Intelectuali la cratiţă

Am citit cu nemăsurată plăcere acest op savuros. Ioana Pârvulescu chestionează mai mulţi scriitori să povestească despre cum mâncau şi mănâncă şi să producă inclusiv o reţetă culinară. Absolut toate relatările sunt interesante. Colosală este cea a lui Dan C. Mihăilescu despre copilul bâlbâit şi buflei care era  şi care stârnea mila şi compasiunea doamnelor la cimitirul Bellu care-l miluiau cu cel mai dorit desert: Coliva! Pentru că Dan. C era un mare consumator de colivă şi vecinătatea cu respectivul mare cimitir bucureştean era o oportunitate! Am citit şi am mai învăţat ceva de la Grete Tartler,distinsa arabistă, ambasadoare şi săsoaică după tată, că celebrii fraţi Petreuş, puii ăia schilozi din finalul anilor '80, mai erau numiţi şpulanei, adică constricţia verbului băga-mi-aş şi substantivul de origine latină spus la năduf de mai toţi românii! Superb!

Aventurile culinare petrecute în cei 45 de ani de comunism se împart în mai multe perioade: lipsurile postbelice evocate cu pregnanţă de Gabriel Liiceanu, relativa bunăstare anilor 60-70 şi apoi a lipsurilor şi cozilor din anii 80. Ultima perioadă distinctă este cea postdecembristă, când tot Liiceanu evocă mesele luate  prin sofisticate restaurante pariziene, sau aventurile gastronomice ale Gretei Tartler din Orient până în nordul european al Danemarcei. 

Singurul scriitor care nu a trăit această periodizare românească este Neagu Djuvara care at trăit exclusiv în democraţie, în România interbelică, în Franţa postbelică cu rudenii în marea  burghezie franceză, Africa diplomatică timp de 23 de ani şi perioada postdecembristă din România.

Vă las să savuraţi dumneavoastră aceste delicii culinare citind cartea!

Eu am să evoc propriile mele experienţe legate de mâncare.

Sunt şi eu cum spun în carte Dan C. Mihăilescu şi Radu Paraschivescu un hulpav neglijent şi criticat tot timpul de Adriana, soţia mea pentru felul în care mănânc. Sub masa mea se strâng resturile festinului şi trebuie mai tot timpul să fac curat, după ce iau masa.

Mama nu a fost o mare gospodină şi o expertă, dar mâncarea care ne-a dat-o era bună. Excela în friptură cu cartofi prăjiţi, ciorbă de afumătură şi ca desert găluşti cu prune trase în pezmet. Sarmalele ei erau ardeleneşti, adică mai mari, nu mici cum este prin Regat! Tata era un mare amator de caltaboş cu orez fiert care-l încânta, făcea şi pe bucătarul rar, am mâncat odată o tocăniţă de ceapă cu roşii şi carne de porc, nemaipomenită, opera tatii când mama era plecată la rude. Când eram mici  ai mei creşteau porc de Crăciun şi-mi amintesc cum spuneam concentrat pe la 4-5 ani: Uite ca'nia, uite po'cu! Mama zicea în glumă: nu, e caca, iar eu: nu e caca este papa! Ţin minte cozile infernale ale anilor 50 la carne şi cele pe care le făceam la pâinea pe cartelă, ajutam familia de mic!

Petreceam verile la ţară, la rude! Jumate la Alunis. lângă Slănic Prahova şi jumătate în Ardealul săsesc, la Avrig. 

Atmosfera Moromeţilor lui Preda o trăiam alături de verii mei la unchiul Vasile, fratele cel mic al tatii. Ţin minte cum întingeam într-o tigaie cu ceva, peştişori, ceva carne împreună cu o mămăligă imensă tăiată cu aţa, am mâncat şi d'aia cu orz, neagră! Specialitatea era ciorba de lobodă şi ştir, dreasă cu lapte acru sau smântînă, consumată rece pe timp de vară. Îmi amintesc cu drag de ochiurile pregătite de tanti Mita, soţia unchiului Gheorghe, fratele cel mai mare al  lui taică-meu, cu smântână din lapte de capră! Alta bunătate neîntrecută era şunca, adică slăninuţa afumată de o juma de deget, cu un şorici fraged care crănţănea între dinţi, nu există specialitate de porc aşa de bună ca această falsă şuncă prahoveană, slăniceană, alunişană!

La Avrig era diferit, aici tronau zupele de găină, sau bobocul de raţă tăiat duminica! Pâinea făcută de tuşa Oană săptămânal, cu coajă groasă bătută era extraordinară când o scotea din cuptor. Azi, regăsesc această pâine cu cartofi, secuiască în Piteşti în Piaţa din Ceair şi sunt fericit! Pe lângă pită, tuşa făcea şi hencleşul, prăjitura săsească, foarte frustă, fără multe adaosuri. Avrigenii erau experţi însă în pregătirea porcului, cârnaţii uscaţi, afumăturile, carnea conservată la borcan erau epocale! Nu mă încânta slănina afumată care era groasă de trei degete şi uşor râncedă, de ţinutul în celar şi nu avea gustul şuncii de Aluniş. Probabil era mai bună aia ţinută de saşi în turnul bisericii şi bătută de vânt! La Avrig se consuma doar burduf, probabil că aici oile fiind ţinute sus pe munte, nu prea se făcea telemea. Dar altă minune era laptele prins de bivoliţă cu smântâna de două degete!

În studenţie, la cantină se mânca foarte bine, îmi amintesc de cartofii noi prăjiţi şi de salata de varză din vremea examenului de admitere. Am experimentat la cantină toate metodele, cu cartelă, cu bonuri false de la bonoteca lui Tudorel Diaconescu şi cel mai simplu, la bandă! O tempora!

În armată am mâncat bine, spre deosebire de amintirile prietenului Vlad Zografi. Când am fost responsabil pe cantină prima dată am fost omenit cu un ditamai biftecul făcut în sânge pe plită, iar musacalele de duminica erau excelente! 

Reţin, ca şi Vlad în amintiri, magazinele goale doar cu şampanie şi borcane de muştar ale Piteştiului de la sfârşitul anilor 80, salamul de vară cu soia, cumpărat de la Bucureşti şi pus la uscat să devină bun şi comestibil.

Pe vremurile alea cel mai important era să fiu invitat de viitoarea mea soacră, la masa de Paşte! Mama soacră era o excelentă bucătăreasă, şi mă ghiftuiam cu toate specialităţile pregătite, în special regalul cu tortul Diplomat. În pofida acestei expertize, Adriana şi Paul, fratele ei erau şi sunt nişte sfrijiţi! 

Probabil, atunci cea mai bună cea mai formidabilă experienţă culinară de atunci a fost cea de pe malurile Dunării, în Deltă. Acolo am mâncat cel mai bun peşte, cea mai bună ciorbă de capete de crap, cel mai bun rasol de ştiucă fiartă cu maioneză de usturoi şi lămâie. 

După '89 am experimentat şi bucătăria internaţională. Am rămas cu experienţa de la Mircea, de la Mosbach, ca la supa/ciorba de vită să pun hrean care taie gustul de seu şi cu descoperirea brânzei franţuzeşti cu care însoţeşti paharul de vin roşu. Sunt un consumator constant de Brie, Camambert sau brânză cu mucegai.   

Ţin minte cum eram servit la conferinţa EMRS de la Strasbourg din 1991, ţinută la sediul Consiliului Europei, unde încă nu eram membri, doar parlamentari precum Raţiu erau invitaţi. Secţiunea noastră se ţinea într-un loc unde eram serviţi la fel ca parlamentarii, la mese mari, rotunde cu generoase oferte de vinuri roşii, alsaciene. Aşa că după masa foarte bună şi sticla de rouge trebuia să fac o plimbare ca să nu mă ia somnul la conferinţă. În ultima zi am fost la masă ca toţi participanţii, patru la masă, cu porţii mai mici, cu o sticlă de un sfert de rouge, eram la masa amploiaţilor,  nu la sectorul demnitari, cum fuseserăm anterior! Tot aici am fost invitat la masa festivă ţinută într-un restaurant din Place Kleber la etajul 14, unde între feluri erai servit cu îngheţată care să taie gustul pentru a savura următorul fel. Aici Petru Lucuţă, un penibil fugit în Canada, făcea bancuri rasiste şi era subiectul ironiilor, başca a mai ras şi o grămadă de vin şi s-a îmbătat, că se plângea ulterior profesorul Matzke că a ras tot vinul de la petrecere! Doamne! Ce l-am mai înjurat când mă reîntorceam de la petrecere, mi-era ruşine că sunt neam cu alde Lucuţă! Eram invitatul permanent la masă al lui Richard, un olandez simpatic, care ştia de Gică Popescu, fotbalist la Eindhoven.

La conferinţele germane se mânca onorabil, dar cel mai bun lucru de acolo era berea de butoi. Soseam în Germania în mai, când se recoltează sparanghelul şi m-ar fi tentat, satisfăcându-mi curiozitatea la Berlin în 2003 când am avut ocazia să mănânc acest tip de ceapă?!    

Am mai experimentat tot felul de mese prin străinătăţuri, mă impresiona varietatea micului dejun la hotelurile din Slovenia, am mâncat prost la conferinţa de la Toronto Fairmont York Hotel, unde trage şi regina când vine prin Canada, la fel şi prin SUA, unde nu ai parte nici de băuturi alcoolice!

Cel mai bine a fost în Olanda, la Vlissingen, pe malul estuarului Scheldtei. Am mâncat peşte din plin, somon, pentru prima dată stridii cu lămâie, uitându-mă la Derek Taylor, expert al UE! Aici am mai bucurat papilele cu homar şi extraordinare bucăţi de anghilă afumată. Tot aici Neil, englez din nord şi student la Geologie la St. Andrews, la Edinburgh mi-a explicat cum stă treaba cu malt whisky. O seară întreagă am consumat la cea mai veche casă din Vlissingen, transformată în restaurant 7 feluri de malt whisky între felurile de mâncare. Neil Chapman m-a sfătuit pentru Talisker, cu uşor gust de fum şi mare. După aia, când ajungeam printr-un aeroport opream la Duty Free pentru un malt whisky! Acum nu mai am oportunitatea şi mă mulţumesc cu un blended whisky la preţuri mai modice!

Mai ţin minte şi de excelente moule (midii fierte ca ciorbă cu ceapă şi desfăcute cu o cochilie goală de scoică) de la un restaurant de lângă Grand Place din Bruxelles, mâncate cu Edi Poroşnicu, după o experienţă absolut sinistră în Luxembourg cu aceleaşi moule care erau vechi şi m-au stricat la stomac. Apoi fructele de mare pe pat de ceapă pe care le găseşti pe malul mării la Ostende, de unde iei vaporul de Dover!

Dar cel mai bun fel de mâncare pe care cred că am avut ocazia să-l încerc a fost de 9 iulie 2009, la Ateneu, cu ocazia vizitei Regelui Albert al Belgiei. Am mâncat atunci paste cu sos de trufe, magnific!

Experienţele autohtone nu sunt de relatat, la chefuri politice te poţi îmbuiba şi poţi să te şi grizezi, la nunţi totul este standard, doar la nunta de la Sibiu al lui Vali, fiul lui Ticuţ Ignat am mâncat foarte bine şi deosebit, de parcă nu era nuntă!

Mai rămân grătarele festive de la Iulian Ţecu, unde este o altă ocazie de îmbuibare, dar stăm afară şi ne bucurăm!