Evreul improbabil Milhai Sebastian o monografie ideologică de Mihai Iovănel

Am terminat destul de greu această carte interesantă, care este de fapt lucrarea de doctorat a tânărului critic literar Mihai Iovănel. Autorul încearcă să evalueze cum a ajuns Mihail Sebastian din poziţia de autor minor interbelic într-unul de importanţă datorită apariţiei în 1996 a Jurnalului său.

De fapt Jurnalul lui Sebastian recreează printr-un  filtru subiectiv imaginea României interbelice în perioada alunecării de la democraţie la dictatură. Dictatura a fost pe rând, o dictatură de dreapta carlistă, apoi legionară şi după, antonesciană. Despre ce s-a întâmplat după venirea sovieticilor relatarea este succintă pentru că Sebastian a pierit într-un  accident la doar 38 de ani!

Ce se revelează este atmosfera de antisemitism într-o Românie cu una din cele mai importante minorităţi evreieşti. Aş sublinia pentru că evreii sunt asimilaţionişti faţă de alte minorităţi. Asta chiar dacă tradiţia face ca evreii ardeleni să fie trilingvi, adică în primul rând vorbitori materni de maghiară, şi de germană şi de română, cei din Bucovina germanofili, iar evrei basarabeni asimilaţi de limba rusă. Antisemitismul românesc are în primul rând caracter burghez, evreii fiind principali concurenţi ai autohtonilor în domeniul profesiunilor care cer studii superioare şi a afacerilor, evreii fiind foarte buni negustori. Aceste sentimente au fost potenţate în momentul în care România a fost obligată să cedeze partea de est a României, Basarabia şi nordul Bucovinei şi bucuria cea mai manifestă au avută evreii din aceste părţi. Probabil că şi propaganda antonesciană a avut partea ei, probabil că au existat reacţii din partea acestei populaţii în zonă, că politrucii din Basarabia şi Bucovina de Nord au fost majoritari evrei şi s-au dedat la excese împotriva românilor. Aceste evenimente au dus la o escaladare schizofrenică a antisemitismului în vremea războiului care au condus la Pogromul de la Iaşi, la represaliile de la Odessa sau la deportările în Transnistria, nu numai a evreilor din spaţiul ocupat de bolşevici dar şi din Bucovina românească şi din Moldova de Nord. Probabil că aceste exagerări criminale l-au trezit pe Antonescu ca şi înfrângerile pe frontul anti-sovietic şi aşa restul evreimii româneşti nu a ajuns să împărtăşească soarta coreligionarilor din Ardealul ocupat de unguri şi a celor care pieriseră deja în zona de est a României. Am încercat să evoc această perioadă şi a raţiunilor şi motivaţiilor acestei atmosfere în care a trăit Sebastian şi a putut constata că bunul său prieten Eliade s-a rinocerizat. El a debutat foarte tânăr ca redactor la Cuvântul, la fascinantul său mentor şi concitadin brăilean Nae Ionescu. El are revelaţia evreităţii după ce scrie De două mii de ani. Nae Ionescu îl aduce cu picioarele pe pământ declarându-l iremediabil evreu şi nu intelectual român de la Gurile Dunării. Această expulzare din  Paradis a provocat satisfacţiile unor coreligionari şi aici Iovănel îl are de referinţă pe I. Ludo.  Eu la acest nume am o tresărire de dezgust, este autorul unor satire mizerabile şi abjecte despre realităţile politice ale anilor '30. Am citit aceste cărţi, ajunseseră nu ştiu cum pe la unchiul Vasile, fratele tatei, la ţară la Aluniş, Prahova şi eu le-am citit cum citeam ce-mi pica în mână. Când am realizat la ce perioadă se referea şi cine erau personajele batjocorite le-am aruncat! Presupun că se dădeau ca premii la şcoală sau aşa ceva, dar pe bani, pentru că acest Ludo era un hapsân şi rabinul Şafran are cuvinte grele despre acest individ.   Cred că Iovănel nu l-a citit, ci doar i-a găsit citate în chestiunea Sebastian. Un alt lucru care m-a pus pe gânduri şi cred că Iovănel nu a asimilat bine anumite chestiuni de ideologie politică interbelică este eticheta de fascizante pusă asupra fracţiunii ţărăniste a lui Mihalache şi a asupra fracţiunii liberale a lui Gheorghe Brătianu. Am fost foarte net corectat când am deschis o discuţie cu doamna Ioana Brătianu despre filogermanismul tatălui ei. Ea mi-a replicat vehement că în casa lor nu a călcat picior de neamţ în timpul războiului şi nu am niciun motiv să nu o cred pe această admirabilă doamnă, trecută între timp la Dumnezeu, având ocazia să particip la înmormântarea ei la capela Brătienilor de la Florica şi să prezint condoleanţe fiicei doamnei Brătianu şi nepoatei celui mai important istoric al românilor!

Am agreat la argumentele privind exagerările Martei Petreu care a încercat să-l prezinte pe Sebastian ca de extremă dreaptă. Iovănel a revelat şi apropierea de comunişti şi de colaborarea cu Pătrăşcanu, implicarea în redactarea declaraţiei regale de 23 august şi a Blocului Partidelor Democrate. Iovănel respinge şi mitul atentatului împotriva lui Sebastian. a fost pur şi simplu un accident nefericit.

Eu i-am ascultat piesele lui Sebastian la difuzor la Teatrul la microfon în anii 50 în interpretarea unor din cei mai mari actori români trecuţi de la normalitate la comunism. Îmi reamintesc de interpretările extraordinare din Steaua fără nume la radio şi apoi în film, ale lui Beligan în Miroiu şi a lui Birlic în profesorul Udrea, ca şi Eugenia Popovici în domnişoara Cucu. Ce  putea fi mai sexi decât vocea Irinei Răchiţeanu în Mona. Aşa am aflat de Eine Kleine Nachtmusik din Jocul de-a vacanţa şi acum aflu de la Iovănel că Ultima oră a fost pusă în scenă după moartea autorului, în 1946. Acum şi Ultima oră poate fi socotită o piesă din actualitatea românească contemporană, cu afacerişti veroşi care cumpără presa care să-i servească interesele! Piesele i-au fost ecranizate cu Afacerea Protar (Ultima oră), iar Steaua fără nume cu actori şi regizori francezi.

Pentru mine Sebastian a fost şi rămâne un autor important, mi-au plăcut şi romanele lui, citite la vârsta tinereţii, când romanţiozităţile sebastiene erau conforme cu Patul lui Procust al lui Camil Petrescu şi-mi mergeau la suflet. Jurnalul lui Sebastian mi-a revelat epoca aceea care nu era aşa de paradiziacă, când ura împotriva unor minoritari întrecea orice imaginaţie şi raţiune de bun simţ.

Carte lui Iovănel merită citită!