Oameni din Ploieşti

Cum am mai spus miercuri pe 21 februarie am fost prezent la lansarea cărţii Oameni din Ploieşti, invitat fiind de Marius Bâzu.

Şi nu mi-a părut rău pentru că în spatele meu stătea un domn va cunoscut cu păr alb ca şi mine. Era Dan Stănescu, coleg de promoţie cu Marius şi cu mine la Energetică, el a făcut Electro. Şi el mi-a spus într-o scrisoare după întâlnire că eu am probleme de identitate între Ploieşti şi Piteşti.

Am citit cartea cu mare plăcere atât în maxi taxiul de la Ploieşti la Bucureşti, cât şi apoi acasă la nepotul Vlad.

Eu sunt născut şi crescut în Ploieşti. Este adevărat că al doilea oraş mare pe care-l ştiam era Sibiul, mătuşii mele, dar Ploieşti este oraşul meu până la 18 ani.

Însă de la 25 de ani trăiesc în Piteşti. Sunt de 44 de ani fiu al Argeşului şi Muscelului, titlu dat celor cu realizări în acest judeţ, este adevărat că am avut şi ceva pile, dar cred că merit acest titlul, numai pentru că aici, mai exact sus pe dealul de deasupra Uzinei Dacia se află Institutul de Cercetări Nucleare Piteşti, unde reactorul nuclear de cercetări TRIGA este şi opera mea. Prima oară l-am văzut în iulie 1974 sub forma unei gropi de un metru jumate, unde un şantierist mi-a spus cu mândrie că acolo va fi reactorul, iar în noiembrie 1979 l-am făcut critic (adică a început să producă reacţii de fisiune controlate), evident în cinstea a nu ştiu al câtelea congres al PCR.

Aşa că de aproape 44 de ani sunt piteştean.

Echipa mea de fotbal favorită rămâne Petrolul, dar de când se târăşte printr-o divizie inferioară am devenit un suporter fanatic al lui Liverpool. Asta de la meciul legendar din toamna lui 1966, când Petrolul a învins Liverpool cu 3-1. Am fost acum 2 ani la Liverpool, şi am o amintire cu pasărea Liver, pe care l-a noi reporterii o numesc cormoran. Am fost acolo şi la The Cave, unde cântau The Beatles.

Dar acum, după ce am încercat să-mi lămuresc originile şi apartenenţele mă întorc la carte.

După ce Marius Bâzu a realizat cartea de amintiri Ploieştiul văzut din liceul Caragiale, a recidivat în sens pozitiv şi scoate această carte de evocări a unor figuri ploieştene, unde au colaborat şi colegi de la Liceul Mihai Viteazu şi cred că Marius a făcut foarte bine invitându-i. Repet că această concurenţă dintre aceste două licee ce provin din legendarul Sfinţii Petru şi Pavel a fost un atu de mare nivel intelectual pentru Ploieşti.

Şi pentru că Mihai Beffa a amintit de profesorul Spiridon, pe care îl ştiam doar după renume, pentru mine rămâne vorba lui de duh cu aer logico matematic "Este posibilităţi care se poate şi este posibilităţi care nu se poate", din desaga aceluiaşi cunoscut filosof bulgar.

Liceul A Toma, cum i se spunea pe vremea mea, îl ştiam din prima copilărie, acolo funcţiona prin anii 50 liceul industrial de chimie, dar s-a reînfiinţat şcoala medie pe la sfârşitul anilor 50. În loc să fiu elev al acestui liceu, ca toţi colegii mei de la elementară, eu, locuitor al cartierului din zona Gării de Sud am optat pentru I.L.Caragiale! Şi nu îmi pare rău!

Evocările colegilor mei subliniază ceva anume, în acele vremuri două lucruri au putut rămâne neatinse de regimul comunist, acestea erau familia şi şcoala.

Dacă prin familie şi-au mai băgat ciubotele puturoase, comuniştii nu prea au avut curaj să se lege de şcoală, doar poate prin cursurile de tâmpire ideologică. Recunosc că prin elementară eram un puştan bine spălat pe creier, însă liceul m-a lecuit aproape complet de comunism şi cred că am ieşit cam toţi, filo-americani, cum îmi aduc aminte că erau colegii mei.

Unii din cei care evocă vremurile acelea îşi amintesc, precum Basarab Nicolescu de prizonieratul la bolşevici al tatălui său, sau Canalul, unde a supravieţuit părinte Galeriu, dar şi profesorul nostru de matematică Ion Grigore.

Cea mai interesantă evocare este a doctorului Şaines, făcută de fiul său Marius. Nu reuşesc să-mi amintesc de figura lui Marius Şaines, îi ştiam pe cei care excelau la matematică, precum Marius Bâzu, Dan Stănescu sau Gigi Simion. Marius Şaines a făcut o carieră de mare prestigiu ca medic în California, şi povestea tatălui său mi-a reamintit de Doctor Jivago. Să fii medic în vremea războiului în lagărele din Transnistria, să fi apoi urmărit şi presat de securitate, ca apoi ca emigrant să devii medic în lagărul de refugiaţi de comunism din Italia este o poveste care merită să devină film.

Un alt şoc a fost citind aceste evocări au fost condiţiile precare în care au trăit în anii 50 unii din profesorii noştri. Părinţii mei erau de condiţie foarte modestă şi eu am trăit într-o casă cu chirie, unde erau şi alţi chiriaşi, dar nu ne intersectam decât în curte, nu ne înghesuiam în spaţii comune.

M-a impresionat şi povestea tatălui lui Doru Bădulescu, aviator erou, pilot de bombardament, decorat cu Mihai Viteazu. Într-o discuţie cu domnul Bădulescu acesta ne spunea că tatăl lui nu le-a povestit nimic despre viaţa lui de aviator, este drept că s-a stins destul de repede într-un accident.  Eu încerc o ipoteză, fiind pasionat de aviaţie şi istorie.  Fiind pilot de bombardament pe avioanele Stukas nu era niciun motiv de mândrie în comunism, în special în obsedantul deceniu. Toate cărţile pe care le-am citit atunci prezentau înfricoşătoarele bombardamente cu avioane Stukas care omorau doar civili.

O altă evocare care mi-a plăcut foarte mult este a prietenului Dan Stănescu. El a ales să-l prezinte pe Radu Tudoran, un romancier prahovean, originar din Ploieştori, în imediata apropierea a Ploieştiului.

Radu Tudoran mi-a bucurat copilăria cu superbul său roman Toate pânzele sus. 

Însă de abia de curând am reuşit să citesc capodopera lui, ocultată pe toată perioada comunistă, care este şi primul său roman, ce are ca subiect marea. Acesta este un Port la Răsărit, pe care l-am prezentat aici.

Romanul l-am citit cu multă emoţie, pentru că se petrece într-o zona a României Mari care acum este în Ukraina, adică în sudul Basarabiei, la Cetatea Albă, în limanul Nistrului şi la Bugaz staţiunea maritimă şi cel  mai răsăritean punct geografic al României Mari. Am folosit atunci Google să văd cum arată acum zona. Peste gura Nistrului s-a construit un pod, atunci acolo era frontiera cu Rusia comunistă. La Bugaz şi la Cetatea Albă era legătură pe calea ferată şi la Bugaz venea la mare polonezii în perioada interbelică.

Pentru mine această zonă maritimă nord estică precum şi extremitatea sud estică a Balcicului este o rană în memorie.  

Cine sunt personajele evocate de autori? Intelectuali, clasa medie care a supravieţuit dezastrelor comunismului, alegând să ne instruiască pe noi elevii acelor timpuri ca să devenim elite. Ei erau adevăratele elite ale Ploieştiului şi ale României şi noi am devenit la rândul nostru elite, în ciuda Iepocii de aur, minciuna scelerată a finalului tragic al comunismului românesc. 

Cartea mi-a stârnit o puternică nostalgie a vremurilor când eram copii, adolescenţi şi datorită părinţilor am putut să ducem o viaţă normală datorită eforturilor părinteşti. Cred că aceleaşi sentimente le-au trăit toţi cei prezenţi, care au venit să caute vremurile de altă dată.