limba scrisă să fie dezbrăcată de veşmântul chirilic şi să se treacă la scriere cu caractere latine. O problemă însă m-a preocupat. De ce reprezentanţii Şcolii Ardelene puneau în discuţie infailibilitatea Papei? Ce legătură aveam noi românii cu Papa? Că noi eram ortodocşi! Cartea nu dădea nicio explicaţie. Şi nici profesoara noastră nu a îndrăznit să o facă. Era o doamnă stimabilă, dar nu era doamna Boncu, profesorul perfect de limba română, care mi-a trezit dragostea de literatură. 
Am aflat apoi că de fapt eminenţii ardeleni erau uniţi! Uniţi cu Biserica Catolică! Acesta a fost motivul redescoperirii latinităţii limbi noastre prin faptul că au studiat la Roma. 

Şi acum revin la Avrig. Avrigenii sunt ortodocşi, aflu din articol că l-au alungat pe preotul unit şi au rămas ortodocşi. Pe de altă parte palatul construit în Avrig a fost opera generalului Bukow, prigonitorul ortodoxiei din Ardeal, cel care a pus tunurile pe mânăstiri şi biserici ortodoxe. Ei bine acest palat este construit după modelul Palatului Belvedere din Viena. De ce o fi decis el să construiască acest palat într-o localitate ferm ortodoxă rămâne un mister? Bukow  a dăruit  apoi palatul guvernatorului Samuel von Bruckenthal şi aşa rămâne în istorie ca palatul lui. 

Revenind din nou la Biserica Unită cu Roma, ea este esenţială şi pentru biografia mea. Asta am aflat târziu acum câţiva ani, de la o verişoară. Tanti Ana, sora mai a mamei a fost călugăriţă unită! Ea era pregătită ca toate călugăriţele din sfera catolicismului ca soră medicală. În 1948 Biserica Unită a fost desfiinţată de comunişti şi inclusă cu forţa în sânul ortodoxiei. Mătuşa mea a fost mutată cu forţa la Ploieşti la spital, era asistent radiolog. Şi aşa a decis să o ia cu ea şi pe sora mai mică adică pe mama. Şi acesta a fost motivul că l-a întâlnit pe tata şi am venit pe lume eu şi sora mea. Îmi amintesc acum că mama era foarte ecumenică. Eu nu prea eram interesat de religie, eram bine spălat la creiere de propaganda comunistă. Mama ne obliga să mergem la biserică de Paşti, să trecem pe sub masă. Dar mama în plus ne ducea la prima comuniune, la serbarea crinilor de la Biserica Catolică din Ploieşti. Interesant că în Ploieşti pe aceeaşi stradă se află Biserica Luterană şi cea Catolică. Să fi fost oare şi impulsul mătuşii mele rămasă probabil credincioasă uniatismului catolic?
Tanti Ana mi-a mai lăsat o moştenire, am urmat o meserie legată de cea pe care a făcut-o ea. Sunt inginer nuclear!

Aşa că eu am copilărit în două zone ale României complet deosebite. 
La ţară la tata, în Alunis, Prahova pe lângă Slănic Prahova. Aici era o zonă săracă de deal, cu casă mici din paiantă cu grădiniţă de flori în faţă. Acareturile erau sărace, unchii mei aveau vacă, unchiul Gheorghe avea în plus şi capre cu care noi mergeam pe coastă la păscut. El era mai înstărit, avea şi butoaie de ţuică. Unchiul Vasile, fratele mai mic al tatei, unde stăteam nu avea butoaie, el doar consuma ţuica...Noroc că puteam să merg cu leasa pe gârlă la pescuit şi contribuiam la masa luată ca în Moromeţii lui Marin Preda. Vă mărturisesc că am citit cu o plăcere nespusă romanul pentru că îmi revedeam copilăria în Aluniş, unde într-un an de criză de mălai, am mâncat mămăliga neagră de orz.


Ei bine, jumătatea cealaltă de vacanţă se desfăşura la Avrig. Aici intrai în altă lume. Casele erau fortăreţe de zid şi cărămidă. Erau situate la stradă şi formau corp comun cu poarta şi cu zidul de 2-3 metri care închidea curte. Casele aveau mezanin, la subsol se afla de obicei bucătăria, iar locul de dormit era în camere sus urcând pe scară. Curtea era pietruită şi erau acareturile cu şura în spate. Atunci când soldaţii români au pătruns în Ardeal şi au ajuns în zona Sibiului, spuneau uimiţi că ăştia au făcut case şi pentru vite, aşa apărea şura! Este influenţa clar săsească a acestui tip de arhitectură, din vremurile în care se produceau năvălirile tătărăşti. Totuşi la Cârţişoara am văzut casa lui Badea Cârţan şi ea era mai mică mai în stil de colibă cum se spune pe la Avrig. Dra dacă este să mă raportez la casa unde s-a născut avrigeanul Gheorghe Lazăr mai devreme decât Badea Cârţan şi românii îşi făceau case precum cele ale rudelor mele. Copilăria avrigeană a fost fericită cu pescuitul pe râu şi la Olt, sfârşită când tuşa Oană, sora cea mare a mamei m-a trimis pe la 15 ani la muncă la dat cu târnăcopul şi mi-a rămas amintirea de neuitat a bătăturilor din palme.

Ecaterina cea Mare & Potemkin


Am terminat de citit masivul volum de istorie al lui Simon Sebag Montefiore Ecaterina cea Mare  & Potemkin. Este o carte de istorie pasionantă, de fapt o reconstituire a vieţii şi faptelor printului Grigori Potemkin, puternicul ministru al Ecaterinei cea Mare.

De fapt carte este o reabilitare a celui de la care ne-a rămas denumirea de potemkiniade - adică prezentarea unor lucruri false ca adevărate cum se paortă acum după alegerea lui Trump.

Este o carte de istorie, dar pare a fi un roman şi de dragoste şi de război.
Ceea ce face importantul istoric englez este şi o reabilitare a acestui controversat personaj al istoriei Rusiei şi a lumii. Este unul din personajele cele mai importante ale istoriei lumii din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. Probabil unul din resorturile acestor reconstituiri stă şi în faptul atitudinii filosemite a lui Potemkin, a iniţiat unităţi de cavalerie şi infanterie formate din evrei în războaiele împotriva Imperiului Otoman.

Este foarte interesant cum fiul unui obscur nobil de lângă Smolensk, mai mult polonez decât rus, făcea parte din şleahtă a ajuns pe cele mai mari culmi ale gloriei. Care au fost atuurile tânărului Potemkin, sau fonetic în ruseşte corect Patiomkin?
Tânărul Potemkin poseda o inteligenţă neobişnuită, cu toate acestea a fost exmatriculat din universitate. Cunoştea bine greaca, a studiat pe clasici. Dar ce l-a impus a fost statura semeaţă, masculinitatea care a atras-o pe împărăteasa Ecaterina devenindu-i amant. A fost implicat în complotul care a dus la detronarea soţului Petru al III-lea şi după aceea a urcat treptele gloriei şi a devenit favoritul şi amantul ţarinei. Ea a fost înscăunată ca împărăteasă a Rusiei cu toate drepturile în biserica ortodoxă.
Potemkin a fost făcut prinţ al Sfântului Imperiu German, devenind în denumirea rusească kneaz. Cum moştenitorul tronului imperial are denumirea de Mare Duce sau pe ruseşte Velikii Kneaz.

Cea mai importantă faptă militară şi politică a lui Potemkin este cucerirea şi administrarea Noii Rusii şi a Crimeei. Această zonă geografică este mai mult decât oricând în actualitatea politică. Potemkin a deschis astfel Rusiei ieşirea la Marea Neagră. Istoricul lămureşte aici importanţa Hoardei de Aur din Crimeea a hanilor Ghirai descendenţi din Gingis Han. Aceştia erau folosiţi de către sultanii otomani pentru a ţine în şah, Ţările Române, Polonia şi Ungaria în decursul Evului Medie. Ştefan cel Mare a dus multele sale războaie cu tătarii lui Ghirai Han. 
Dar Potemkin nu numai că a cucerit această zonă, el a creat oraşele din sudul Rusiei şi le-a colonizat cu oameni aduşi de peste tot. Potemkiniadele sale au fost de fapt cetăţile Herson, Sevastolpol, Simferopol, Nikoalev şi mai ales al importnatului oraş care azi se numeşte Dnepropetrovsk. El este creatorul flotei Mării Negre a Rusiei.  

Citind istoria acelor vremuri înţelegem ce era cu cele două principate româneşti, Moldova şi Valahia. Pe teritoriul de azi al ţării noastre s-au purtat în secolul XVIII războaiele austriaco - turce şi ruso - turce. Deci consecinţele acestor războaie au fost jaful, distrugerile şi înapoierea şi azi manifestă.
Moldova era folosită de Potemkin ca monedă de schimb pentru a fi anexată Poloniei în anumite planuri ale sale. Simon Sebag Montefiore spune că Potemkin plănuia să fie regele Daciei şi că ar fi fost cel care a declanşat procesul de unificare şi transformare al celor două principate ăn România de azi, dar este conştient de obiecţiile pe care le ridică istoricii români. Mă gândesc cu groază cum ar fi fost azi dacă planul lui Potemkin de a deveni rege al celor două principate reunite? Probabil că eram mult mai rău decât Republica Moldova de azi, cu acţiuni de rusificare, mai ales  prin acţiunile retrogradei noastre biserici cu pretenţii naţionale. Cred că nu renunţam la haina kirilică a limbii. De fapt nici nu vreau să mă gândesc! 

Pentru Rusia Potemkin a fost un mare om de stat şi el a urmat planurile de expansiune europeană ale lui Petru cel Mare. Probabil că legendele răuvoitorilor care-l înconjurau şi-l pizmuiau pentru gigantismul acţiunilor sale au creat legenda satelor lui Potemkin. Răutăciosul Langeron scrie despre Potemkin, la fel de rău scrie acest Langeron şi despre români. legenda satelor lui Potemkin ester răspândită de prusacul Helbig, care nu a văzut realizările certe ale lui Potemkin în sudul Rusiei şi în Crimeea.

Moartea lui Potemkin se petrece în 1791 pe meleaguri româneşti când pregătea un nou război împotriva otomanilor. Moare undeva în stepa basarabeană şi este înmormântat la Iaşi în biserica Golia. 
Iată că Potemkin a fost legat de meleagurile româneşti iar consecinţele politicii sale ne afectează şi acum şi nu putem rămâne indiferenţi.

Mi-am adus aminte de ceva. În copilărie am citit multe scrieri sovietice. În una dintre ele este descris asediul puternicei cetăţi turceşti Oceakov din limanul Niprului. Era considerată o mare victorie a amiralului Uşakov. El nu a participat la acest asediu, comandanţii erau toţi străini, prinţul Nassau, Samuel Bentham un mare constructor naval şi Ribas, un spaniol. Despre conducerea operaţiunilor, adică despre Potemkin, nimic. De ce minţeau bolşevicii, pentru că Potemkin printre altele a înăbuşit răscoala lui Emelian Pugaciov. Potemkin era un mare plutocrat şi un reacţionar. Chiar dacă filmul emblemă al epocii bolşevice este Crucişătorul Potemkin al lui Eisenstein! 


Un alt lucru care mă rodea este ce limbă foloseau aceşti aristocraţi? Este clar că toţi foloseau lingua franca a diplomaţiei acelei vremi care este limba franceză! Potemkin a învăţat-o perfect!

luni, 27 martie 2017

Exploziv de Elise Wilk - o piesă

Prin Piteşti am văzut că se va prezenta o piesă Exploziv la Teatrul Davila cu intrarea liberă.
Punerea în scenă aparţine unei trupe de teatru piteştene şi după ce am văzut piesa sunt sigur că unele figuri îmi erau cunoscute, probabil liceeni piteşteni.
Piesa părea o localizare uitându-mă la numele dramaturgului, un nume anglo saxon. Şocul a fost atunci când am căutat pe internet acest nume am aflat că este un concetăţean de al nostru.
Tânăra Elise Wilk este braşoveancă, absolventă de Jurnalism la UBB Cluj. Este de fapt nemţoaică, sau mai precis săsoaică. Însă biografia ei o recomandă deja ca o valoroasă scriitoare, cu piese jucate mai ales în spaţiul german dar şi în Ungaria.

Punerea în scenă aparţine Dianei Iacomir şi lui Mihai Savu. 

Este o piesă scurtă în care sunt mai multe eleve şi elevi, directoarea şcolii, psiholoaga şi femeia de serviciu. Unul din elevi este Penteu, fiul psiholoagei, un elev foarte bun la învăţătură dar cu o psihologie fragilă.
Totul pare a se învârti în jurul lui Denis, fantele şcolii de care sunt îndrăgosteşte toate elevele. Denis este elevul problemă, organizator de revolte şi care este foarte supărat că părinţii se sacrifică pentru el.  

Penteu vrea să fie cu totul altfel, este marcat când la 8 ani îşi vede tatăl cu o altă femeie. El este acuzat că nu pactizează cu actele de sfidare ale elevilor şi Penteu este un personaj dezechilibrat care va alege soluţia eliberatoare, "sare pe geam"!
Şocul meu a fost profund şi de acest final pentru că arta se pare că doar copiază arta. Unii ştiu de tragedia care s-a întâmplat de curând în Piteşti, întâmplarea face că mama celui care a ales această soluţie mi-a fost colegă.

Piesa este dură şi face un plonjeu în psihologia adolescentului de azi. 
Chiar m-a făcut să meditez la adolescentul care eram acum mai mult de 50 de ani şi cei de azi. 
Singura asemănare din piesă era că doar noi, cei demult trebuia să purtăm uniforme.
Pe vremea mea trebuie să spun adolescenţi nu prea aveau nevoie de consiliere psihologică. Pentru că totul era clar conform ideologiei marxist leniniste, cu completări ulterioare ceauşiste pe care eu nu am avut "plăcerea"! Învăţai intrai la facultate, primeai repartiţie, ingineri ca mine ajungeau la oraş, restul treceau şi pe la ţară. Deci atunci erau probleme psihologice.
A exista o singură dependenţă, cea de funcţii pe la UTC care te lansau mai comod în viaţă, nu ca azi când dependenţa o iei de la un joint (ţigară cu drog!), ca în piesă.
Este clar că acum psihologia adolescentului s-a fragilizat din cauza realităţii în care trăim.
Capitalismul îţi poate da oportunităţi dar şi tentaţii şi aceste pot afecta psihic.
Nu-i nimic nou, am citit un articol foarte serios din revista TIME despre problemele similare ale adolescenţilor americani. 


Concluzia, o piesă bună şi incitantă cu entuziasm şi plăcere interpretată de liceenii piteşteni.

vineri, 24 martie 2017

Scena muzicală piteşteană: Recital Ilinca Dumitrescu şi Vasile Macovei

Ilinca Dumitrescu
Continuând recitalurile de vineri astă seară doamna Ilinca Dumitrescu, o veche prietenă a melomanilor piteşteni ne-a o ferit o seară de muzică de cameră. În această seară a fost însoţită de fagotistul Vasile Macovei.
În prima parte a recitalului Ilinca Dumitrescu ne-a oferit un florilegiu de piese de spre flori şi primăvară compuse de Schumann, Ceaikovski, Sibelius, Grieg , Mendelssohn, Grieg şi Sinding. 
Vasile Macovei
A fost acompaniată de fagotul lui Macovei în piesa inspirată de Evgheni Oneghin a lui Ceaikovski. 

În parte a două doamna Dumitrescu ne-a oferit piese inspirate din viaţa copiilor.
Am ascultat şi piesa lui Theodor Grigoriu pe versuri de Vasile Macovei, descriind arta iconarului care restaurează cu evlavie frescele bisericilor. 
Finalul a fost o piesă din Villa Lobos inspirată şi de măsuri de jazz precum şi piesa tot de jazz a lui Debussy Micul Negru acompaniată de fagotistul Vasile Macovei.

La doamna Ilinca Dumitrescu se observa tehnica desăvârşită cizelată la marea şcoală rusă de pian.


A fost o seară de muzică intimă şi bună.

joi, 23 martie 2017

Scena muzicală piteşteană: Muzică de operă la Filarmonica Piteşti

Ştefan Ignat
În această seară de joi 23 martie am avut ocazia să ascultăm muzică de operă.
Young-Ju Kim
Şi am avut surpriza a două voci deosebite, soprana coreeană Yung-Ju Kim, un bariton Ştefan Ignat şi un dirijor de operă dăruit Cristian Sandu.
Am urmărit muzică de operă italiană, arii celebre 
Primul care a cântat a fost baritonul Ştefan Ignat care posedă o voce deosebită puternică. A cântat arii din opere de Leoncavalo, Donizzeti şi Verdi. 
Dirijorul Cristian Sandu şi orchestra Filarmonicii Piteşti
Doamna Young-Ju Kim cu educaţie muzicală din SUA, Germania şi Italia a cântat arii din Bellini, Verdi şi Puccini.
Orchestra condusă de dirijorul de operă care dirijează la Opera Naţională Română din Cluj ne-a încântat cu orchestra interpretând Uvertura la Don Pasquale a lui Donizzeti şi Uvertura la Nabucco a lui Verdi.
Cei doi cântăreţi au făcut un duet cu aria Speravo di trovarvi Mimi – Marcelo din Boema de Puccini.
Cu Ştefan Ignat
După pauză cei doi solişti au mai interpretat arii din Rossini, Catalani, Puccini cu Madama Butterfly cu o o interpretă adecvată. 
Cu Young-Ju Kim
S-a mai interpretat duetul Leonora - Conte di Luna din Trubadurul lui Verdi.
Am mai avut ocazia să audiem în interpretarea orchestrei Danza delle Ore, balet din Gioconda de Ponchielli şi superbul Intermezzo din Cavalleria Rusticana. Acestă melodie este una din cele mai frumoase piese dedicate nopţii de Paşti.

Evoluţiile doamnei Youn-Ju Kim şi lui Ştefan Ignat au fost furtunos aplaudate de melomanii piteşteni.

Am avut în pauză o interesantă discuţie cu maestrul Ştefan Ignat care mi-a confirmat că la Opera din Bregenz se cântă într-adevăr pe insula de pe lac ca în James Bond!
De asemenea el mi-a confirmat că este obişnuit cu repertoriul german şi cântă şi Wagner, lucru interesant pentru un bariton de repertoriu italian de operă.

A fost una din cele mai frumoase seri de muzică din această stagiune!


Controverse cu Pleşu

Azi dimineaţa am deschis ca de obicei Dilema veche şi m-am apucat să citesc în trenul de navetă spre Bucureşti.
Şi ajung la articolul lui Andrei Pleşu şi rămân trăsnit. Pleşu îmi face "onoarea" să mă ia în tărbacă ca urmare a unei postări la un articol publicat în Adevărul.


Şi domnul Pleşu o ia pe departe în tableta sa, maximizând utilitatea taclalei, adică a discuţiei libere şi nestresate, care în ceea ce urmează să justifice de fapt bârfa!

Cum spune maestrul Pleşu a fost o reacţie exasperată la un nou atac adresat domnului Emil Constantinescu, când în chestie era madam Olguţa Vasilescu şi talentul ei multiplu la limbi străine.
Deci domnul Pleşu după ce analizează prestaţia susnumitei doamne, nu scapă ocazia să se lustruiască, ironizând talentele lingvistice ale preşedintelui Constantinescu cu care se afla în oarecare vizită oficială.
Şi postarea mea sună aşa:

Iar te iei de preşedintele Constantinescu, Pleşule? Nu-ţi înţeleg deloc răutăţile. Nu crezi că ar trebui altcineva să se ocupe de fostul preşedinte, nu un colaborator, care a mâncat o pâine de la el?“ 

Ei bine, faptul că m-am legat de faptul că a fost colaboratorul fostului preşedinte, adică a mâncat o pâine după el, l-a enervat extrem de tare pe subtilul eseist şi mă acuză nici mai mult nici mai puţin de gândire bolşevică. 

http://dilemaveche.ro/sectiune/situatiunea/articol/note-stari-zile-65

Ca şi cum era ministrul de externe al lui Dumnezeu, nu al României şi subordonat preşedintelui, care decidea în politica externă a ţării noastre. Aşa că i-am tras şi eu pe forumul articolului respectiv următoarea replică:

Reacţia dumneavoastră m-a surprins şi nedumerit. Postarea mea, chiar dacă în acvaforte a fost determinată de o anume igienă a relaţiilor interumane, de fairplay-ul unui gentleman. Dumneavoastră şi Emil Constantinescu aţi fost demnitari într-o perioadă în care au fost cele mai mari speranţe ale românilor din 1990 încoace şi ipostaza de Procopiu din Cezarea vă dezavantajează enorm şi mie îmi produce un inconfort acut.

Domnul Pleşu nu este la prima tentativă de se da mare şi a-şi asuma merite pe care orice ar face intrau în responsabilitatea prezidenţială, adică a lui Emil Constantinescu.



Între domni nu se face asta  şi asta m-a scos din sărite şi am profitat să-i amintesc acest lucru distinsului scriitor.  Pentru că după cum am amintit mai sus sunt exemple şi în istorie şi în niciun caz Istoria secretă a lui Procopiu din Cezarea nu este un model de urmat. 

luni, 20 martie 2017

Night Watch de Iris & Roy Johansen - un roman poliţist

Prin scormonirile mele pe internet a dat de acest roman ca aparţinând unei reputatea scriitoare de romane poliţiste. Iniţial crezusem că este cu intrigă de spionaj, dar era mai mult să zicem din genul poliţist.
Calitatea unui astfel de roman este că odată ce ai început să-l citeşti nu-l mai alşi din mână. Aşa sunt cele ale lui Lee Child sau ale lui Tom Wood.
Văd că genul este vizat şi de un comentariu în Observator Cultural:

http://www.observatorcultural.ro/articol/de-ce-nu-mai-avem-roman-politist/ 

Am fost tentat şi de titlu care amintea de celebrul tablou al lui Rembrandt Garda de Noapte. Nicio legătură!

Romanul debutează interesant şi promiţător dar m-a dezamăgit ulterior.
Kendra Michaels este o tânără care a fost oarbă din naştere. Datorită tratamentului cu celule stem aplicat de doctorul Charles Waldridge îşi recapătă vederea.
Ea devine o clarvăzătoare care sprijină poliţia şi FBI datorită calităţilor pe care le dobândise pe vremea orbirii şi acum ajutată de vedere poate dezlega anumite enigme.
Locuind în San Diego, California ea întâlneşte la o conferinţă pe doctor, care este foarte preocupat. După ce se conversează cu acesta dispare. Împreună cu Lynch prietenul ei încep să investigheze cazul. Lynch este un soi de Rambo, Jack Reacher şi James Bond împreună, expert în arte marţiale şi supravieţuire.

Dau de un asociat al lui Waldridge, mort undeva în munţii Californiei, dar şi de o tânără, Jessie despre care află mai târziu că este detectiv particular, angajată de Waldridge să rezolve dispariţia asociaţilor săi. Împreună descoperă că cercetările lui Waldridge au fost finanţate de un bogătaş din umbră, Dyle. Pe baza cercetărilor lui Waldridge care crea organe care puteau înlocui pe cele bolnave, Dyle voia să îşi sporească averea.
Waldridge avea un laborator în Anglia şi Lynch îl pune pe amicul englez Ryce să afle ce fac acolo. Ryce descoperă într-o fabrică părăsită incubatoare de organe, dar este ucis.
Lynch pleacă în Marea Britanie să rezolve moarte lui Rycem, dar între timp Kendra se oferă să fie răpită de oamenii lui Dyle ca să dea de Waldridge. Ea avea inserată sub pile un detector GPS. Este răpită şi oamenii lui Dyle detectează GPS, din cauza trădării lui Biers, alt asociat al lui Waldridge.
Împreună cu doctorul Waldridge pun la cale evadarea din laboratorul unde sunt închişi. Şi reuşesc, deoarece Waldridge reuşeşte să combine substanţele din laborator care fac să ia foc la doi din gărzile lui Dyle. Pleacă cu un ATV dar acesta rămâne fără benzină.
Sunt aproape prinşi de Biers dar acesta este anihilat de Waldridge şi Kendra recuperează GPS anunţând pe Lynch unde se află. Între timp un elicopter al oamenilor lui Dyle îi depistează şi când erau făcuţi prizonieri, apare Lynch împreună cu Jessie cu un alt elicopter care doboară elicopterul ticăloşilor, îl împuşcă pe Jaden, şeful gărzilor lui Dyle şi pe Dyle. 

Happy End!

vineri, 17 martie 2017

Scena muzicală piteşteană: Recital extraordinar la aniversarea de 100 de ani de la naşterea lui Dinu Lipatti

Corneliu Rădulescu
În această zi de 17 martie 2017 la amiază la Filarmonic Piteşti a avut loc un recital extraordinar dedicat aniversării a 100 de ani de la naşterea lui Dinu Lipatti.

Dinu Lipatti este muscelean de origine, familia având moşia de la Fundăţeanca Leordeni. Am fost la conacul Fundăţeanca de mai multe ori în cadrul proiectului Serile Lipatti. Şi acest concert ar fi trebuit să se desfăşoare acolo, dar răutatea şi prostia autorităţilor locale au împiedicat acest lucru. 
Aşa că acest concert s-a petrecut la sediul Filarmonicii Piteşti.
Înaintea concertului a luat cuvântul Corneliu Rădulescu care ne-a mărturisit că este fiul arhitectului Corneliu Rădulescu cel care a proiectat conacul Fundăţeanca. A fost visul lui Dinu Lipatti. Vremurile însă nu i-au permis să locuiască acolo niciodată!
Cum spunea dl Rădulescu, Dinu Lipatti rămâne unul din cei mai importanţi pianişti ai secolului XX ocupând într-un top al specialiştilor un onorant loc 6, în condiţiile în care era dispărut de peste 60 de ani când s-a făcut acest top.

Şi a urmat muzica compozitorului Dinu Lipatti scrisă la vechiul conac de la Fundăţeanca.

Concertul a fost deschis de Sonatina pentru pian pentru mâna stângă op. 10 interpretată de piteşteanul Alin Ionescu.
Alin Ionescu
A urmat Premiere improvisation pour violon violoncelle et   piano  interpretată de  pianista Oana Rădulescu Velovici, violonista Raluca Stratulat şi violoncelistul Eugen-Bogdan Popa.
Raluca Stratulat, Oana Rădulescu Velcovici şi Eugen- Bogdan Popa
În final am audiat excelenta interpretare a lui Viniciu Moroianu a Fanteziei op.8.
Viniciu Moroianu
A fost o atmosferă plăcută pentru că am vizionat şi fotografii ale marelui pianist Dinu Lipatti.

Scena muzicală piteşteană: Începuturile clasicismului

Orchestra condusă de Mihai Agafiţei
În seara de 16 martie 2017 programul a fost dedicat începuturilor clasicismului având ca vedete pe doi compozitori contemporani ai secolului al XVIII-lea, Joseph Haydn şi Luigi Boccherini.
Seara a debutat cu Uvertura în re major G490 a lui Boccherini. Este o piesă scurtă cu o orchestră redusă de coarde şi câteva instrumente de suflat. Piesa a fost interpretată de orchestra Filarmonicii Piteşti condusă tânărul şi talentatul dirijor Mihai Agafiţei. Boccherini este un compozitor italian se pare influenţat de Haydn care a lucrat la curtea regilor Spaniei. 
Rafael Butaru, Valentin Ghiţă, Ionuţ Roşca şi Radu Sinaci
A urmat Simfonia concertantă pentru patru instrumente: vioară, oboi, violoncel şi fagot şi orchestră de Haydn. Este aceeaşi formulă redusă de orchestră cu aceste patru instrumente în postură solistică. Este o piesă din perioada londoneză a lui Haydn şi este extrem de muzicală şi veselă prin contribuţia instrumentelor soliste. Mie îmi face plăcere să ascult concerte cu instrumente de suflat solistice, unde a excelat şi Mozart. La bis cei patru instrumentişti ne-au oferit ceva a la turca din Mozart.  

În parte a două a concertului am audiat Simfonia nr-30 în do  major de Haydn. Ea este supranumită şi Aleluia, după cântecul gregorian din mişcarea de deschidere.

În final am audiat Simfonia nr 4 op. 12 a lui Boccherini sau "La casa del diavolo
Împreună cu artiştii
Aş vrea să remarc că aceste piese de concert cuprindea formule orchestrale reduse pentru că se adresau unui număr restrâns de aristocraţi precum prinţul Eszterhazy, protectorul lui Haydn. 

O seară frumoasă de martie cu muzică bună.




vineri, 10 martie 2017

Scena muzicală piteşteană: Recital cameral cu Cristina Anghelescu şi Daniel Goiţi

Cristina Anghelescu şi Daniel Goiţi
În această seară de 10 martie melomanii piteşteni au avut ocazia fericită de a asculta doi maeştrii ai muzicii româneşti: pe violonista Cristina Anghelescu şi pe pianistul Daniel Goiţi. Chiar dacă vin  din două medii muzicale deosebite, doamna Anghelescu a studiat în Bucureşti şi domnul Goiţi la Cluj recitalul a fost armonic şi a rezultat un recital de mare clasă. 
În prima parte a recitalului s-au interpretat două piese de Schumann: Sonata pentru vioară şi pian nr.1 op. 105 şi Fantastiestucke piese specifice perioadei de vârf a romantismului german.   

Pentru parte a doua s-au mai cântat Romance de Edgare Faure şi Sonata pentru vioară şi pian nr. 3 op.45, piesă care f ace parte din naşterea repertoriului naţional norvegian.

Muzica de cameră este o muzică boierească, pentru aristocraţi care cerea o prezenţă redusă de spectatori spre diferenţă de orchestre care cer spaţii mari. Se pare că Centrul Multifuncţional din Piteşti este o loc potrivit pentru acest gen de spectacole.


joi, 9 martie 2017

Scena muzicală pitesteană: Un concert de muzică rusă

În această seară la Filarmonica din Piteşti am fost martorii unui eveniment muzical deosebit. Am ascultat muzică de cea mai bună calitate şi am urmărit debutul la Piteşti a unei tinere violoniste foarte talentate.

Seara muzicală a început cu Concertul pentru vioară în re major de Ceaikovski.

 Pentru mine este probabil cel mai frumos şi dramatic concert pentru vioară şi nu ştiu de ce îl văd interpretat doar de violoniste, precum astă seară cu Simina Croitoru. Această tânără şi talentată violonistă este fiica cunoscutului violonist Gabriel Croitoru şi tatăl are de ce să fie mândru! Interpretarea ei a fost a unui profesionist cu experienţă a avut culoarea şi dramatismul care îl cere acest concert. 
Simina Croitoru şi Dorin Frandeş
Dar la reuşita interpretării a contat şi orchestra Filarmonicii Piteşti condus în această seară de Dorin Frandeş. Am observat cât de prinsă era orchestra de muzică şi cu câtă plăcere reacționau toţi membrii orchestrei.

Simina Croitoru
A fost un mare succes acest concert. 
Reflectând la acest concert excepţional mă gândesc că este contemporan cu perioada de aur a culturii ruse. Se produsese deja emanciparea ţărănimii prin desfiinţarea şerbiei în 1861 intelighenţia rusă se apleca asupra problemelor claselor sociale dezavantajate  prin acţiunea Narodnaia Volia. Este epoca de aur a romanului rus cu Tolstoi, Dostoievski, dar probabil scriitorul cel mai apropiat de creaţia lui Ceaikovski îmi pare Cehov. 
Orchestra
După ce a fost furtunos aplaudată de melomanii piteşteni, Simina  Croitoru ne-a mai oferit un bis cu Lăutarul de Enescu. O prietenă suspecta că vioara suna ca a tatălui, adică Guarneri lui Enescu, dar am văzut-o după concert cu propria vioară în spate.
Eu, Simina Croitoru, Dorin Frandeş şi Gabriel Croitoru, mândrul tată al vedetei serii

În partea a doua a concertului orchestra Filarmonicii Piteşti condusă de Dorin Frandeş ne-a oferit Uvertura la Ruslan şi Ludmila de Glinka.

După această piesă orchestra a interpretat Simfonia nr. 1 re major Clasica,  op. 25 de Serghei Prokofiev. Este o piesă inspirată din clasicismul vienez, dar având şi specificitatea rusă.

A fost o seară foarte reuşită.

luni, 6 martie 2017

Note de lectură: Medeea şi copiii ei de Ludmila Uliţkaia

Am terminat de citit şi romanul Medeea şi copii ei de Ludmila Uliţkaia.

Curiozitatea mea este să văd viaţa omului sovietic obişnuit. Omul sovietic este locuitorul unui imperiu este foarte amestecat.

Probabil că şi asta a vrut să sublinieze Uliţkaia în romanul ei.
Sunt ruşi, evrei, gruzini, armeni, lituanieni în roman. Sunt oameni obişnuiţi din clasa medie, cu preocupări intelectuale am spune. 

Romanul împrumutat de la bibliotecă are şi o caracterizare a personajelor, probabil aparţinând unei cititoare.

Şi în acest roman siberiana Uliţkaia visează o zonă  mai caldă şi romanul se petrece în Crimeea unde locuitorii vastului imperiu prăbuşit în 1991, veneau în vilegiatură, la mare, cum veneam şi noi românii la Marea Neagră la camere închiriate.
Medeea, personajul principal se trage din familie de greci, Sinopli din Feodosia, locuitori vechi ai acestei zone.

A fost dintr-o familie cu 13 copii născuţi toţi în perioada începutului de secol XX. Medea  era soră medicală, felceră, căsătorită cu un medic dentist evreu, Samuel. Este femeie model care şi-a îngrijit soţul mort din cauza unui cancer la colon şi îşi primeşte toţi membrii familiei răspândiţi prin tot imperiul sovietic. Sora cea mai importantă a Medeei este Aleksandra. Această soră este personajul favorit al scriitoarei, femeia liberă fără probleme de cuplu, care se iubeşte şi îndrăgosteşte repede. Aleksandra are mai mulţi copii din diverse legături. Dar cea mai importantă este Nika cea  cu părul roşu, trăsătură a familiei, care-i moşteneşte libertinajul mamei sale având legături cu  mulţi bărbaţi. De fapt cam astea sunt femeile doamnei Uliţkaia. Fiica fratelui vitreg mai mare la lui Nika, Maşa, are o biografie chinuită. Părinţii mor în accident şi bunica maternă care este nebună o acuză că i-a ucis fiica. Nepoata vine la bunica Aleksandra li este crescută ca o soră mai mică a Nikăi.

Maşa este inteligentă, poetă se căsătoreşte cu Alik Schwartz, un medic genial, care vrea să emigreze în America. Dar Maşa este atrasă în vârtejul unei legături cu un medic sportiv Butonov, care este şi amantul lui Nika. Dezechilibrul produs de această legătură o duce la Maşa la sinucidere. Soţul Alik emigrează în SUA, fiul lui şi al Maşei studiază la Harvard, dar este atras de latura iudaică a familiei şi emigrează în Israel. 


Este un roman foarte feminist, în care femeile trebuie să aleagă între aspiraţii şi realităţi.