Este a treia carte a
lui Vintilă Horia pe care am citit-o. Sper să mai găsesc şi alte cărţi ale
acestuia.
Citesc cartea într-o
vreme în care sunt dispute aprinse generate de anumite hotărâri privind
personalităţi, care în opinia unora precum Alexandru Florian de la Institutul
Wiesel ar trebui obliterate. Cazul fierbinte este al filosofului Mircea
Vulcănescu, căruia vrea să i se ia numele dat unui liceu bucureştean. Au apărut
liste în care se protestează împotriva acestei măsuri. Andrei Pleşu, care nu apare
pe aceste liste se explică prin poziţia luată anul trecut în media.
Este adevărat că
istoria trebuie luată ca atare. Mulţi din intelectualii noştri au avut poziţii
de dreapta în perioada interbelică şi în timpul războiului, dar asta nu-i poate
scoate din cultura şi literatura română. Sunt alţii politicieni din trecut
controversaţi, chiar detestabili care ar trebui să suporte acest regim.
Vintilă Horia este un
caz exemplar. A avut în tinereţe poziţii de dreapta, a scris despre eroii săi
Mussolini şi Hitler, ca apoi să mărturisească disperarea când aceştia au
smuls bucăţi din fruntariile României Mari şi acţiunile de protest ca ataşat de
presă la Roma împotriva acestor decizii, după cum mărturiseşte în prezentul
jurnal.
Jurnalul cuprinde
însemnări din 1964 şi 1965. Vintilă Horia este acum un scriitor cunoscut, a
primit Premiul Goncourt pentru Dumnezeu s-a născut în exil. Chiar dacă
a trebuit să renunţe la premiu din cauza campaniei de denigrare ticăloase din
parte statului comunist român. Face referinţe la alte romane cum sunt Scrisoarea a VII-a despre Platon şi Cavalerul resemnării despre primii domni români.
Am mai citit jurnalul
de scriitor al lui Mircea Cărtărescu şi am găsit asemănări. Şi Vintilă Horia
îşi povesteşte visele, chiar dacă proza sa este mai puţin onirică. Vintilă
Horia îşi reaminteşte de viaţa grea după prizonieratul şi Germania din 1944-45
şi apoi greutăţile exilului. De aceea povesteşte cu plăcere momentele când
mănâncă şi bea un vin în Franţa sau prin Spania. Celebritatea îl face să
călătorească mult, Franţa, Italia, Elveţia, Mare Britanie. la Cărtărescu am
găsit doar lamentaţii ipocrite despre condiţia lui socială, el, autorul român
cel mai tradus în prezent, beneficiar al unor burse şi tantieme.
Vintilă Horia nu uită
să povestească relatări ale unor români scăpaţi din România comunistă care
tocmai a eliberat prizonierii politici. Epoca în discuţie este când se văd la
noi timide reveniri la normalitate, dar cei scăpaţi din iadul puşcăriilor n-au
timp de asta.
Vintilă Horia îşi
aminteşte cu duioşie de copilăria la conacul moşiei administrate de tatăl său
de lângă Râmnicul Sărat. De fapt legăturile cu trecutul românesc îi torturează
memoria.
Cea mai interesantă chestiune
este discuţia despre titlul acestui
jurnal literar. Horia foloseşte Petit
Larousse pentru definiţia ţăranului de la Dunăre. El ar fi un individ cu
înfăţişare grosolană şi sinceritate brutală. Se pare că acest portret este dat
de La Fontaine în fabula Le
Paysan du Danube. Am avut surpriza să aflu că există o astfel de fabulă,
dar se pare că se referă la un personaj antic din vremea Imperiului Roman.
Revenind de aspectul
grosolan al ţăranului de la Dunăre, nu cred că este inexactă. Însă ţăranul
român, cel de la Dunăre, duminica era frumos îmbrăcat în costumul naţional în
acre predomina albul în care mergea la biserică. Despre sinceritatea brutală
însă am reticenţe. Acest ţăran de la Dunăre este cu exactitate redat de Marin
Preda şi sinceritatea brutală îi lipseşte! Experienţa cu turcii, cu boierii
l-au făcut mult mai rezervat. Este de fapt ciobanul Mioriţei.
Dacă este sincer şi
brutal este ţăranul de la munte, cel din Ardeal, care este mai direct, cu o
altă experienţă de viaţă.
Din carte reiese
atitudinea de dreapta a lui Vintilă Horia. Aflând de moarte lui Churchill n-are
decât cuvinte grele pentru cel care a lăsat România şi nu numai în ghearele
bolşevismului.
Sunt surprins că nu-i
plac filmele lui Visconti şi ale lui Bunuel, probabil tot din motive
ideologice.
Face o critică la
obiect privind Le Noveau Roman al lui
Robbe Grillet.
Este o carte
pasionantă a unui autor care merită mai multă audienţă în literatura
română.
Acea lege a fost propusă de o tripletă de jigodii printre care și favoritul tău, repetentul Antonescu; bănuiesc că au încasat pentru asta o grămadă de bani.
RăspundețiȘtergere