Jurnal de joi tot cu podul Basarab dar şi cu rapiţă

Demersurile mele nu au fost în zadar.

Surpriză! La podul Basarab când dau să urc pe scări, observ că scara rulantă funcţionează.

Clipurile mele către Primăria Bucureşti au avut efectul picăturii chinezeşti şi acum scările rulante sunt în funcţiune.

Nu-mi arog total acest merit,

dar cred că şi ce am făcut şi eu contează. 

Drumul spre Bucureşti mi-a arătat că agricultura pare pe un drum bun, câmpuri arate, tractoare, dar şi o căruţă şi o mare galbenă de la rapiţa înflorită.

Parcă am un sentiment de speranţă, chiar dacă zona satului de la Pătroaia are porţiunea de lângă calea ferată este plină de gunoaie. Soluţia este simplă să se condiţioneze ajutoarele sociale de curăţenie acestor gunoaie. 

Dilema veche ne pregătea prin Sever Voinescu de două numere pentru dosarul Soljeniţîn!

Da, se împlinesc 100 de ani de la naşterea marelui scriitor rus care a produs o revoluţie în gândirea cercurilor intelectuale din vest, publicarea Arhipelagului Gulag a arătat din plin urâţenia sistemului comunist în parte ei scelerată, a lagărelor de exterminare comuniste.

Port o amintire vie a acestui scriitor. Auzisem de el de la Europa Liberă, ulterior am ascultat pagini din Arhipelagul Gulag citite la acest post şi se extrăsese povestirea căpitanului român Teodorescu, arestat şi încarcerat în Gulag, care se ocupase de acţiuni de subversiune şi care tăiase sforile la paraşutele unui regiment sovietic. Vă imaginaţi cum s-au paraşutat eroicii soldaţi ai Armatei Roşii!

Valeriu Demetrescu, prietenul meu din studenţie găsise un portret al scriitorului care primise Premiul Nobel în toamna lui 1970 în revista Les Lettres Francaises, revistă de stânga, procomunistă, dar care devenise extrem de critică la regimul comunist după Primăvara de la Praga din 1968.

Chiar deasupra patului meu de la cămin era afişat portretul lui  Soljeniţîn. În cămin a fost un control al prodecanului Zarea, tip foarte dur cu studenţii, " cu mine vorbeşti cu gura închisă şi vii tuns!". 

Eu eram plecat prin oraş aşa că n-am fost prezent când colegii mei de cameră au fost obligaţi să-l dea jos de pe perete.

Ironia sorţii face că acest individ plin de idei conservator - comuniste a rămas în Occident, ulterior!

Am citit prin 72, cred Pavilionul canceroşilor procurat de sor'mea. 

Apoi nu ştiu cine mi-a făcut rost de Primul Cerc. Ambele traduse în engleză şi care mi-au provocat o vie emoţie atât prin mesaj, dar şi ca exprimare artistică.

Asta ca să o contrazic pe doamna Olteanu din Dilema care le declare nereuşite estetic. Parcă ştiu că ar fi primit Premiul Nobel  chiar pentru Primul Cerc.

Mai târziu la Piteşti, Liviu T. care fusese la bursă în Germania venise prin 74 cu Arhipelagul Gulag, primul volum, tot tradus în engleză pe care l-am devorat şi care m-a oripilat complet cu nebunia lui Stalin care şi-a omorât în epurări în primul rând propriile cadre de comunişti. 

Am cumpărat şi citit cam tot ce s-a tradus în româneşte, Arhipelagul Gulag, Pavilionul canceroşilor şi ultimele volume controversate, Două secole împreună, despre convieţuirea ruşilor cu evreii şi Rusia sub avalanşă, care este pe linia veliko rusă şi cam antioccidentală. 

În dosarul din Dilema veche contribuţia lui Tismăneanu este conciliantă, în stilul său personal, mă enervează că o tot citează pe Monica Lovinescu, cu care Tismăneanu nu are nici în clin nici în mânecă. 

Am citi şi articolul semnat de Arman Goşu care este cam bârfitor, referindu-se le invidia lui Soljeniţîn pe Şalamov. Am citit şi eu câteva din Povestirile de pe Kolîma, dar nu împărtăşesc că ar fi geniale, sunt dure şi fruste ca viaţa de zek - deţinut politic în Gulag.

O carte de valoarea lui Soljenţitîn, care probabil că ar fi făcut valuri mari, dacă ar fi apărut prin ani 60, este Viaţă şi Destin a lui Vasili Grosman, de o mare respiraţie în tradiţia lui Război şi Pace.

Printre contribuţii sunt şi 4 ale unor studenţi ai doamnei Ruxandra Cesereanu de la UBB Cluj care predă Soljeniţîn. Mi-a sărit în ochii numele unei studente şi un domn pe care l-am cunoscut astă toamnă în Deltă şi cu care am rămas în corespondenţă şi mi-a confirmat că este chiar fiica lui, lucru care mi-a făcut plăcere pentru debutul în această revistă prestigioasă. 

Am citit conferinţa de la Budapesta unui filosof argentinian Tomas Abraham, Despre imposibilitatea de a fi evreu. Este născut la Timişoara, emigrat cu familia în 1948 şi care a revenit recent în România să-şi caute strămoşii.

Un alt articol emoţionant care aparţine Ancăi Manolescu este dedicat sacrificiului jandarmului Arnaud Beltrame, care s-a sacrificat în schimbul unei ostatice luate de un fanatic criminal islamist.

Când să cobor din tramvai un tânăr mă abordează şi-mi spune că nu există Dumnezeu. Sunt cam nedumerit, de obicei te abordează ce-i care-ţi predică Evanghelia. I-am replicat că fiecare crede ce vrea, dar tânărul a insistat că nimeni nu a demonstrat că există Dumnezeu. Atunci un pic excedat i-am replicat că fizicienii au demonstrat că a existat acum 15 miliarde de ani Big Bang, deci a existat un început şi cine a declanşat începutul?

La Starbucks mă văd fugitiv cu amicul Cornel Stoica şi îi mărturisesc că sunt atât de pornit că am ajuns pe mâna personajelor lui Filimon, Creangă, Caragiale şi Preda. Aceşti ciocoi proşti şi răi care numai spre mai bine nu ne conduc!

Pe drumul spre casă am lecturat din România literară. Am citit un articol scris despre Julia Kristeva, celebră intelectuală stângistă originară din Bulgaria, soţia lui Philippe Sollers, structuralişti şi acoliţi de ai lui Sartre, cu atitudini maoiste, faimoşi şefi la revista avangardistă Tel Quel. În Bulgaria i s-au descoperit relaţiile nefireşti cu securitatea bulgară căutând prin documentele ei. Lucruri vechi la celebrităţi apuse. Este penibil că acum se descoperă că această faimoasă intelectuală are ceva scheleţi prin dulapuri.

Tonul articolului lui Mircea Mihăieş nu  o face antipatică pe Kristeva, pentru că acest zărghit de tip neocons dă de pământ cu Columbia University, Foreign Policy este o revistă comunistă!!! Face legături aiurea, înjură pe toţi de comunişti.

De parcă acest individ scârbos ar fi fost ceva rezistent sau dizident pe vremea lui Ceauşescu, iar publicistica lui politică de acum şi pupatului dosului cancerului Băsescu mi-l fac extrem de antipatic.

Nicolae Manolescu scrie de spre romanele lui Ivasiuc şi de fapt că tipul nu mai este pomenit scăzându-i geometric valoarea.

Diferenţa scrierilor lui faţă de ale lui Preda de exemplu, este că Preda avea pe lângă talent şi multă onestitate.

Ivasiuc a făcut prea multe complimente marxismului şi regimului. Este adevărat că a murit acum 41 de ani, când nu prea făceau mulţi pe dizidenţii, dar exact atunci a debutat Carta 77, şi după 3 ani Preda a publicat Cel mai iubit dintre pământeni. 

Mai este şi o chestie simpatică scrisă de Ştefan Cazimir, un roman franţuzesc despre Mihail Sevbastian, de fapt despre o presupusă iubită Eugenia, ieşeancă care o înlocuieşte în inima scriitorului pe Leny Caler, actriţa după care era înamorat. 

Cam atât pe azi!