marți, 30 aprilie 2013

Treto poluvreme - Al treilea mitan



Am văzut un emoţionant film macedonean. Da, probabil să vezi filme macedonene pare a fi pierdere de vreme!
Dar eu am avut răbdare. Este un film despre fotbal şi despre tragediile istoriei.
Este interesant şi simpatic acest Balcan, care seamănă mult cu sudul ţării noastre, cu mâncătorii de seminţe, cu rachiul, cu cântecele care au generat turbofolkul sârbesc şi manelele româneşti.  
Ce este frumos şi foarte interesant este acest amalgam etnic de macedoneni slavi, sârbi, bulgari, greci, albanezi şi turci musulmani, inclusiv machedonii noştri armâni şi emigraţii, hăt din Spania, evreii ladino, sefarzi.
Pentru că altă poveste a filmului este Holocaustul acestei minorităţi ebraice sefarde refugiată de cinci secole în Imperiul Otoman.
Peste acest amalgam  de populaţii vine uraganul războiului şi blestemul urii rasiale.  
Suntem în Macedonia, la începutul lui 1940, la Skoplje unde Dimitrija  este îndrăgostit de sport şi antrenează pe tinerii din oraş să joace fotbal. Tinerii joacă prost, dar Dimitrija are o inspiraţie formidabilă, îl angajează pe Rudolf Spitz ca antrenor al echipei, un fost faimos jucător german. Încep să se vadă rezultatele şi echipa locală Makedonia învinge la Belgrad Sabia Sârbă
Dar istoria se prăbuşeşte peste această mică ţară. Jugoslavia (aşa se scria!)  este invadată de germani şi prin agresiune Macedonia este alipită Bulgariei. Makedonia devine cea mai bună echipă a Ţaratului bulgar şi învinge la Skoplje pe Levski Sofia
Antrenorul Spitz este depistat ca fiind evreu şi asupra micii echipe cu suflet mare se abate o altă năpastă, aceea a prigoanei evreilor. 
Asupra oraşului se instituie bunul plac al colonelului bulgar  Garvanoff, fiu de comitagiu macedonean, din cei care comiteau acte de terorism în Cadrilater!
Victoria este anulată şi   Spitz condamnat la moarte de  Garvanoff. Sarcina îi este dată chiar lui Dimitrija care îl împuşcă pe aghiotantul colonelului îl trimite pe Spitz în evadarea spre libertate, iar el se sinucide.  
În această perioadă frământată se petrece şi povestea de dragoste dintre frumoasa evreică Rebecca (frumoasa divă macedoneană Katarina Ivanovska) şi fotbalistul Kosta. Împotriva acestei iubiri este tatăl Rebeccăi, Don Rafael Cohen (nelipsitul actor croat Rade Serbedzia), marele bancher al oraşului. Iubirea o salvează pe Rebecca de lagăr şi trimiterea în Bulgaria. 
Rebeca şi Kosta reuşesc să supravieţuiască războiului şi urii într-o tabără de partizani având o fiică pe Hannah! Rebecca pleacă în Israel şi apoi în America de unde se întoarce să ne povestească această istorie balcanică împreună cu nepoata sa.
Dacă aveţi ocazia să-l vedeţi n-o să vă pară rău!


vineri, 26 aprilie 2013

Muzica rusă cu Agachi şi Bernstein

În această seară Vlad Agachi ne-a oferit un program din muzica rusă, compoziţii deosebite şi bine primite de public.
Ca de obicei, tânărul dirijor Agachi, acum împreună cu tânărul pianist american Alexander Bernstein a aşteptat publicul. 
M-am conversat cu Alex şi i-am zis că poartă un nume faimos şi el a confirmat, da al lui Lenny (Leonard)  Bernstein!
Şi a început programul cu Ceaikovski Serenada pentru orchestră de coarde în do major op. 48.
Această piesă muzicală aminteşte de Mozart care a scris la fel serenada pentru orchestră celebră Eine Kleine Nachtmusik, dar atât, este pur şi simplul Ceaikovski. Piesa respiră aerul romantic, iar partea a doua este celebră este valsul pe care Balanchine l-a folosit ca piesă de balet. Muzica este încântătoare, este superbă şi a fost folosită de în Eyes wide shut de către Stanley Kubrik.
În partea a doua a concertului a fost invitat Alexander Bernstein să susţină Concertul pentru pian nr. 2 în fa major op. 102 de Dmitri Şostakovici. Prima parte mi-a părut o parodie la Proletcult cu avântul mimat de unii şi crezut de proşti în care Alex părea că o să spargă pianul. A urmat partea a doua, un andante foarte melancolic, chopinian, ca să urmeze ultima parte cu avântul proletcultului atotputernic, acela care era să-l trimită în Gulag pe marele compozitor rus, sovietic?!!! Forţa pianistică a lui Bernstein îl arată ca un interpret de mare viitor. 
După aceea orchestra condusă de Agachi ne-a delectat cu măsurile Valsului din Suita a II-a de Jazz, tot a lui   Şostakovici la care melomanii au fost invitaţi să acompanieze vocal orchestra.
Agachi ne-a oferit ca bis un alt vals, Valsul trist  al lui Jean Sibelius.
 A fost o seară încântătoare!
Alexander Bernstein, eu şi Vlad Agachi

miercuri, 24 aprilie 2013

Dans la maison


Nu credeam că se mai pot face filme ca în anii 60, dar uite că Francois Ozon face un film inteligent cu trimiteri intelectuale evidente. 
Plictisitul profesor de franceză Germain (Fabrice Luchini), romancier ratat, de la liceul Gustave Flaubert dă o compunere elevilor şi constată în tânărul Claude Garcia (Ernst Umhaeur) are reale calităţi de scriitor. Claude un copil fără mamă care l-a părăsit pe tatăl paraplegic visează o familie normală şi-l meditează la matematică pe colegul Rapha Artole care provine dintr-o familie burgheză mediocră. Tânărul este puternic atras de mama lui Rapha, Esther (Emanuelle Seigner)  şi încearcă să o seducă. El dă dovadă de o bolnăvicioasă curiozitate cultivată şi de profesorul Germain. Ca să-l facă să continue povestirea întâmplărilor din  casa lui Rapha, Germain fură subiectele la matematică pentru ca Rapha să ia o notă bună şi Claude să continue să-l mediteze şi să continue romanul său, toate bucăţile fiind terminate cu a suivre (urmare). Totul se desfăşoară sub o evidentă tensiune, pentru că excesiva curiozitate a lui Claude poate fi descoperită. Compoziţiile sunt citite şi comentate de soţia lui Germain Jeanne (Kristin Scott Thomas) o englezoaică galeristă fără succes Claude reuşeşte s-o seducă pe Esther şi asta este observată de colegul Rapha. 
Şi totul se termină prost pentru Germain, este turnat de Rapha că le-a dat subiectele şi este dat afară de la liceu. Jeanne pierde galeria şi-l părăseşte pe Germain, iar familia Artole pleacă în China.
Filmul este plin de referinţe literare, în primul rând tentaţia bovarică a personajelor, Pasolini cu Teorema sa.
Cine are ocazia să-l vadă va fi foarte mulţumit!

marți, 23 aprilie 2013

Sfântul George, Mulţumesc!

Acum doar gondola îmi lipseşte
Vă mulţumesc prieteni pentru urările onomastice!
prietenul Radu la o bere de Sf. George
Chiar dacă sunt Joe pentru prieteni, pentru colegii de primară sunt Georgică, cum eram şi pentru părinţii mei!
Patronul meu este Sfântul George (se citeşte cum vreţi şi Gheorghe şi George) martir din vremea lui Diocleţian!
Vă ofer şi imagini de flori de Prier, cum m-a corectat cineva!






luni, 22 aprilie 2013

Ultimul corupt din România

Am văzut aseară ultimul film făcut de Sergiu Nicolaescu. Era tras după proiecţia de la PRO TV. Pentru că acest film este mai mult marca Media Pro decât Sergiu Nicolaescu. Dacă precedentul film făcut de Nicolaescu, comedia Poker era un film simpatic şi amuzant, urmarea, care-i filmul de faţă este o porcărie. România politică a PROTV este o lume cu gangsteri de carton şi cu politicieni corupţi şi de doi bani. Este singura chestie autentică a filmului ciocoismul politicienilor, care reflectă prostul gust şi bezna intelectuală în care trăiesc majoritatea celor care decid soarta noastră. Dar ce mă enervează este stilul de rakeţi ai personajelor care are legătură cu Basarabia, Ucraina şi mai ales Rusia. Asta  pentru că americanofilii care regizează filmele vor să-i dea un aer gangsteresc României şi iese ceva stil rakeţi cu experienţă afgană.
Cel mai jenant este că vezi actori de prima mână prostituându-se în astfel de filme, să-l vezi pe senatorul Mircea Diaconu în rol de mafiot cu poreclă italiană, pe Mălăele mai autentic în politician corupt, pe George Mihăiţă în alt şef de partid penibil este trist!

Ca să văd rezultatul efectului PRO m-am dus să văd şi eu fenomenul Lala Band. Fiica lui Iulian, amicul meu, elevă într-a şaptea era o mare entuziastă a acestui serial de tineret, Pariu cu viaţa, dar ulterior a ajuns la concluzia că este o porcărie. De fapt, acestei vârste se adresează acest model de marketing pe care îl apreciază nepotul meu Vlad, spune că-s talentaţi tinerii interpreţi, dar şi el crede că este un fals. 
Am avut la intrarea în sală o discuţie stupidă cu un individ care era un fel de şef, probabil de la PROTV, aveau şi un stand cu tricouri Lala Band. I-am explicat că sunt curios să văd sala, el mi-a zis că sunt copii care se distrează, păi asta voiam să văd şi, finalmente m-a lăsat!
Într-adevăr sala era plină de puşti cam până la 16-17 ani cu smartfonuri care filmau şi fotografiau. Deci sunt destui adolescenţi interesaţi de acest produs de marketing. 
Repet, pentru mine PROTV este o fostă televiziune de calitate care acum participă din plin la idiotizarea românilor!

Vă mai ofer o imgine cu o statuie, Charlot, actor ratat care făcea rost de bani la Simfonia lalelelor! 
Merge la kitschul care-l pun în discuţie!

sâmbătă, 20 aprilie 2013

La pescuit


Azi 20 aprilie 2013 a fost o zi istorică pentru viaţa mea de pescar pârât!
Acum, vreo 2 zile Ilie m-a sunat să mergem la pescuit. Am o relaţie, n-o spun, la o baltă de pescuit. Am aranjat cu proprietarul şi mi-a spus că pot veni sâmbătă să mă distrez.
Ieri eram după momeli, mămăligi, nade şi alte utile la pescuit. M-a întrebat omul de la un magazin unde merg şi când i-am spus unde, mi-a zis că se prinde crap la greu la balta respectivă.  
Eu eram cam sceptic, dar plin de speranţe! Am plecat pe la 7.30 la baltă, Ilie a sosit neaşteptat de repede de la conacul lui din Mărăcineni, m-a luat de jos din faţa blocului,  îmi luasem cam tot echipamentul. 
juvelnic plin
Am ajuns cu bine, pe baltă nu mai erau decât două maşini. Balta este închisă la pescuit sportiv, poate se  deschide mai târziu, erau oameni cu pile la proprietar, ca şi mine. 
Ilie reglând smartfonul
Ne-am oprit la mijlocul bălţii, nu cum făceam de obicei, la călugăr, adică la baraj unde apa este mai adâncă, dar apa este rece, e primăvară şi peştele cică stă la apă mică. Nici nu am apucat să montez o undiţă că a apărut paznicul,
Gigi, după cum am aflat ulterior. " nu mai desfaceţi  nimic, gata, balta este închisă" a început să urle Gigi. " Stai amice", uite îl caut pe proprietar pe celular şi omul îi confirmă lui Gigi că sunt în regulă. Mă sună după aia să mă avertizeze să nu-i dau de băut!
A mai apărut unul cu un Opel, Ilie scepticul zice că ăsta e unul ca proprietarul, sau alt proprietar şi ne alungă. Tipul este şi el amator, îi explic că dacă n-are relaţii la proprietar să nu stea, că balta nu-i deschisă la pescuit cu taxă.
Eu mă uit şi mă  pe cele două canale de pescuit sportiv PVTV şi Fishing & Hunting şi mă oftic, acolo sunt bălţi minune
unde prinzi crapul ca pe obleţi. Ei bine, azi am trăit şi eu minunea asta!



Am tăiat un pet şi am amestecat nada de crap cu apă şi am aruncat câţiva pumni. Apoi am montat două undiţe şi o culisantă reparată de mine la antenă! Nu trece mult şi plută începe săse mişte şi înţep, surpriză este unul mare e un ciortan la cel puţin un kil jumate! Ilie mă asistă cu minciogul lui şi scot crapul. Mai iau nişte caraşi şi iar un crap ciortan la un kil şi peste! Ilie se oftică, cică peştii l-au depistat, ţine cu Băsescu! Dar după, începe şi el festivalul şi prinde cu vreo doi ciortani mai puţin. Ilie îşi pune ciortanii în juvelnicul meu super long, am dat 10 lei pe el, e made in China şi foarte bun la ţinut peştele viu şi vivace. Am ratat vreo 10 şi am prins alţi 10, am făcut catch and release cu un ciortan oglindă cam la  trei sferturi de chil, am mai aruncat şi unul la palmă, dar scandalagiu şi voinic ca ăilalţi mari. 
Pe lângă noi a trecut un Matiz cu nişte şmekeri d'ai proprietarului  care erau foarte mulţumiţi! Ca noi! 
Spre 3 p.m. trecute fix am zis că-i vremea de curăţat şi ambalat trofeele. Când să trag juvelnicul de abia l-am târât! Cred că erau cu peştii lui Ilie vreo 50 de chile! Ilie mi-a declarat că el nu ştie ce-i aia catch and release şi îi reţine pe toţi! Am spart peştii la sfârşit pe baltă, apoi am colectat nişte icre de la caraşii, care erau plini.  
Astăzi am trăit pe baltă cea mai caldă zi de până acum din 2013, eu am rămas doar la tricou şi m-am ars pe mâini, Ilie a trecut la bustul gol şi la noapte să să se zvârcolească de usturime! Picioarele erau pline de zeamă de la apa care se insinua prin iarbă, balta era plină după ploile recente, pantofii mei Adidas trebuie curăţaţi serios acasă. 
Credeţi cumva că sunt mincinos, vă convingeţi din imagini şi filmul cu crapul scos la undiţă filmat de Ilie!
Sper că vă place şi pălăria mea de gondolier, chiar dacă pe baltă nu se găsesc gondole!
Am ajuns fericit acasă murdar din cap până în picioare. Punga în care erau cam 25 de chile, din curgea sânge, aşa că am pus în lift nişte reclame de la Kaufland, să nu creadă lumea că a ieşit vreun caft cu sânge aferent! 
Pe Adriana au cuprins-o nervii, unde să pună atâta peşte, am făcut o mizerie în bucătărie cu curăţatul solzilor!  Şi l-am făcut fericit pe Radu V., prietenul meu care s-a ales cu trei ciortani, pe care i-a cântărit şi aveau la 6 kile, deci cam 2,5 kile cu burta plină de maţele rămase pe baltă şi cu încă un kil juma de caras (cu icre!) şi nişte bibani!
Când scriu astea, din balcon îmi vine un iz de baltă şi peşte de la juvelnicul spălat de vajnica Adriana, care mi-a pregătit o cutie de carton pentru micile mele afaceri pescăreşti! Până şi astea trebuie să mi le organizeze ea, micul meu atelier pescăresc este în primejdia de a fi în categoria de lucruri de aruncat la gunoi! 
Ilie mi-a trimis filmuleţele şi după lupte seculare care au durat câtev aore le-am pus pe You tube ca să le pot prezenta pentru că sunt foarte mari şi blogger Google nu le înghiţea.
Primul se intitulează cum se pescuieşte crapul:


Al doilea vă arată captura neruşinat de bogată!


Sper că v-a plăcut!
Data viitoare, dacă mai am norocul ăsta, mă duc la o cârciumă să-mi facă o saramură!



joi, 18 aprilie 2013

Pian la patru mâini


Astă seară am avut un mare privilegiu, am audiat recitalul cu care a onorat Piteştiul marele pianist Valentin Gheorghiu ,alături de soţia sa doamna Roxana Gheorghiu!

Am avut parte de un regal muzical.
Cei doi parteneri au început cu piesă de Franz Schubert, Fantezia pentru pian  la 4 mâini în fa minor, D. 940.
A urmat Rondo în re major, D. 608, tot de Franz Schubert.
După romanticul german Schubert a urmat un grupaj de 4 Dansuri slave de Antonin Dvorak. 
Cuplul Gheorghiu ne-a bucurat cu bijuteria muzicală a lui Maurice Ravel, Ma mere l'oye (mama mea gâsca) formată din cinci piese pentru copii 
I Pavana Frumoasei din pădurea adormită
II Tom Degeţelul
III Urâţica, împărătesa pagodelor 
IV Conversaţia dintre Frumoasă şi Bestia
V Grădina fermecată.
În final Roxana şi Valentin Gheorghiu ne-au oferit interpretarea pianistică la patru mâini a Rapsodiei Române în la major op.11, nr.1 de George Enescu. 
De câte ori ascult Rapsodia Română simt un fior şi o cred că mai există nădejde pentru noi românii. Primele acorduri ale pianului îmi aduceau aminte de vocea spicheriţei Ioana Măgură Bernard care ne spunea cum 23 ani, încă: "Aici e Radio Europa Liberă" şi asta îmi dădea speranţă! 
Directorul Filarmonicii ne-a îndemnat pe noi spectatorii, după ce l-am aplaudat pe Valentin Gheorghiu pentru aniversarea frumoasei vârste de 85 de ani să-i cântăm Mulţi Ani Trăiască! Drept mulţumire Valentin Gheorghiu ne-a oferit un pasaj beethovenian.
Pe mine mă leagă de acest mare artist seria de spectacole pe care le-am urmărit la Ateneu prilejuite de 25 de ani de la debutul ca solist al Filarmonicii George Enescu, care aveau loc în vara lui 1975. Eram şi eu şi maestrul Gheorghiu un pic mai tineri.

Maestrul Valentin Gheorghiu, doamna Roxana Gheorghiu şi bloggerul Joe

miercuri, 17 aprilie 2013

Asta da minune!

Citesc o ştire cu parfum de SF! Modulul marţian Curiosity descoperă o epavă de modul marţian sovietic lansat în 1971, Marte 3. Ce este după mine senzaţional este că acest tractoraş marţian mititel, care nu are o viteză mare şi cred că nici aria lui de exploarare să fie foarte vastă dă de alt obiect lansat de om pe Marte. Singura explicaţie valabilă pentru mine este că din motive de traiectorie interplanetară zona de amartizare să fie aproximativ aceeaşi! Altfel este o minune să dai de un alt obiect omenesc pe o planetă la milioane de kilometri de Păamânt!

Citesc ştiri despre liceenii olimpici români pentru Fizică, Matematică şi Informatică în Dilema veche. Profesorii antrenori au mari speranţe pentru clasări fruntaşe, la Informatică ne luptăm pentru top 3 cu SUA şi China! 
Alt lot de tineri deştepţi care vor pleca spre SUA să studieze. 
Nu-i nicio nenorocire, dar dacă dintre tinerii de viitor care decis că se poate trăi în România să ajungă în vârfurile deciziei politice, sau precum a făcut Pinochet odiosul să fie convinşi să revină şi să pună umărul la viitorul României aceşti tineri de top care studiază în SUA. Pinochet a reuşit cu ajutorul tinerilor chilieni educaţi la Harvard and Co. să facă din Chile cea mai prosperă sud-americană. 
Neruda, poetul nobelizat, simpatizant comunist  este dezgropat să se vadă dacă a fost otrăvit de acelaşi Pinochet. Dar exemplul economic chilian ar putea fi reevaluat de politicienii români care au un strop de patriotism, mai ales ăia care se cred de dreapta. Culmea că Traian Băsescu  marele geniu al politicii de drepata româneşti putea să se inspire din acest exemplu, dar el a preferat săp viziteze mormântul lui Neruda!

marți, 16 aprilie 2013

Blog de Vlad

Vlad, eu şi Raluca
Vlad, nepotul şi-a sărbătorit ziua de naştere! Este Berbec şi m-a invitat şi pe mine la cheful cu prietenii lui, la un grătar! Şi aţi văzut deja ce a ieşit, eu cu ultima mea pălărie de paie, pe post de gondolier eşuat pe Argeş!
Vă mai dau o poză şi cu nepotul şi prietena lui Raluca, o viitoare apărătoare a legilor care este în România!
Şi ca supliment aveţi şi poze de la noul parc al Piteştiului, Parcul Zăvoi, foarte parţial amenajat şi altele cu Parcul Ştrand!
Eu, un fel de Corleone fără gondolă






































Arteziana din Parcul Zăvoi de pe malul Argeşului cu lalele

Parcul Ştrand


Tot Parcul Ştrand

vineri, 12 aprilie 2013

În fine este primăvară!


Politehnica 11 aprilie
Politehnica 11 aprilie


Jagten, un film extraordinar


Acum am terminat de văzut un film danez care poate sta foarte bine prin concepţie şi realizare lângă filmul lui Cristian Mungiu: După dealuri.
Cinematograful danez este unul dintre cele mai lăudate şi premiate din Europa.
Există, probabil, de la Hans Christian Andersen o înclinaţie specială a danezilor pentru copii şi problemele lor.
Acest film este cu copii, dar cu problemele oamenilor mari.
Lucas, interpretat formidabilul actor Mads Mikkelsen, Le Chifre din Bond - Casino Royale este pedagog la un cămin de copii. Lucas este într-o gaşcă de prieteni, şi toamnele le petrec la vânătoare de cerbi. Această distracţie o practică pe domeniul naşului fiului său Marcus. Asta îmi aminteşte de tradiţiile medievale din nordul Europei. Lucas este despărţit de soţia sa şi fiul său Marcus insistă să se mute la tatăl său. Lucas este un foarte bun prieten al copiilor din cămin, se joacă cu ei, este mereu în mijlocul lor. Lucas poartă atenţie deosebită pentru micuţa Klara, fiica cea mică a lui Theo, prietenului său din copilărie, pe care îl aduce beat de la chefurile vânătoreşti.
Şi deodată se declanşează drama! Neinspirata Grethe, şefa căminului ia de bune spusele micuţei Klara, cum că Lucas ar fi comis agresiuni sexuale asupra ei. Şi dintr-o dată Lucas devine un paria al comunităţii în care trăieşte. Până şi noua sa iubită Nadja, o străină care vorbeşte mai mult englezeşte pare a lua de bune aceste alegaţii. Singurul care crede în el este fiul Marcus, un tânăr de aproape 16 ani. Minciuna Klarei face pui şi toţi puştii inventează minciuni despre Lucas. Lucas este arestat, dar norocul lui Lucas este că minciunile pot fi uşor dovedite.
Vine Crăciunul şi Lucas merge la biserică unde are o explicaţie violentă cu  Theo.  Theo are o revelaţie şi se hotărăşte să se ducă la în vizită la Lucas, să-i ducă ceva de mâncat şi de băut, după ce micuţa Klara mărturiseşte din nou că tot ce spusese erau doar minciuni. 
Trece un an şi la castelul moşierului Johan, naşul lui Marcus este o mare petrecere în care Marcus este declarat vânător şi primeşte puşca bunicului său. Lucas, împreună cu Nadja şi Marcus sosiseră la castel, din noul loc unde se mutaseră. 
Lucas şi Marcus pleacă dimineaţa la vânătoare şi Marcus se avântă după cerbi. Lucas, rămas singur priveşte cum trece prin apropiere un cerb frumos şi-l lasă să treacă fără a-l împuşca gândindu-se parcă la situaţia sa de persoană devenită un vânat hăituit. Dar, unii îl urăsc încă şi aproape este împuşcat de  cineva care încă îl consideră vinovat!
Filmul este o înşiruire de tăceri fiind o foarte bună realizare de tip minimalist. 
Un film sfâşietor de trist, un film al neînţelegerii, al creditării fanteziilor copilăreşti care pot deveni periculoase câteodată!

Primăvară cu proteste

A venit primăvara şi protestele iau avânt. Ieri, 10 aprilie, petrochimiştii piteşteni care fac parte acum din Oltchim Rm Vâlcea au ieşit la protest din cauza situaţiei obscure privind finalizarea privatizării.
Vosganian se laudă că sunt firme interesate. Una este PCC care a fost acuzată că vrea să o închidă!
Opinia mea este că privatizarea PETROM, reuşită în primă instanţă a condus la decesul platformei petrochimice Arpechim Piteşti. Austriecii au venit doar să exploateze petrolul românesc şi aud că exportă ţiţei românesc la refinare în alte părţi. Aici este o eroare a statului român care trebuie să le pună piciorul în prag austriecilor pentru această porcărie industrială. Sunt rafinării în România care sunt nefolosite şi austriecii exportă ţiţei. Atunci privatizarea este proastă!
Pe de altă parte guvernul României trebuia să prevadă o clauză de revindere a Arpechimului Piteşti la un terţ care aduce ţiţei de import, pentru care a fost construit acest mare complex petrochimic. Ceauşescu importa ţiţei din Irak şi Iran, adus cu petroliere printre alţii şi de actualul preşedinte, implicat iniţial în privatizarea PETROM, realizată ulterior de guvernul Năstase!   Aşa că piteştenii trăiesc consecinţele unei privatizări proaste din punctul acesta de vedere!

joi, 11 aprilie 2013

Beethoven şi Sibelius la Filarmonica piteşti


În această seară am avut un concert interesant. A revenit Cristian Lupeş la pupitru Orchestrei Filarmonicii din Piteşti. Şi programul a început cu Beethoven care este o constantă a repertoriului său.
De această dată a fost sprijinit de pianistul italian Antonio di Cristofano.
Am audiat în prima parte Concertul pentru pian şi orchestro nr. 3 în do minor op.37 de Beethoven.
Antonio di Cristofano este un pianist prezent la Carnegie Hall New York şi Musikverein din Viena.
Şi muzica pianului şi a orchestrei te cuceresc pentru că se simte geniul beethovenian. Compoziţia este scrisă în anul 1800 al celei de-a Doua Simfonii şi a Oratoriului Cristos pe Muntele Măslinilor. Este o piesă care are şi sursă de inspiraţie mozartiană şi este dedicată unuia din puternicii zilei, Prinţul Louis Ferdinand de Prusia.  Orchestra condusă de Lupeş l-a acompaniat pe solistul di Cristofano, rezultând o interpretare în general corectă.
În partea a doua Dirijorul Lupeş şi-a propus şi ne-a propus o încercare deosebită, Simfonia nr.2 în re major de Jean Sibelius.
Am şi avut o controversă pentru prenumele compozitorului finlandez. El se numeşte Jean, pronunţat ca în franceză şi nu Ian ca în limbile germanice. Sibelius este un romantic influenţat de Wagner, Ceaikovski, Rezultatul este o muzică fondatoarea a şcolii naţionale finlandeze.
Cristian Lupeş, Antonio di Cristofano şi cu mine
Simfonia nr. 2 este considerată de finlandezi ca expresia afirmării naţionale în faţa brutalităţii imperiale ruse care stăpânea în acea vreme Finlanda. Este o simfonie care cere un efort de interpretare a tuturor partidelor, coarde, alămuri, percuţie. Orchestra a răspuns îndrumărilor lui Lupeş şi a ieşit un concert reuşit pentru care-i mulţumim!


marți, 9 aprilie 2013

Az' noapte, Iisus...



- Doamne, de unde vii? Din ce veac?

Iisus a dus lin un deget pe gură
Şi mi-a făcut semn ca să tac...

A stat lângă mine pe rogojină...
- Pune-mi pe răni mâna ta.
Pe glezne-avea umbre de răni şi rugină,
Parcă purtase lanţuri, cândva...


Pe rogojina mea cu libărci.

Oftând, Şi-a întins truditele oase Prin somn lumina, dar zăbrelele groase
Lungeau pe zăpada Lui vărgi.

Părea celula munte, părea Căpăţână,
Si mişunau păduchi şi guzgani.
Simţeam cum îmi cade tâmpla pe mână,
Şi am dormit o mie de ani...

Când m-am trezit din grozava genună,
Miroseau paiele a trandafiri.
Eram în celulă şi era lună,
Numai Iisus nu era nicăieri...

- Unde eşti, Doamne? Am urlat la zăbrele.
Din lună venea fum de căţui.
M-am pipăit, şi pe mâinile mele
Am găsit urmele cuielor Lui...

Continui să vă prezint poezii din lirica lui Radu Gyr! Aceasta mi-a trimis-o Mircea Popescu. Pentru valoarea lor poetică şi pentru mesajul lor militant!
Mă amuză cum unii îi descoperă lui Eliade pasaje care implică apartenenţa şi adeziunea ideologică la Mişcarea Legionară, inclusiv învăţăcelul Culianu în opera literară, care i-a uzurpat numele Institutului de Istoria Religiilor, după câte înţeleg! 
Să fie clar nu am nicio simpatie pentru Mişcarea Legionară. M-am şi certat cu neo-legionarii prezenţi la Seminarul Experimentul Piteşti reproşându-le că se împăunează cu "realizările" cele mai criminale organizaţii politice interbelice! Topul nu va fi doborât niciodată deoarece în România modernă şi contemporană (aşa era manualul meu de istorie intitulat!) primul loc în exterminarea criminală a cetăţenilor îl deţine totuşi pecere (PCR cu acronimele ei, PCdR, PMR). 
Legionarismul a fost sabia lui Damocles pentru cariera mea, securiştii mi-au amintit că tata a fost membru al acestei organizaţii politice. 
Taică'meu mi-a mărturisit că-l înscrisese un coleg de muncă, pe care-l ştiam şi eu în copilărie şi că nu a participat la rebeliunea care s-a manifestat violent în Ploieşti, a stat ascuns! Pentru asta a fost exclus din pecere în 1948, se înscrisese cu unchiul Vasile, fratele cel mai mic în 1945, în ciuda avertismentelor fratelui lor cel mai mare Gheorghe. Securitatea l-a tot interogat şi i-a spus că norocul lui a fost că era un simplu muncitor. Aşa că în anii '50 completam la rubrica apartenenţă politică înainte şi după 23 august: fără apartenenţă politică! Totuşi nu am avut între rude deţinuţi pentru apartenenţa la legionarism.


duminică, 7 aprilie 2013

Cărturari, opozanţi şi documente de Gabriel Andreescu

Am citit cartea în acest weekend. Este pasionantă pentru că, într-un fel este despre viaţa noastră în comunism.
Gabriel Andreescu şi-a luat masca de gaze şi a plonjat în haznaua securităţii să încerce să lămurească relaţiile cu această instituţie abjectă, care a distrus foarte multe destine, care a eliminat elitele ce puteau fi model pentru generaţiile care urmează comunismului. Cred că aici suntem altfel, cum ne spune Lucian Boia. Ura împotriva elitei a fost probabil cea mai cruntă din lagărul comunist. Probabil că mai duri şi mai distructivi mai ales că au durat cel mai mult au fost bolşevicii Imperiului Rus al comunismului cunoscut şi ca CCCP
Ştiu că sunt indivizi care au tupeul să spună că securitatea a fost patriotă şi a apărat pe români! Mi se face o scârbă adâncă atunci citesc opiniile lui Aurel Rogojan, notoriu general securist care-şi publică veninul găzduit generos de cotidianul.ro.
Am experienţă cu securiştii. Toată viaţa mea profesională din vremea comunismului a stat sub umbra ameninţătoare a securităţii. Pentru că eu nu am întâlnit securişti buni toţi fără excepţie erau răi, poate unii de pe la paşapoarte să fi fost mai omenoşi, dar astea sunt impresii. Securiştii de instituţie aveau normă de turnători, erau interesaţi exclusiv de slăbiciunile oamenilor, îi interesau intimităţile personale, cine cu cine se  şi-o trage! Patriotismul mi l-a figurat unul de la noi, care mi-a spus cum a reuşit să-l prindă pe inginerul care a spus francezilor că românii nu mai respectă calităţile materialelor pentru piesele de Dacia, ci că folosesc oţeluri mai proaste.  Securiştii ştiau că am încercat să mă abonez la Biblioteca Americană, nu am reuşit că nu eram bucureştean şi bibliotecara a rupt fişa în faţa mea! Securistul mă sfătuia să nu mă încurc cu o tânără prietenă pentru că-i curvă. Un colonel de securitate venit în inspecţie atunci când i s-a spus de securitatea nucleară a subliniat ca noi să ne ocupăm de nuclear, că de securitate se ocupă ei! De asta se ocupau securiştii din locul meu de muncă. 
Este atâta tristeţe în această carte şi asta rezultă din lipsa de solidaritate a intelectualilor români. La noi acest fenomen a fost excepţia, nu regula!
Sunt analizate mai multe cazuri notorii de intelectuali prestigioşi care sunt acuzaţi de fi fost colaboratorii vinovaţi ai securităţii. Ce este cel mai revoltător că instanţa CNSAS, desemnată să stabilească aceste vinovăţii dă dovadă de o incompetenţă crasă şi mai nou instanţele de judecată comit aceleaşi erori grave.
Aceste erori sunt victoriile acestei mizerabile instituţii care continuă să controleze viaţa şi destinele unora sau să maculeze memoria altora.
Primul caz este al lui Adrian Marino. I-am citit cartea de memorii Viaţa unui om singur. Este povestea vieţii unui mizantrop ranchiunos, care în tinereţe a plătit cu puşcăria politică opiniile despre comunism. Numai şi pentru acest lucru Marino este exonerat. Numai cretinii şi idioţii ticăloşi trăiesc această impresie a colaboraţionismului vinovat al lui Marino, sau aceia care n-au trăit epoca, mai ales cea  dintre 1948-1964, în care puteai fi exterminat doar că un securist avea impresia că eşti duşman al poporului. Marino are multe răutăţi despre colegii lui literaţi şi din acest motiv i-o plătesc acum acuzându-l că a fost turnător!
Urmează cazul Noica. Aici deja au apărut dispute între învăţăceii filosofului şi Nicolae Manolescu. Manolescu este şi el ranchiunos, că în carte apare opinia lui Noica despre cărţile sale despre Maiorescu, Sadoveanu şi Odobescu! Lui Gabriel Andreescu i se pare ciudată relaţia lui Noica cu securitatea. Opinia mea este că filosoful Constantin Noica şi-a făcut o mare vină din faptul că prieteni de ai lui au intrat în puşcărie din cauza lui. Acest sentiment de vinovăţie îl face să scrie Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru. Noica era un sincer patriot şi credea că doar în ţări supuse opresiunii se poate face filosofie, nu în democraţia untului din Occident. Devine astfel un agent de influenţă şi le mărturiseşte asta şi Monicăi Lovinescu, Ierunca şi celorlalţi. O face şi pentru că este sincer interesat să descopere şi antreneze genii. Securitatea nu putea să se comporte cu Noica la fel ca cu un fost deţinut politic obişnuit, Noica era unul din cei mai importanţi intelectuali români. El a reuşit să fie magistrul unor tineri intelectuali precum Pleşu şi Liiceanu, care au ocupat centrul de importanţă al vieţii noastre culturale în perioada postdecembristă. Ei sunt cu adevărat mari scriitori, nu acelaşi lucru s-ar putea afirma despre caracterul acestora. 
Urmează cazul lui Nicolae Balotă pus în oglindă cu Alexandru Paleologu. Ambii au făcut puşcărie politică, dar Paleologu a recunoscut colaborarea cu securitatea după ieşirea din închisoare. Andreescu nu-l prea agreează pe Paleologu pentru mondenitatea sa, boieria pe care el nu o vede, vede doar turnătorul la securitate. Turnătoria lui Paleologu nu a afectat pe nimeni, Andreescu încearcă să-l inculpe pentru nişte declaraţii la interogatoriul  grupului Noica Pillat în 1958. Cam subţiri presupuneri! Despre Balotă planează turnătorii îndelungate şi nerecunoscute de el, dar şi aici sunt circumstanţe care pot explica atitudini,  puşcăria, repercusiunile acestor turnătorii. Este greu să încriminezi pe un fost deţinut politic şi să-l exonerezi pe altul. 
Urmează trei cazuri unde calomnia colaboraţionismului pare evidentă.
Prima victimă este Mihnea Berindei, fiul lui Dan Berindei, academician şi istoric foarte apropiat regimului comunist. Mihnea Berindei  a fost unul din cei mai importanţi activişti pentru respectarea drepturilor omului în România. După 1989 a sprijinit prin relaţiile sale ajutorarea opozanţilor FSN şi Iliescu pentru constituirea şi creşterii ei. Drept mulţumită acestei activităţi vectorii vinovaţi ai securităţii, printre care şi dubiosul Ion Varlaam din Franţa îl fac acum turnător. Pe acest individ plin de ifose l-am întâlnit la Piteşti la seminarul dedicat sinistrului experiment şi mi-a accentuat impresia proastă din nişte opinii cretine şi ticăloase exprimate prin presă. Andreescu sugerează că ar fi fost omul securităţii!
A doua victimă este Mihai Botez care este deja decedat. Este teribil ca unul din puţinii oponenţi ai regimului comunist pe cale legalistă să fie făcut turnător. Şi aici cred că greşeşte Dorin Tudoran, care acceptă aceste suspiciuni pentru un prieten al său!
Ultima victimă este romancierul Nicolae Breban. Acesta este un personaj tipic pentru vanităţile, ranchiunele şi idiosincraziile scriitorului român. El a fost tratat de securitate cu o anume deferenţă pentru un scriitor faimos cu  gesturi de înfruntare a regimului. El  este un singuratic şi suspectat pentru că este interesat exclusiv de promovarea operei sale.  Culmea că este acuzat  de colaborare pentru gesturi de ajutorare a unor  scriitori şi intelectuali prigoniţi. 
Porcăria cea mai mare este că se exprimă pentru vinovăţia sa şi un complet de judecători. Părerea mea că aceştia sunt fie ex miliţieni sau securişti care abundă în sistemul juridic autohton, sau pur şi simplu sunt descendenţi emeriţi ai carului cu proşti răsturnat la Caracal.
Aşa că securitatea a izbândit! Amestecul de turnătorii, dintre care unele ticăloase care au nenorocit destine, combinat cu minciunile şi invenţiile abjecte  sunt încă luate în serios. 
Această concluzie tristă o face şi Gabriel Andreescu în finalul cărţii sale.
P.S. Dacă dai un pic de atenţie la numele ofiţerilor de securitate constaţi cine s-au făcut securişti. În afară de câteva nume de alogeni majoritatea numelor sunt nume tip poreclă, nume de slugi! Experienţa mea cu nişte securişti de tip nou, adică de la SRI a fost instructivă. Erau doi, unul tânăr şi altul vechi. Culmea că cel tânăr m-a luat exact ca pe vremuri, tare ca şi cum nimic nu s-ar fi schimbat şi ei taie şi spânzură în România. Ca să vezi ce şi cum învaţă la academia de la Băneasa! Noroc că mai seniorul securist avea ceva experienţă şi l-a ponderat pe tânărul său camarad. Cel mai interesant că unul dintre ei purta un nume pe care l-am găsit în romanele lui Preda. Viaţa copiază arta!




vineri, 5 aprilie 2013

Evreul improbabil Milhai Sebastian o monografie ideologică de Mihai Iovănel


Am terminat destul de greu această carte interesantă, care este de fapt lucrarea de doctorat a tânărului critic literar Mihai Iovănel. Autorul încearcă să evalueze cum a ajuns Mihail Sebastian din poziţia de autor minor interbelic într-unul de importanţă datorită apariţiei în 1996 a Jurnalului său.
De fapt Jurnalul lui Sebastian recreează printr-un  filtru subiectiv imaginea României interbelice în perioada alunecării de la democraţie la dictatură. Dictatura a fost pe rând, o dictatură de dreapta carlistă, apoi legionară şi după, antonesciană. Despre ce s-a întâmplat după venirea sovieticilor relatarea este succintă pentru că Sebastian a pierit într-un  accident la doar 38 de ani!
Ce se revelează este atmosfera de antisemitism într-o Românie cu una din cele mai importante minorităţi evreieşti. Aş sublinia pentru că evreii sunt asimilaţionişti faţă de alte minorităţi. Asta chiar dacă tradiţia face ca evreii ardeleni să fie trilingvi, adică în primul rând vorbitori materni de maghiară, şi de germană şi de română, cei din Bucovina germanofili, iar evrei basarabeni asimilaţi de limba rusă. Antisemitismul românesc are în primul rând caracter burghez, evreii fiind principali concurenţi ai autohtonilor în domeniul profesiunilor care cer studii superioare şi a afacerilor, evreii fiind foarte buni negustori. Aceste sentimente au fost potenţate în momentul în care România a fost obligată să cedeze partea de est a României, Basarabia şi nordul Bucovinei şi bucuria cea mai manifestă au avută evreii din aceste părţi. Probabil că şi propaganda antonesciană a avut partea ei, probabil că au existat reacţii din partea acestei populaţii în zonă, că politrucii din Basarabia şi Bucovina de Nord au fost majoritari evrei şi s-au dedat la excese împotriva românilor. Aceste evenimente au dus la o escaladare schizofrenică a antisemitismului în vremea războiului care au condus la Pogromul de la Iaşi, la represaliile de la Odessa sau la deportările în Transnistria, nu numai a evreilor din spaţiul ocupat de bolşevici dar şi din Bucovina românească şi din Moldova de Nord. Probabil că aceste exagerări criminale l-au trezit pe Antonescu ca şi înfrângerile pe frontul anti-sovietic şi aşa restul evreimii româneşti nu a ajuns să împărtăşească soarta coreligionarilor din Ardealul ocupat de unguri şi a celor care pieriseră deja în zona de est a României. Am încercat să evoc această perioadă şi a raţiunilor şi motivaţiilor acestei atmosfere în care a trăit Sebastian şi a putut constata că bunul său prieten Eliade s-a rinocerizat. El a debutat foarte tânăr ca redactor la Cuvântul, la fascinantul său mentor şi concitadin brăilean Nae Ionescu. El are revelaţia evreităţii după ce scrie De două mii de ani. Nae Ionescu îl aduce cu picioarele pe pământ declarându-l iremediabil evreu şi nu intelectual român de la Gurile Dunării. Această expulzare din  Paradis a provocat satisfacţiile unor coreligionari şi aici Iovănel îl are de referinţă pe I. Ludo.  Eu la acest nume am o tresărire de dezgust, este autorul unor satire mizerabile şi abjecte despre realităţile politice ale anilor '30. Am citit aceste cărţi, ajunseseră nu ştiu cum pe la unchiul Vasile, fratele tatei, la ţară la Aluniş, Prahova şi eu le-am citit cum citeam ce-mi pica în mână. Când am realizat la ce perioadă se referea şi cine erau personajele batjocorite le-am aruncat! Presupun că se dădeau ca premii la şcoală sau aşa ceva, dar pe bani, pentru că acest Ludo era un hapsân şi rabinul Şafran are cuvinte grele despre acest individ.   Cred că Iovănel nu l-a citit, ci doar i-a găsit citate în chestiunea Sebastian. Un alt lucru care m-a pus pe gânduri şi cred că Iovănel nu a asimilat bine anumite chestiuni de ideologie politică interbelică este eticheta de fascizante pusă asupra fracţiunii ţărăniste a lui Mihalache şi a asupra fracţiunii liberale a lui Gheorghe Brătianu. Am fost foarte net corectat când am deschis o discuţie cu doamna Ioana Brătianu despre filogermanismul tatălui ei. Ea mi-a replicat vehement că în casa lor nu a călcat picior de neamţ în timpul războiului şi nu am niciun motiv să nu o cred pe această admirabilă doamnă, trecută între timp la Dumnezeu, având ocazia să particip la înmormântarea ei la capela Brătienilor de la Florica şi să prezint condoleanţe fiicei doamnei Brătianu şi nepoatei celui mai important istoric al românilor!
Am agreat la argumentele privind exagerările Martei Petreu care a încercat să-l prezinte pe Sebastian ca de extremă dreaptă. Iovănel a revelat şi apropierea de comunişti şi de colaborarea cu Pătrăşcanu, implicarea în redactarea declaraţiei regale de 23 august şi a Blocului Partidelor Democrate. Iovănel respinge şi mitul atentatului împotriva lui Sebastian. a fost pur şi simplu un accident nefericit.
Eu i-am ascultat piesele lui Sebastian la difuzor la Teatrul la microfon în anii 50 în interpretarea unor din cei mai mari actori români trecuţi de la normalitate la comunism. Îmi reamintesc de interpretările extraordinare din Steaua fără nume la radio şi apoi în film, ale lui Beligan în Miroiu şi a lui Birlic în profesorul Udrea, ca şi Eugenia Popovici în domnişoara Cucu. Ce  putea fi mai sexi decât vocea Irinei Răchiţeanu în Mona. Aşa am aflat de Eine Kleine Nachtmusik din Jocul de-a vacanţa şi acum aflu de la Iovănel că Ultima oră a fost pusă în scenă după moartea autorului, în 1946. Acum şi Ultima oră poate fi socotită o piesă din actualitatea românească contemporană, cu afacerişti veroşi care cumpără presa care să-i servească interesele! Piesele i-au fost ecranizate cu Afacerea Protar (Ultima oră), iar Steaua fără nume cu actori şi regizori francezi.
Pentru mine Sebastian a fost şi rămâne un autor important, mi-au plăcut şi romanele lui, citite la vârsta tinereţii, când romanţiozităţile sebastiene erau conforme cu Patul lui Procust al lui Camil Petrescu şi-mi mergeau la suflet. Jurnalul lui Sebastian mi-a revelat epoca aceea care nu era aşa de paradiziacă, când ura împotriva unor minoritari întrecea orice imaginaţie şi raţiune de bun simţ.
Carte lui Iovănel merită citită!