Avrigul matern

Steluţa, soţia vărului meu Onu a publicat pe internet un articol despre Avrig.

http://sibiulinimagini.ro/basm-sau-realitate-avrigul-apare-prima-data-pe-o-harta-transilvaniei-1534/

Onu era vărul meu preferat din Avrig, pentru că devenisem foarte apropiaţi din copilăria mea şi vacanţele la ţară. Onu era un pescar desăvârşit, îmi amintesc de partidele la păstrăv sau la şalău pe Olt. Onu era şi un rocker adevărat, datorită lui am fost la concertul AC/DC. Din păcate s-a prăpădit acum câţiva ani.

Avrigul este localitatea natală a mamei mele.  Şi aici mi-am petrecut jumătate din vacanţele din copilărie.

Am aflat din articol că originea localităţii este foarte veche, biserica săsească este construită în perioada 1266-1296. Saşii au primit privilegii din partea regilor maghiari de care au beneficiat şi românii.  Pentru că nu a existat un mare domeniu nobiliar, românii având doar obligaţii faţă de scaunul săsesc din Sibiu nu au fost iobagi, deci au fost oameni liberi. Ei aveau în stăpânire muntele Suru şi s-au luptat cu Arhiepiscopia din Alba Iulia. Şi în consecinţă avrigenii erau şi foarte buni ciobani, oieri. Astfel că în copilărie unchiul Mihai, tatăl lui Onu m-a luat o săptămână sus la stâna din  Suru unde era baci, adică pregătea brânza de burduf.

De Avrig se leagă o dilemă legată de religie. Dacă veţi privi fotografia artistică din articol ea apare ca o pictură flamandă, este absolut superbă! 
În centrul fotografiei tronează biserica ortodoxă din Avrig. Dar privind la ea pentru un regăţean (locuitor din România extracarpatică) ea apare ca o clădire gotică cu nimic bizantin şi ortodox. A fost construită în secolul XVIII şi pentru că meşterii construiau aşa bisericile. Ea seamănă mai mult cu biserica luterană a comunităţii săseşti din Avrig.

Culmea că ea nu era pictată în exterior, cum se obişnuieşte în lumea românească, ea a fost pictată după ce am atins maturitatea.  De fapt în Avrig există trei biserici, cea ortodoxă, cea reformată luterană şi cea catolică, una mică, în colonia din capul Avrigului spre munte unde se află Glăjăria- fabrica de sticlă. Acolo s-au stabilit prin secolul XVIII-XIX ţziptzerii, nemţi boemieni, catolici, meşteri în sticlă. Nu mai spun că avrigenii au construit o catedrală, recidivând în stilul vest european, fiind de influenţă veche romanic.

O altă dilemă de data asta legată de şcoală am avut-o în liceu. Şi acum dau curs încurajării pe care Dan Călinescu pe care mi-a făcut-o, să povestesc amintiri din vremea liceului. 

În prima clasă de liceu, a VIII-a, pentru că noi am fost ultima promoţie cu 11 clase am avut la literatura română, studiul literaturii române vechi. Şi acolo am studiat Şcoala Ardeleană. Această mişcare culturală şi politică este esenţială pentru inventarea naţiunii române. Pentru că erudiţii din această şcoală ardeleană au pus bazele renaşterii noastre naţionale, au clamat latinitatea limbii pe care o vorbim, au cerut ca limba scrisă să fie dezbrăcată de veşmântul chirilic şi să se treacă la scriere cu caractere latine. O problemă însă m-a preocupat. De ce reprezentanţii Şcolii Ardelene puneau în discuţie infailibilitatea Papei? Ce legătură aveam noi românii cu Papa? Că noi eram ortodocşi! Cartea nu dădea nicio explicaţie. Şi nici profesoara noastră nu a îndrăznit să o facă. Era o doamnă stimabilă, dar nu era doamna Boncu, profesorul perfect de limba română, care mi-a trezit dragostea de literatură. 

Am aflat apoi că de fapt eminenţii ardeleni erau uniţi! Uniţi cu Biserica Catolică! Acesta a fost motivul redescoperirii latinităţii limbi noastre prin faptul că au studiat la Roma. 

Şi acum revin la Avrig. Avrigenii sunt ortodocşi, aflu din articol că l-au alungat pe preotul unit şi au rămas ortodocşi. Pe de altă parte palatul construit în Avrig a fost opera generalului Bukow, prigonitorul ortodoxiei din Ardeal, cel care a pus tunurile pe mânăstiri şi biserici ortodoxe. Ei bine acest palat este construit după modelul Palatului Belvedere din Viena. De ce o fi decis el să construiască acest palat într-o localitate ferm ortodoxă rămâne un mister? Bukow  a dăruit  apoi palatul guvernatorului Samuel von Bruckenthal şi aşa rămâne în istorie ca palatul lui. 

Revenind din nou la Biserica Unită cu Roma, ea este esenţială şi pentru biografia mea. Asta am aflat târziu acum câţiva ani, de la o verişoară. Tanti Ana, sora mai a mamei a fost călugăriţă unită! Ea era pregătită ca toate călugăriţele din sfera catolicismului ca soră medicală. În 1948 Biserica Unită a fost desfiinţată de comunişti şi inclusă cu forţa în sânul ortodoxiei. Mătuşa mea a fost mutată cu forţa la Ploieşti la spital, era asistent radiolog. Şi aşa a decis să o ia cu ea şi pe sora mai mică adică pe mama. Şi acesta a fost motivul că l-a întâlnit pe tata şi am venit pe lume eu şi sora mea. Îmi amintesc acum că mama era foarte ecumenică. Eu nu prea eram interesat de religie, eram bine spălat la creiere de propaganda comunistă. Mama ne obliga să mergem la biserică de Paşti, să trecem pe sub masă. Dar mama în plus ne ducea la prima comuniune, la serbarea crinilor de la Biserica Catolică din Ploieşti. Interesant că în Ploieşti pe aceeaşi stradă se află Biserica Luterană şi cea Catolică. Să fi fost oare şi impulsul mătuşii mele rămasă probabil credincioasă uniatismului catolic?

Tanti Ana mi-a mai lăsat o moştenire, am urmat o meserie legată de cea pe care a făcut-o ea. Sunt inginer nuclear!

Aşa că eu am copilărit în două zone ale României complet deosebite. 

La ţară la tata, în Alunis, Prahova pe lângă Slănic Prahova. Aici era o zonă săracă de deal, cu casă mici din paiantă cu grădiniţă de flori în faţă. Acareturile erau sărace, unchii mei aveau vacă, unchiul Gheorghe avea în plus şi capre cu care noi mergeam pe coastă la păscut. El era mai înstărit, avea şi butoaie de ţuică. Unchiul Vasile, fratele mai mic al tatei, unde stăteam nu avea butoaie, el doar consuma ţuica...Noroc că puteam să merg cu leasa pe gârlă la pescuit şi contribuiam la masa luată ca în Moromeţii lui Marin Preda. Vă mărturisesc că am citit cu o plăcere nespusă romanul pentru că îmi revedeam copilăria în Aluniş, unde într-un an de criză de mălai, am mâncat mămăliga neagră de orz.

Ei bine, jumătatea cealaltă de vacanţă se desfăşura la Avrig. Aici intrai în altă lume. Casele erau fortăreţe de zid şi cărămidă. Erau situate la stradă şi formau corp comun cu poarta şi cu zidul de 2-3 metri care închidea curte. Casele aveau mezanin, la subsol se afla de obicei bucătăria, iar locul de dormit era în camere sus urcând pe scară. Curtea era pietruită şi erau acareturile cu şura în spate. Atunci când soldaţii români au pătruns în Ardeal şi au ajuns în zona Sibiului, spuneau uimiţi că ăştia au făcut case şi pentru vite, aşa apărea şura! Este influenţa clar săsească a acestui tip de arhitectură, din vremurile în care se produceau năvălirile tătărăşti. Totuşi la Cârţişoara am văzut casa lui Badea Cârţan şi ea era mai mică mai în stil de colibă cum se spune pe la Avrig. Dra dacă este să mă raportez la casa unde s-a născut avrigeanul Gheorghe Lazăr mai devreme decât Badea Cârţan şi românii îşi făceau case precum cele ale rudelor mele. Copilăria avrigeană a fost fericită cu pescuitul pe râu şi la Olt, sfârşită când tuşa Oană, sora cea mare a mamei m-a trimis pe la 15 ani la muncă la dat cu târnăcopul şi mi-a rămas amintirea de neuitat a bătăturilor din palme.