Lozul cel mare sau Prah din a XVIII-a ediţie a Fes­tivalului Internaţional al Teatrului de Studio şi a V-a ediţie a Festivalului Bal­canic al Teatrului de Stu­dio.

Sebastian Tudor şi  Dragan Jakovljevic

În deschiderea festivalului a vorbit domul director Sebastian Tudor, care l-a invitat pe reprezentantul Consiliului Judeţean care a asigurat suportul financiar al festivalului să i-a cuvântul, acesta a zis

S. Tudor şi Emil Boroghină

vreo trei vorbe şi a uşchit-o, sub motiv că este ocupat cu alegerile, era o formalitate, rău că l-a invitat să dea din gură şi nici nu merită să-i amintesc numele. A mai invitat să spună câteva vorbe şi pe domnul Dragan Jakovljevic, regizor la Kargujevac şi Emil Boroghină, regizor de la Craiova şi un obişnuit al juriului acestui festival.

Petrică şi Doina Stana

Spectacolul de debut al Festivalului de teatru de studio de la Teatru Davila din 14 noiembrie 2014  a fost cu piesa Lozul cel mare sau Prah de Gzorgy Spiro, în regia lui Matei Varodi al Teatrului Davila. 

Spectacolul cu doi actori Doina şi Petrică Stan este de fapt o parabolă. 

Bărbatul care a rămas şomer şi care prestează munci sub calificate joacă la loto şi câştigă premiul cel mare. Veste extraordinară este mărturisită soţiei şi ea decide să pună biletul într-o cutie de cacao marca Prah (de la Praga!).

Dintr-o dată Doina, după bucuria stupefiată a unui câştig venit din cer începe să-şi facă probleme, cum să spună vestea copiilor, dacă ei o să-i omoare pentru bani, dacă vor fi jefuiţi, dacă banca unde o să-şi depună banii o să-i păcălească. Totul este într-un crescendo, până Doina îl alungă pe Petrică pentru că acest câştig nu-i va aduce fericirea şi Petrică îi propune să dea foc biletului şi să renunţe la bani.

Fericirea nu ţi-o aduce banii câştigaţi la noroc vrea să spună dramaturgul şi cei doi actori interpretează cu naturaleţe zbaterile de conştiinţă ale celor două personaje.

Spectatorii au aplaudat jocul excelent a celor doi actori.

A urmat proiecţia filmului Kyra Kyralina realizat de Dan Piţa. Am urmărit împreună cu amicul Cristi Sabău şi începutul filmului. Dan Piţa a rămas într-o autopastişă din anii 80 cu scenografii încărcate care să evoce începutul de secol XX, filme de care sunt sătul. Jocul actorilor este onorabil, dar ideile regizorului lipsesc. Păcat!