sâmbătă, 24 februarie 2018

Oameni din Ploieşti

Cum am mai spus miercuri pe 21 februarie am fost prezent la lansarea cărţii Oameni din Ploieşti, invitat fiind de Marius Bâzu.

Şi nu mi-a părut rău pentru că în spatele meu stătea un domn va cunoscut cu păr alb ca şi mine. Era Dan Stănescu, coleg de promoţie cu Marius şi cu mine la Energetică, el a făcut Electro. Şi el mi-a spus într-o scrisoare după întâlnire că eu am probleme de identitate între Ploieşti şi Piteşti.

Am citit cartea cu mare plăcere atât în maxi taxiul de la Ploieşti la Bucureşti, cât şi apoi acasă la nepotul Vlad.

Eu sunt născut şi crescut în Ploieşti. Este adevărat că al doilea oraş mare pe care-l ştiam era Sibiul, mătuşii mele, dar Ploieşti este oraşul meu până la 18 ani.

Însă de la 25 de ani trăiesc în Piteşti. Sunt de 44 de ani fiu al Argeşului şi Muscelului, titlu dat celor cu realizări în acest judeţ, este adevărat că am avut şi ceva pile, dar cred că merit acest titlul, numai pentru că aici, mai exact sus pe dealul de deasupra Uzinei Dacia se află Institutul de Cercetări Nucleare Piteşti, unde reactorul nuclear de cercetări TRIGA este şi opera mea. Prima oară l-am văzut în iulie 1974 sub forma unei gropi de un metru jumate, unde un şantierist mi-a spus cu mândrie că acolo va fi reactorul, iar în noiembrie 1979 l-am făcut critic (adică a început să producă reacţii de fisiune controlate), evident în cinstea a nu ştiu al câtelea congres al PCR.

Aşa că de aproape 44 de ani sunt piteştean.
Echipa mea de fotbal favorită rămâne Petrolul, dar de când se târăşte printr-o divizie inferioară am devenit un suporter fanatic al lui Liverpool. Asta de la meciul legendar din toamna lui 1966, când Petrolul a învins Liverpool cu 3-1. Am fost acum 2 ani la Liverpool, şi am o amintire cu pasărea Liver, pe care l-a noi reporterii o numesc cormoran. Am fost acolo şi la The Cave, unde cântau The Beatles.

Dar acum, după ce am încercat să-mi lămuresc originile şi apartenenţele mă întorc la carte.

După ce Marius Bâzu a realizat cartea de amintiri Ploieştiul văzut din liceul Caragiale, a recidivat în sens pozitiv şi scoate această carte de evocări a unor figuri ploieştene, unde au colaborat şi colegi de la Liceul Mihai Viteazu şi cred că Marius a făcut foarte bine invitându-i. Repet că această concurenţă dintre aceste două licee ce provin din legendarul Sfinţii Petru şi Pavel a fost un atu de mare nivel intelectual pentru Ploieşti.

Şi pentru că Mihai Beffa a amintit de profesorul Spiridon, pe care îl ştiam doar după renume, pentru mine rămâne vorba lui de duh cu aer logico matematic "Este posibilităţi care se poate şi este posibilităţi care nu se poate", din desaga aceluiaşi cunoscut filosof bulgar.

Liceul A Toma, cum i se spunea pe vremea mea, îl ştiam din prima copilărie, acolo funcţiona prin anii 50 liceul industrial de chimie, dar s-a reînfiinţat şcoala medie pe la sfârşitul anilor 50. În loc să fiu elev al acestui liceu, ca toţi colegii mei de la elementară, eu, locuitor al cartierului din zona Gării de Sud am optat pentru I.L.Caragiale! Şi nu îmi pare rău!

Evocările colegilor mei subliniază ceva anume, în acele vremuri două lucruri au putut rămâne neatinse de regimul comunist, acestea erau familia şi şcoala.
Dacă prin familie şi-au mai băgat ciubotele puturoase, comuniştii nu prea au avut curaj să se lege de şcoală, doar poate prin cursurile de tâmpire ideologică. Recunosc că prin elementară eram un puştan bine spălat pe creier, însă liceul m-a lecuit aproape complet de comunism şi cred că am ieşit cam toţi, filo-americani, cum îmi aduc aminte că erau colegii mei.

Unii din cei care evocă vremurile acelea îşi amintesc, precum Basarab Nicolescu de prizonieratul la bolşevici al tatălui său, sau Canalul, unde a supravieţuit părinte Galeriu, dar şi profesorul nostru de matematică Ion Grigore.

Cea mai interesantă evocare este a doctorului Şaines, făcută de fiul său Marius. Nu reuşesc să-mi amintesc de figura lui Marius Şaines, îi ştiam pe cei care excelau la matematică, precum Marius Bâzu, Dan Stănescu sau Gigi Simion. Marius Şaines a făcut o carieră de mare prestigiu ca medic în California, şi povestea tatălui său mi-a reamintit de Doctor Jivago. Să fii medic în vremea războiului în lagărele din Transnistria, să fi apoi urmărit şi presat de securitate, ca apoi ca emigrant să devii medic în lagărul de refugiaţi de comunism din Italia este o poveste care merită să devină film.

Un alt şoc a fost citind aceste evocări au fost condiţiile precare în care au trăit în anii 50 unii din profesorii noştri. Părinţii mei erau de condiţie foarte modestă şi eu am trăit într-o casă cu chirie, unde erau şi alţi chiriaşi, dar nu ne intersectam decât în curte, nu ne înghesuiam în spaţii comune.

M-a impresionat şi povestea tatălui lui Doru Bădulescu, aviator erou, pilot de bombardament, decorat cu Mihai Viteazu. Într-o discuţie cu domnul Bădulescu acesta ne spunea că tatăl lui nu le-a povestit nimic despre viaţa lui de aviator, este drept că s-a stins destul de repede într-un accident.  Eu încerc o ipoteză, fiind pasionat de aviaţie şi istorie.  Fiind pilot de bombardament pe avioanele Stukas nu era niciun motiv de mândrie în comunism, în special în obsedantul deceniu. Toate cărţile pe care le-am citit atunci prezentau înfricoşătoarele bombardamente cu avioane Stukas care omorau doar civili.

O altă evocare care mi-a plăcut foarte mult este a prietenului Dan Stănescu. El a ales să-l prezinte pe Radu Tudoran, un romancier prahovean, originar din Ploieştori, în imediata apropierea a Ploieştiului.
Radu Tudoran mi-a bucurat copilăria cu superbul său roman Toate pânzele sus
Însă de abia de curând am reuşit să citesc capodopera lui, ocultată pe toată perioada comunistă, care este şi primul său roman, ce are ca subiect marea. Acesta este un Port la Răsărit, pe care l-am prezentat aici.
Romanul l-am citit cu multă emoţie, pentru că se petrece într-o zona a României Mari care acum este în Ukraina, adică în sudul Basarabiei, la Cetatea Albă, în limanul Nistrului şi la Bugaz staţiunea maritimă şi cel  mai răsăritean punct geografic al României Mari. Am folosit atunci Google să văd cum arată acum zona. Peste gura Nistrului s-a construit un pod, atunci acolo era frontiera cu Rusia comunistă. La Bugaz şi la Cetatea Albă era legătură pe calea ferată şi la Bugaz venea la mare polonezii în perioada interbelică.
Pentru mine această zonă maritimă nord estică precum şi extremitatea sud estică a Balcicului este o rană în memorie.  

Cine sunt personajele evocate de autori? Intelectuali, clasa medie care a supravieţuit dezastrelor comunismului, alegând să ne instruiască pe noi elevii acelor timpuri ca să devenim elite. Ei erau adevăratele elite ale Ploieştiului şi ale României şi noi am devenit la rândul nostru elite, în ciuda Iepocii de aur, minciuna scelerată a finalului tragic al comunismului românesc. 


Cartea mi-a stârnit o puternică nostalgie a vremurilor când eram copii, adolescenţi şi datorită părinţilor am putut să ducem o viaţă normală datorită eforturilor părinteşti. Cred că aceleaşi sentimente le-au trăit toţi cei prezenţi, care au venit să caute vremurile de altă dată.




joi, 22 februarie 2018

Jurnal de joi început miercuri la Ploieşti


Casa părinţilor mei din Ploieşti de pe strada fostă Babeuf
Am avut două zile pline. La amabila invitaţie a lui Mariu Bâzu, colegul de liceu, promoţia 1966, cu un an mai mare decât mine, am primit invitaţia să fie prezent la lansarea noi cărţi scrise de mai mulţi foşti colegi de la Caragiale, dar şi de colegii şi adversarii noştri de la Mihai Viteazu (fost Liceu 2 A Toma).
Cred că a fost şi este cel mai bun lucru existenţa a celor două licee, moştenitoare al celui mai faimos liceu ploieştean Sfinţii Petru şi Pavel! Noi tradiţia, ei localul refăcut la Bulevard cu o faţadă nouă, cam sovietică şi refuzat de profesorii noştri pe motiv că localul din Oilor era mai arătos!
Marius Bâzu
Marius Bâzu a avut iniţiativa să scoată o primă carte, Ploieştiul văzut din liceul I.L. Caragiale.
Şi acum scotea această nouă carte numită Oameni din Ploieşti, inspirată la titlu după Dubliners a lui James Joyce.
Doru Bădulescu şi doamna profesoară Olga petrescu
Cineva remarca după simpozion că noi inginerii le avem cu scrisul.
Cred că de vină a fost atmosfera din liceu, profesorii excepţionali de limba literatura română şi de limbi străine. De exemplu Laurenţiu Orăşanu, colegul meu de primară, un excelent IT-ist, era şi un distins poet şi romancier, Dumnezeu să-l odihnească!

Aşa că mi-am luat bilete de Ploieşti, ca apoi să plec la Bucureşti la nepotul Vlad de unde, a doua zi aveam primul curs la Politehnică în acest semestru. 

Ajuns în Bucureşti, surpriză! Megafoanele avertizau că drumul spre Ploieşti Vest unde trebuia să ajung era blocat de prăbuşirea unei pasarele care trecea pe deasupra căii ferate, suportând conductele de termoficare de la Brazi, care azi sunt doar ruginituri. 
Exact ce predau eu la cursul meu de materiale speciale, metal care suportă coroziune inter-cristalină care conduce la fisuri critice care combinate cu temperatura de tranziţie de la elastic la fragil fac din metal o sticlă proastă, ducând la catastrofe ca la Titanic!

Aş că mă uit la mersul trenurilor şi la 10.10 era un tren de Buzău. Dau să mă duc să văd ce e cu el, era particoler (tot Caragiale săracu'!), nu CFR.
Alerg să iau bilet de la trenul particular şi doamna mă sfătuieşte să cer banii înapoi de la CFR, pe care îi recuperez fără discuţii inutile. Fac o economie de 6 lei, la particoler e mai ieften!

La Ploieşti urc imediat în 2 să merg la Bolovanu, la părinţi. Ajung la cimitir şi o iau în grabă spre mormintele alor mei, dar grăbit trec neatent peste un mormânt plin de mărăcini şi mă agăţ de ei şi mă răstorn ca ultimul fraier.
Nu era mare lucru dar parcă n-a fost bine. Aprind lumânări şi  pun flori. Şi apoi la întoarcere opresc şi la mormintele părinţilor lui Dan şi Florin Călinescu, unde mai aprind nişte lumânări şi pun şi nişte flori.
Port o amintire puternică a părinţilor colegilor şi prietenilor mei, doctorul Călinescu era un om exemplar şi doamna Călinescu era... o doamnă, pe care-i vizitam de fiecare dată când treceam prin Ploieşti, prin anii 80, când Dan ajunsese deja în Canada. 

Mă uit la ceas şi văd că am timp să trec şi pe la casa părintească de pe Petre Negulescu, fostă Babeuf, fostă Conaki, paralelă cu Ana Ipătescu unde este Spitalul Şuler.
În faţa casei modeste părinteşti este parcat un Jaguar. Sora mea Lulu, îmi spune apoi seara, de la  Londra, unde este la nepoate, fetele Alexandrei, fiica ei că este maşina vecinilor, care se scuză că n-au unde o parca. Da, o imagine de casă modestă cu un Jaguar la poartă!


Ajung în fine la Palatul Culturii la Bibliotecă.  Bâjbâi, că nu ştiu unde este Sala Nichita Stănescu, şi în fine ajung în sală unde deja au început prezentările. 

De Biblioteca Judeţeană (fostă regională Ploieşti) mă leagă amintirea, adolescenţei, când luam cu împrumut cărţi, după epuizarea Bibliotecii de la Palatul Pionierilor. Devoram cărţi, orice, poveşti şi povestiri, romane, cărţi ştiinţifico-fantastice, de ştiinţă popularizată. 

Apoi aici s-a desfăşurat toată pregătirea sesiunilor din studenţie. Era perfect, toţi studenţii ploieşteni studiau la Bibliotecă în condiţii optime. Sala  de lectură de acum 50 de ani are o altă destinaţie. 

În sală tocmai Marius Bâzu povestea cum i-a venit ideea cum şi-a mobilizat colegii de la Caragiale, dar şi pe cei de la Mihai Viteazu.
În sală predominau oameni de vârsta noastră, sau chiar mai seniori. Cu toţi trăiam nostalgia anilor de liceu. Despre carte însă cu altă ocazie! 

Au luat cuvântul mai mulţi autori, printre care remarc de Doru Bădulescu, coleg şi prieten al lui Marius, al cărui tată a fost un erou aviator, decorat cu Mihai Viteazu, dat afară din armată în regimul comunist. 

A vorbit din nou doamna Olga Petrescu, simpatica noastră profesoară de Chimie, Dan Costineanu, mai tânăr ca noi, Adrian Fezi, doamna Directoare de azi a Colegiului ILC şi alţii.
În spatele meu un domn cu părul alb ce-mi părea cunoscut. Era Dan Stănescu, colegul meu de Energetică, el a făcut Electro şi a fost o mare bucurie să-l revăd după mulţi ani.

În final m-a abordat Luminţa Filip (fostă Chihaia) pe care am recunoscut-o instantaneu de la grădiniţă şi şcoala primară, care mi-a arătat 2 poze una de la grădiniţă şi una din şcoala primară. 

M-am revăzut cu colegii de promoţie, Valeriu Negulescu, farmacista Adriana Nicolae, care este sufletul iniţiativei bustului  doamnei Directoare Aspasia Vasiliu şi cu Nicu Dumitrescu, petrolist.
La masă aveam să aflu că toţi trei aveau în comun studiile la Iaşi!

Selfie prost cu Nicu Dumitrescu, Valeriu Negulescu, Adriana Nicolae şi cu mine
Ne-am retras la un restaurant, exact vis a vis de primul rond, în apropiere de strada copilăriei mele.
Eu de fapt eram un venetic la Caragiale, pentru că locuiam la Gara de Sud, pe când toţi ceilalţi colegi erau din vecinătatea cartierului Străzii Oilor. Toţi colegii mei de la Şcoala Generală 1 de pe Bobâlna, fostă Jdanov, fostă de fapt CA Rosetti au făcut liceul la A Toma (Mihai Viteazu). 
Cu Marius Bâzu
Am luat maxi taxiul de la Sud la Bucureşti şi în mai puţin de o oră era la Piaţa Victoriei. Am luat metroul să ajung la Timpuri Noi unde l-am aşteptat pe nepotul Vlad. Ne-am retras la un pub pe undeva prin zonă. A venit şi prietenul lui Vlad, Duţini, coleg de şcoală cu nepotul, am băut un Rose de Oprişor, pizza foarte bună cu brânză franţuzească şi le-am povestit prostii de prin tinereţe de la mare locul libertăţii din comunism. 
Am avut conversaţii pe Whatsapp cu sora mea la Londra, dar m-a sunat şi Valeriu de la New York impresionându-l pe Vlad. Am şi eu relaţii pe afară. 
Vlad este producător şi compozitor de muzică pop. A devenit la 30 de ani un expert în domeniu, lucrează cu muzicieni cunoscuţi şi are o melodie în finala Eurovision, care ar conta la carieră!

După o seară cu atmosferă plăcută care mi-a reamintit şi mie de libertatea tinereţii demult trecute ne-am retras la apartamentul lui Vlad. Tocmai aflasem că Look tv dădea meciul Sevilla-Man United şi am stat să-l vedem până ne-a prins somnul.  Eu am devorat pe drum şi noaptea la Vlad şi cartea Oameni din Ploieşti

Am plecat pe la 8.30 de la Vlad pe vremea asta iernatică cu fulguieli şi vânt rece şi l-am sunat pe Vasile Georgescu să-i dau cărţile. Vasile Georgescu este fostul meu coleg de bancă dintr-a 8-a şi a 9-a.
Eram în Titan la distanţă de o staţie. Mi-a dat nişte indicaţii tot ca în Caragiale să-l aştept la Statuie, pe bulevardul Grigorescu. Întreb şi toţi îmi spun uite-o colo. Mă uit nedumerit şi văd că era un dorobanţ, dar m-am gândit că poate o fi unul din cei pictaţi de Grigorescu? De fapt era un bust al pictorului şi acela era în altă parte. A plecat Vasile ca un uituc fără mobil, mă luase frigul, şi el mă aştepta pe Pacienţei, şi eu eram pe Sapienţei! Noroc că luasem o Dilemă veche şi ca să mă încălzesc m-am băgat la un Unicredit. În fine aflu că-şi recuperase smartul, că ne aşteptam reciproc aiurea şi îmi dă din nou indicaţii şi ne revedem, at last!

Ajungem acasă la el, stă într-un bloc la etajul 10 şi are în casă un Sharpey, un fel de buldog chinez periculos, zice că împăraţii chinezi îi antrenau să sară la carotidă ca să-i apere pe împăraţi. D'aia mureau atâţi împăraţi chinezi în atentate!
Cu Vasile Georgescu
Îi explic cum să descarce nişte romane de poliţiste pe care i le-am trimis sub formă PDF. Să aibă şi Georgescu Englezu' ce citi. 
M-a condus la gura de metrou şi am plecat spre AFI. Mi-am luat din nou o Dilema, ailaltă o uitasem la Unicredit.

Ce să fac eu la AFI, am flanat prin Mall, am intrat la Peek & Kloppenburg, nou deschis. L-am sunat pe Cornel, amicul meu din studenţie care mai lucrează la APACA. I-am zis că-i magazinul preferat al lui Cărtărescu din Jurnalele sale şi Cornel mi-a confirmat că l-a văzut săptămâna trecută la acest magazin cumpărând ceva! 

Ne vedem la Starbucks unde mi-am luat un tall filtru şi ne punem pe conversaţie, cînd îmi sună telefonul şi era vechiul meu coleg de elementară Florin Copoiu! Ajunge şi el la Starbucks şi stăm de vorbă ne pozăm şi promitem să ne revedem. De Florin mă leagă amintirea mamei sale, pasionată cititoare, de la care am împrumutat multă cărţi, între care Cocteil Babilon de Ioan Grigorescu, prima carte despre America şi New York. Aveau o grădină frumoasă la jumatea străzii Bobâlna, unde era un smochin şi nişte piersici cu piersici mari şi frumoase. Familia Copoiu avea televizor unde am văzut primele meciuri de la Mondialele din 1966 din Anglia, când a şi devenit campioană mondială. 

Florin Copoiu. eu şi Cornel Stoica
Ne despărţim ajung la Energetică, îmi ţin cursul şi o iau pe jos spre Gară. 

Trenul a avut grijă,să ne scoată din sărite, a garat cu 25 de minute întârziere, că nu ştiam când vine şi o să pierd concertul la Filarmonică. Colac peste pupăză în tren era mai frig ca afară, nu mergea încălzirea, şi după Găieşti ne-am tras în fundul vagonului unde căldura mai mergea.


Şi aşa s-a terminat jurnalul asta de joi cu începutul miercuri! 





Un concert cu muzică la cerere

Într-adevăr în această seară muzica prezentată la Filarmonica Piteşti a fost rezultatul cererii  unor persoane sau companii.

Prima piesă a fost Dans Sacru şi Dans profan de Debussy, la cererea companiei Pleyel în interpretarea pianistei Andreea Dumitrescu şi a orchestrei de coarde a Filarmonicii Piteşti condusă de dirijorul Tiberiu Oprea. Concertul se poate face cu harpa solistă. 
Andreea Dumitrescu, Tiberiu Oprea şi orchestra Filarmonicii Piteşti
A urmat un alt concert de Şostakovici, Concertul pentru pian şi orchestră nr.2.
Pianista Andrea Dumitrescu a interpretat partea solistică a acestui concert şi a fost acompaniat de orchestra Filarmonicii completă în acest caz condusă de Tiberiu Oprea. Acest concert dedicat lui Maxim fiului compozitorului de 19 ani. Şi acest concert poate fi considera tot o muzică comandată de partidul, care este în toate inclusiv în pana compozitorului. Are o primă parte foarte ritmată, o parte mia lentă şi visătoare cu un final în care se reia ritmul susţinut.
Ce este interesant privind solista Andreea Dumitrescu este că a absolvit şi Matematica la Universitatea de Vest, Timişoara.   

În parte a doua a concertului am audiat cele două Suite Peer Gynt aparţinând compozitorului Edvard Grieg. Acestea sunt muzică cu program unde se împletesc ritmurile şi nostalgiile nordului cu cele ale Orientul!
Cu Andreea Dumitrescu
Muzica a fost a determinată de scrierea piesei Peer Gynt de către Ibsen. Piesa se inspiră dintr-o legendă norvegiană şi Grieg a acceptat să scrie muzica cu puternice rezonanţe folclorice norvegiene. 


A fost o seară foarte reuşită!

marți, 20 februarie 2018

Detectivii sălbatici de Roberto Bolano

În fine am reuşit să ajung la capătul acestui roman fluviu al lui Roberto Bolano, Los Detectivii sălbatici Detectivos Salvages în original. Am citit romanul în traducerea lui englezească şi are 708 pagini!

Lectura acestui roman nu a mai avut impactul pe care l-a avut romanul lui capodoperă 2666. De ce? Pentru că mi s-a părut  prea lung.

Subiectul romanului se învârte în jurul a doi scriitori poeţi din Ciudad De Mexico, Ulisses Lima şi Arturo Belano, ultimul de fapt un alter ego al autorului semănând numele.

Tehnica acestui roman îmi aminteşte de cartea lui Nicolae Manolescu dedicată romanului românesc, Arca lui Noe. Acolo în romanele Hortensiei Papadat Bengescu acţiunea romanului se desfăşura prin opiniile a mai multor personaje reflector. Exact această tehnică este şi în acest roman. 

Sunt mai multe personaje care descriu tribulaţiile acestor scriitori pe care-i puteţi consulta în acest link The Savage Detectives.

De fapt personajele reflector reprezintă literaţi mexicani perioadei mijlocului anilor 70. Pentru că romanul se desfăşoară începând cu anul 1976. 

Arturo Belano este de fapt chilian, el a fost în 1973 înapoi în Chile când Pinochet a dat lovitura de stat, dar scapă şi revine în Mexic. Aceşti scriitori se consideră ca făcând parte din gruparea realiştilor viscerali fondată de o anume Cesarea Tinajero pe la 1920. Aceşti doi scriitori duc o viaţă boemă cu mult sex şi droguri. Apar şi scriitori homosexuali în acest grup distingându-se  Piele Lucioasă - Luscios Skin. opinia despre aceştia a unui pictor mexican este că ar fi doar nişte dealeri de droguri. 

Cei doi părăsesc Mexicul şi apoi personajele reflector le urmăresc tribulaţiile prin Europa. la Paris, şi mai ales la Barcelona. Lima ajunge la Tel Aviv după o iubită , dar ajunge prin deşertul Negev şi apoi este expulzat împreună cu un austriac.

Belano stă mai mult la Barcelona, se căsătoreşte, are un copil, se îmbolnăveşte grav, supravieţuieşte şi apoi pleacă ca ziarist în Africa. O ultimă relatare este a unui fotograf barcelonez care dă de el la Luanda, Angola, apoi prin Congo şi în final în 1996 prin periculoasa Liberie unde se desfăşoară un dezastruos război civil.  

Relatarea acestuia se opreşte când Belano şi un alt fotograf celebru se afundă în junglă printre rebeli unde există probabilitatea imensă să fie ucişi. 

Ultima parte a romanului aparţine tânărului poet de 17 ani Juan Garcia Madero. El relatează călătoria acestuia, împreună cu prostituata Lupe şi şi cei doi Lima şi Belano pornesc spre Sonora în căutarea legendarei Cesarea Tinajero în anul 1976 deci la începutul aventurilor acestora.

Dau după multe căutări de Cesarea, dar ea este împuşcată de proxenetul lui Lupe. Acesta şi amicul său un poliţist corupt sunt omorâţi de cei doi poeţi viscerali, care îşi fac un renume din grupare în acest incident.

Romanul aminteşte de cel anterior citit de mine, 2666, cu tot felul de poveşti care încep şi nu se sfârşesc.


Cum am mai spus, Roberto Bolano este considerat cel mai important scriitor de limbă spaniolă. Din păcate s-a stins din cauza unor grave afecţiuni la ficat, dar lasă o operă importantă.

vineri, 16 februarie 2018

Rossini şi Totan

În seara de 15 februarie am avut plăcerea să audiem un concert lecţie susţinut de dirijorul vâlcean Florin Totan. Concertul a coincis cu ziua de naştere a maestrului. Am fost primul care i-am urat "La Mulţi Ani!" ca la sfârşitul spectacolului întreaga sală să-i cânte "La Mulţi Ani cu Sănătate".

Maestrul Totan este un discipol al lui Celibidache şi maniera sa de dirijat este puternic influenţată de a marelui dirijor, după cum remarca amicul Sandu C.

Florin Totan ne-a încântat cu uverturile marelui muzician italian Giacomo Rossini dar la fiecare uvertură din operele lui Rossini ne-a prezentat personalitate acestuia, maniera de compoziţie în crescendo a uverturilor sale, pasiunile sale gastronom şi gourmet lăsând gustului rafinat turnedoul Rossini din muşchi de vită şi pathe de fois gras!
Florin Totan
Rossini a fost un prodigios compozitor de opere din genul belcanto, a scris 39 de opere până la 40 de ani, după care izvorul creativ a încetat brusc şi nu a mai scris nimic semnificativ până la moarte. Este influenţat de Haydn şi Mozart ce i-a adus porecle de il tedeschino - micul neamţ!


Programul a inclus uverturile la operele:Bărbierul din Sevilla, Semiramida, Italianca în Alger, Cenuşăreasa, Coţofana hoaţă şi în final ca bis uvertura la Wilhelm (Guglielmo) Tell.


Lumea a aplaudat cu entuziasm interpretarea de excepţie a orchestrei Filarmonicii Piteşti conduse de Florin Totan.

luni, 12 februarie 2018

A legacy of Spies de John le Carre

Vreau în primul rând să mulţumesc prietenilor mei care au fost interesaşi de postările mele privind filmul The Post şi despre Dilema veche. Se vede că subiectele sunt interesante!

Revenind la subiect vreau să spun câte ceva despre autorul romanului pe care l-am terminat de citit. 

Primul roman citit de mine scris de John le Carre probabil că era chiar celebrul său The Spy Who Came in from the Cold de care nu-mi mai amintesc de loc. Era în 15 martie 1975 când am realizat o aventură pe munte, în Iezer Păpuşa care putea să se termine prost prin zăpezile şi frigul de pe munte. 

Am mai citit două romane ale lui le Carre, unul tradus în româneşte prost că l-am citit greu, spre deosebire de romanele în original pe care le-am citit uşor şi cu plăcere. 
John le Carre este considerat cel mai important scriitor de romane de spionaj din actualitatea literară engleză şi considerat chiar un stilist. 

Romanul de faţă, A Legacy of Spies - Moştenirea Spionilor este un roman din seria George Smiley. Smiley este şeful Operaţiunilor Speciale din serviciul secret britanic şi se focalizează pe acţiuni de spionaj în Berlinul de Est de la sfârşitul anilor 50. Personajele amintite în acest roman sunt dintre romanele precedente. Pentru a scrie aceste lucruri m-am documentat şi am dat de un articol despre roman în The Guardian.

Romanul A Legacy of Spies este un roman scris la persoana I. Acesta este Peter Guillam, fost spion englez din echipa lui Smiley. Personajul este după mamă breton fiind limba copilăriei lui, alături de franceză şi dintr-un tată englez care a murit în acţiuni de sabotare în vremea ocupaţiei naziste a Franţei. 

Totul se petrece după căderea zidului Berlinului, suspectez ca prin anii 90, când Guillam s-a retras la ferma din Bretagne. El este chemat de urgenţă la Londra pentru a lămuri nişte chestiuni legate de trecut.

Ajuns la Londra Guillam află că este în curs o anchetă privind acţiuni ale serviciilor secrete din trecut la instigarea lui Cristoph, fiul german al spionului Alec Leamas. Acesta este personaj principal în romanul The Spy Who Came in from the Cold, iar Guillam este în romanul Tinker Tailor Soldier Spy.

Leamas a fost un personaj eroic care reuşeşte să o salveze pe frumoasa Tulip - Lalea din Germania de Est prin  Cehoslovacia, Paris şi să o aducă în Marea Britanie. Tulip era soţia unui mahăr cam homosexual de la ministerul de externe RDG şi secretarea şi amanta prin viol a lui Rapp un personaj înalt din STASI, securitatea est-germană. Tulip le transmitea britanicilor documente foarte importante mai ales de spre sovietici. Cărăuşul documentelor a devenit Guillam, un bărbat foarte frumos după cât se pare. Cei doi s-au întâlnit inclusiv pe plajele Bulgariei, unde Peter devine prieten cu băieţelul ei Gustav şi pe plajă ea îi oferă imaginea completă a goliciunii într-o invitaţie erotică. Guillam devine falsul oficial francez la Praga, care o are pe Tulip drept soţie şi care reuşeşte să o aducă la Paris, după o noapte de dragoste fierbinte pe întuneric şi fără zgomot într-un hotel din Praga. Ulterior Guillam era convins că o va lua de soţie pe Tulip şi-l va recupera din Berlinul de Est pe fiul ei Gustav. 

Dar se petrece un accident şi Tulip este omorâtă de un agent STASI care ca un dobitoc se prindă într-o cursă de animale şi prins de agenţii britanici. Est-germanul Mundt acceptă să devină agentul lui Smiley şi acest lucru ere ştiut de foarte puţini oameni inclusiv Guillam. Leamas este foarte afectat de moartea lui Tulip pe care o adusese cu bine peste frontiera germano-cehoslovacă pe vreme de iarnă şi devine alcoolic. Este cuplat cu Doris, o evreică cu convingeri de stânga bibliotecară la Londra. Pleacă ambii în Berlinul de Est şi sunt capturaţi de Mundt şi executaţi la zidul Berlinului la încercarea de trecere. De fapt aceasta este acuza adusă de Cristoph şi pe care imbecilii din parlamentul britanic erau gata să-l accepte ca să se răzbune pe cei din serviciile secrete. 

Cristoph încearcă să-l şantajeze pe Peter Guillam şi îi cere 1 milion de euro! Ba vrea să-l împuşte. Cei din serviciile secrete, tineri nu sunt de loc interesaţi de soarta lui Peter, vor să scape de el, pentru că şefii lor cred că trecutul îi prejudiciază. 

Guillam dă în final de Smiley, foarte bătrân, la Freiburg în sudul Germaniei şi acesta se oferă să lămurească toată tărăşenia.

Şi în final Guillam revine la ferma sa de Bretagne în compania mult mai tinerei Catherine, ţiitoare şi administratoare a fermei. 


Un roman care arată cum vechii spioni ai Războiului Rece sunt trimişi la pensie pentru că au devenit o moştenire apăsătoare şi deranjantă. Asta este istoria!

duminică, 11 februarie 2018

The Post un film despre valorile care fac America mare

Am văzut zilele trecute un film care m-a entuziasmat. Este filmul realizat de excelentul regizor Steven Spielberg dedicat marelui ziar al capitalei federale american The Washington Post

Washington Post este un ziar care exact atunci când se desfăşoară filmul nu era ziarul de mare influenţă care este astăzi.

Despre acest ziar şi de reportajele dedicate afacerii Watergate care au dus la prăbuşire preşedintelui Nixon am citit carte şi am văzut filmul All the president men. Acolo în roluri principale erau reporterii Bob Woodward (Robert Redford) şi Carl Bernstein(Dustin Hoffman) care au documentat această afacere care a explodat în America determinând demisia lui Nixon. 

Aici sunt personaje principale sunt şefii ziarului: Publisher (proprietarul) Kathetin Graham (Meryll Streep) şi Editor in Chief  (redactor şef) Benjamin Bradlee (Tom Hanks). Pentru mine şocant a fost excelentul Tom Hanks, care pare mult mai tânăr în acest film faţă de vârsta lui.  

Washington Post era un ziar al capitalei de nu prea mare răspândire şi prestigiu. Era în proprietatea familie Meyer (numele de fată al lui Katherine).   Suntem în 1971 când războiul din Vietnam atinsese apogeul şi era detestat de tinerii americani congenerii mei.
Explicaţiile sunt diferite. Robert Mc Namara comandase un studie corporaţiei Rand care demonstra că acest război nu poate fi câştigat.
Daniel Ellsberg expert la această corporaţie care fusese martor ororilor războiului vietnamez, vrea să facă lumină şi să informeze publicul american despre această implicarea americană veche începând cu preşedintele Truman, apoi Eisenhower, Kennedy, Johnson şi finalmente Nixon.
El trimite extrase din dosare către prestigiosul The New Yirk Times. Nixon dă ordin ca publicarea să fie oprită. 

În acest timp Bradlee îl pune pe un jurnalist să afle sursa documentelor. Acesta dă de Ellsberg la Boston şi ia majoritatea documentelor în vederea publicării. 

În acel moment The Post trecea printr-o perioadă critică. Katherine Graham, care rămăsese văduvă după sinuciderea soţului decide ca ziarul să  devină public, cotat cu acţiuni a Bursă.

Graham făcea parte din high life-ul washingtonian, era prietenă cu Mc Namara, avea relaţii extinse între decidenţii politici americani. Bradlee pe de altă parte fusese prieten apropiat cu John Kennedy. 
Este seara critică în care Bradlee împreună cu reporterii pregătesc materialul privind Hârtiile Pentagonului care nu mai se publicau în NY Times. Doamna Graham îşi asumă riscul să fie dată în judecată şi ziarul să fie închis în ideea că adevărul oricât de neplăcut ar fi trebuie cunoscut de publicul american.

Decizia ulterioară a Curţii Supreme permite publicarea unor documente de mare interes pentru public. Este o victorie a bunului simţ, a democraţiei şi libertăţii americane. 

Filmul se termină cu episodul începerii afacerii Watergate, care promovează Washington Post ca marele ziar care a devenit şi care se bucură de prestigiul doborârii unui preşedinte american.

Un film pe care preşedintele Trump ar trebui să-l vadă zilnic.

Şi acum la încheiere vreau să spun ceva şi despre ziare.  Ziar în America se mai numeşte paper de la hârtia pe care este tipărit.
Acum aproape 50 de ani ziarele se bucurau de un mare prestigiu fiind tipărite în milioane de exemplare.  
La noi apăreau doar cele care transmiteau punctul de vedere comunist, apelam atunci la alte mijloace, în special la ziarul vorbit Europa Liberă


Acum tehnologia a terminat ziarul pe hârtie, şi la noi se citeşte pe net. În SUA conţinutul este restricţionat, trebuie să plăteşti ca să citeşti, la noi este încă liber. Eu mai cumpăr doar ziarele locale, pentru că sunt pentru interesul meu privind actualitatea locală, despre actualitatea românească aflu de pe tot felul de saituri de ziare şi altele. 

Din nou despre Dilema veche

Încă nu a început jurnalul de joi care are în el notaţii despre articolele din Dilema veche, dar nu pot să nu remarc ultimul număr. 
Ca piesă principală este dosarul despre istorie.

Îmi amintesc că prin 1992 doamna Juliana Pilon de la o agenţie americană de suport pentru democraţie spunea că istoria noastră va prezenta surprize şi eu nu o prea credeam.
Cărţile lui Lucian Boia dovedesc cu prisosinţă acest lucru, chiar dacă istoricul este tentat să depăşească demolarea unor mituri constitutive ale poporului român.
Uite că episoade privind partea neagră a istoriei noastre din vremea războiului au ieşit la lumină precum pagini din istoria Holocaustului evreiesc din Transnistria şi alte asemenea. 

Este foarte interesant cum se discută acum despre cele două mai importante episoade ale istoriei românilor din epoca modernă, Unirea din 1859 şi România Mare din 1918. Ceea ce se subliniază acum este inteligenţa liderilor români de a prinde aceste ferestre de oportunitate.
Fenomenul Unirii putea fi pus sub semnul întrebării prin malversaţiile lui Vogoride în Moldova, dar şi inteligenţa muntenilor de a-l alege la Bucureşti pe 24 ianuarie tot pe Cuza domnitor.
De asemenea în pofida argumentelor germanofililor, Ionel Brătianu a ales corect tabăra Antantei care însemna revenirea Transilvaniei la România,şi profitând de prăbuşirea celor două imperii şi de realipirea Basarabiei la România, provincie care pregetă azi după jugul bolşevic.

Comparaţiile privind liderii politicii arată cât au decăzut politicienii români.
Când vezi cine sunt aşa zişii patrioţi români care îşi bat joc de interesele România şi când un borfaş are oportunitatea să-şi îngroape ţara pe altarul intereselor personale te apucă scârba. 

Un alt articol simpatic este dedicat unei mărci de automobil preferat de lăutari şi cântăreţi de nunţi care explică că iniţialele BMW ar fi de la Beethoven, Mozart şi Wagner!

Un alt articol simpatic este despre creativitatea românească privind mâncăruri venite din Orient. Şaorma cu de toate care include pe lângă carne, sosuri, zarzavaturi şi cartofi prăjiţi reflectă foamea moştenită de la Ceauşescu care face să îngrămădeşti  toate aceste componente în bucata de pita.


 Este cea mai mare plăcere să o cumpăr de la chioşc, rar o citesc pe net, doar când sunt plecat pe afară. Dilema veche este o revistă ce merită citită din scoarţă în scoarţă. 

PS Foarte important!

Tot din Dilema veche mi-am lămurit o prescurtare. La rubrica de muzica a revistei, d'aia merită citită toată a explicat ce înseamnă un prefix care mă frământa. Americanii au mania prescurtărilor şi a iniţialelor. Astfel am înţeles de unde vine preefixul alt.  Înseamnă alternative, de unde alt-right este dreapta alternativă, faţă de cea clasică reprezentată de Partidul Republican. Alt-Right este dreapta rasistă, neo fascistă, populistă pe baza căreia a fost construită de către Steven Bannon imaginea actualului preşedinte Trump. 
Atenţie, dragă G, tu care ai impresia că cine nu-l admiră pe Trump este de stânga. 

joi, 8 februarie 2018

Din nou Mozart

În această seară am avut la Filarmonica Piteşti un program complet Mozart. 
Genialul compozitor al clasicismului vienez a scris cât vreo 10 compozitori aşa că se pot face mute seri cu muzică de Mozart.

Concertul a debutat cu Uvertura la opera Don Giovanni.  
Este un din operele de vârf ale lui Mozart, dar noi la Piteşti ne mulţumim cu uverturile, e mai greu să montezi operă. Orchestra condusă de dirijorul de ultimă oră Gheorghe Iliuţă a avut o interpretare mozartiană.
Orchestra Filarmonicii Piteşti condusă de Gheorghe Iliuţă
A urmat piesa de rezistenţă a serii, Concertul pentru pian şi orchestră nr. 25,  în do  major, KV 503. Este concertul din care s-a inspirat Rouget de Lisle când a scris La Marseillaise. Concertul are o tonalitate de marş, dar parte solistică a pianului are un aer extrem de graţios. Solistul, tânărul pianist Toma Popovici a avut o o interpretare de mare fineţe. 
Toma Popvici
La aplauzele publicului Toma Popovici a dat un bis finalul din Sonata a 7-a a lui Prokofiev. 
Dirijorul Gheorghe Iliuţă
În partea a doua a concertului orchestra condusă de Gheorghe Iliuţă a interpretat Simfonia nr 40 în sol minor, KV 550 de Mozart. Este parte de mijloc a trioului simfonic final al lui Mozart, simfoniile 39, 40, 41. Unii spun că nu are nici introducere, nici final, dar are multă muzică de Mozart, graţioasă, superbă şi inspiraţie pentru compozitorii germani. 
Pentru că după cum putem observa se purta în muzica acele vremi plagiatul fărp problemele de azi!
Cu Toma Popvici
 Am trăit momente de mare plăcere ascultând muzica lui Mozart.

luni, 5 februarie 2018

Blues Parizian - un film cu Louis Armstrong şi cu jazz la Paris

Un prieten, Mircea Ionescu a pus un video clip cu Louis Armstrong, Sidney Poitier şi Paul Newman şi Joanne Woodward. Era un videoclip extras din filmul lui Martin Ritt Blues Parizian

Nimic mai simplu!
Am căutat pe net filmul şi l-am văzut. 
Nu este o capodoperă, dar este un film bun şi care-ţi merge le inimă. 
Suntem1961-61, este toamnă - iarnă la Paris. Da, este Parisul acela încă interbelic cu clădiri vechi şi cam delabrate, este Parisul care a inspirat o generaţie de artişti americani, de care a avut grijă Gertrude Stein, cu şeful de generaţie, Hemingway!

Ram Bowen (Paul Newman) este un talentat compozitor şi interpret de jazz la trombon colaborând cu saxofonistul Eddie Cook(Sidney Poitier) şi cocainomanul chitarist Gipsy (Serge Reggiani) Ei cântă într-o hrubă pariziană un bebpop înfierbântat în care tinerii dansează rock fără să ştie. 

Evenimentul este că la Paris soseşte marele trompetist Moore (Louis Armstrong) şi Ram vine să-l întâmpine la gară. De ce? Păi încă se călătoreşte cu transatlanticul adică cu vaporul care amarează la Le Havre şi de aici al Paris cu trenul.

În acelaşi tren vin şi două tinere americance negresa Connie (Diahann Caroll şi Lilian (Joanne Woodward). Ele sunt într-o vacanţă de 12 zile şi întâlnirea cu Ram le face curioase să meargă la jazz la Ram Bowen. Şi aşa se naşte o poveste de dragoste între cuplurile Ram - Lilian şi Sidney - Connie. Un fim frumos cu jazz de înaltă clasă susţinut  de Armstrong şi orchestra şi cu un aer nostalgic pentru Parisul de forever


Mulţumesc Mircea!

sâmbătă, 3 februarie 2018

American Assassin de Vince Flynn

Atunci când citesc cărţi serioase, care sunt mai lungi simt nevoia unui intermezzo de romane uşoare, genul thriller.

Americanii excelează în acest domeniu, apar cărţi cu toptanul pe care le găseşti în NY Best Sellers.

Aşa am găsit romanul American Assassin de Vince Flynn. Acest prim roman scris în 2010 a avut mare succes, aşa că a continuat să scrie romane cu acelaşi personaj în centru acţiunii, Din nefericire autorul a decedat în 2013, dar seria este continuată de alt scriitor crea creează romane de acţiune cu acelaşi personaj principal.
Am nimerit acest autor care avea un roman cu conţinut promiţător, despre unui asasin pregătit pentru acţiuni secrete şi murdare ale CIA.

Personajul principal al romanului este tânărul  Mitch Rapp. Acesta este excelent jucător de lacrosse, un fel de hochei pe iarbă cu crose cu plasă este un sport de contact foarte apreciat în SUA. Tânărul era foarte afectat că prietena lui a fost în avionul doborât la Lockerbie în Scoţia de o bombă a unor terorişti libieni.

O agentă CIA îl descoperă şi întrevede în el bune calităţi pentru un viitor agent pentru acţiuni speciale, adică un killer profesionist. 

Pentru acest lucru îl duce pe Mitch ca să fie antrenat de un vechi luptător din epoca Războiului Rece, suntem în primii ani ai lui 1990.
Stan Hurley după ce-l vede pe Mitch, sastisit de genul tinerelului îl provoacă la luptă pe saltea şi ia o bătaie serioasă de la acesta.
Mitch are un potenţial extraordinar, îi fracturează mâna într-o altă luptă unui fals ucenic  la pregătirea de luptă, care era de fapt dintre instructori.
Mitch îşi perfecţionează tehnica de tragere cu pistolul şi devine un asasin perfect.

Hurley întrevăzuse după experienţe din anii 80 în Orientul Mijlociu, Beirut şi Afganistan pericolul pe care-l prezenta islamismul militant după prăbuşirea URSS.

Mitch este trimis la Zurich să pregătească împreună cu Hurley şi alt agent execuţia lui Shariff, un turc traficant de arme în Orientul Mijlociu. El găseşte momentul potrivit şi îl împuşcă pe traficant fără a mai aştepta ordinele lui Hurley.
Chiar dacă acesta se enervează dar îşi dă seama că Rapp a acţionat funcţie de situaţia oportună.

După aceea cei trei pleacă la Hamburg unde îl capturează pe Dorfmann, un bancher cu simpatii naziste care manipula conturile unor terorişti arabi care acţionau în Beirut şi erau coordonaţi de vechiul KGB, transformat în SVR acum în Rusia.
Dorfmann le dă numerele de cont şi ei merg la banca din Zurich, unde cu ajutorul unui alt bancher originar din Germania de Est le golesc. 

Acţiunea se mută apoi la Beirut unde un grup de terorişti coordonat de sirianul Sayyed şi colonelul iranian Mugniagh organizează răpiri de americani cu ajutorul militanţilor palestinieni din Fatah.

Un businessman american este răpit şi agentul Cummins, şef de staţie CIA la Beirut este trimis să negocieze eliberarea contra bani. Cummins este şi el capturat şi torturat de Sayyed. 

Pentru a negocia eliberarea prin alte mijloace Hurley şi un alt agent sosesc în Beirut, urmând ca Rapp să vină cu o maşină prin Siria.
Hurley este identificat la aeroport de terorişti şi capturat împreună cu ajutorul său. Ei urmează să fie vânduţi ruşilor.

Legătura lui Sayyed la Moscova este cu Ivanov, adjunctul şefului SVR şi colaboratorul său Şveţs. Ei pleacă la Beirut să îi ia pe captivii americani. În acelaşi timp ambele părţi se bănuiesc că au golit conurile comune gestionate de  Dorfmann la Hamburg. 

Rapp ajunge la Beirut şi contactează pe şeful CIA din Beirut care îl ajută să afle unde ar fi plasaţi americanii răpiţi. Şi el se lasă capturat, dar reuşeşte să se elibereze şi ajunge să anihileze gruparea teroristă să-i captureze pe Sayyed şi pe Şvets.

Finalul romanului se întâmplă la Zurich unde Stansfield, şeful operaţiunilor speciale se întâlneşte cu Primakov, şeful SVR pentru a-l recupera pe Cummins, adus în Rusia. Cummins este recuperat în schimbul unui dosar care-l acuză pe Ivanov de fraudă din fondurile Rusiei. Primakov l-ar vrea şi pe Şvets, dar acesta a preferat să ceară azil politic în SUA.


Succes total şi urmează alte acţiuni secrete cu asasinate pentru interesele SUA!