Grigri de Grigore Ghica - Memoriile unui prinţ

Am avut ocazia să citesc o carte savuroasă despre România de până la venirea comuniştilor. Se numeşte Grigri şi a apărut în Editura Fundaţiei Culturale Române în 1998. Cărţile, pe acea vreme erau foarte prost legate şi cartea este o varză, am încercat să o lipesc cu scotch. Am găsit-o întâmplător la Biblioteca publică şi din acest motiv se afla în halul ăsta. Din păcate bibliotecile publice au puţini bani nu-şi permit repararea cărţilor şi multe cărţi de istoriem care mă interesează, pur şi simplu nu au fost achiziţionate!  

Dar să revin la carte! Este povestea scrisă de autorul Grigore Ghica, coborâtor din voivodul martir Grigore Ghica în timpul căruia Bucovina a fost cedată Imperiului Habsburgic, care i-a provocat şi supliciul mortal domnitorului. Ghiculeştii vin dinspre Albania  şi în genere au avut o presă bună între fanarioţi. Prinţul Grigore Ghica este din această ramură moldoveană. 

Acum am auzit şi comentariul lui Neagu Djuvara despre aceşti prinţi. Toţi descendenţii de voivozi ai ţărilor române îşi spun prinţ de la turcescul beizadea - fiu de domn. După 1858 când Alexandru Ioan Cuza desfiinţează rangurile boiereşti, şi aceste titluri aveau doar o semnificaţie fără consecinţe. 

Prinţul Valentin Bibescu este apostrofat de un ziarist că singurul îndrituit să poarte titlul de prinţ în România este prinţul moştenitor Mihai, fiul lui Carol al II-lea.  

Ca în toate ţările republicane titlurile nobiliare servesc pentru a marca o descendenţă aristocratică, utilă în anumite împrejurări. Aici se comit şi abuzuri şi tot felul de indivizi îşi arogă  aceste titulaturi. Inclusiv prinţese Brianna, descendentă din Ecaterina Caragea, este foarte mefient privită de un descendent de boieri autentic, pe linie feminină, precum Neagu Djuvara. 

Este interesant că cele două regate vecină principatelor române, cel maghiar şi cel polonez nu acordau ranguri nobiliare. Cum în ţările române erau boierii, aşa erau în Regatul Maghiar grofii şi în Regatul Polonez magnaţii.  Ungurii, polonezii şi chiar românii au primit titluri nobiliare de la Imperiul Habsburgic. La fel s-a întâmplat şi cu nobilii italieni cu titluri de la Sfântul Imperiu Romano-German. Doar Imperiul, Regatele Angliei, Franţei şi Spaniei dădeau aceste titluri feudale şi apoi şi Imperiul Ţarist. Singurele titluri nobiliare valabile azi le dă în Europa monarhia britanică. 

Grigore Ghica s-a născut exact la 1900 şi memoriile sunt redactate între 1965 şi 1972. Grigore Ghica a părăsit România în 1943, a ajuns prin Brazilia şi s-a retras prin Europa la bătrâneţe.

Prinţul Grigore Ghica era fiul lui Eduard Ghica, care a fost printre altele deputat liberal, prefect de Vaslui şi Directorul Siguranţei Statului după 1918. Unchiul lui, Albert Ghica avea fumuri regale de monarh al Albaniei.

Moşiile părinteşti se aflau la Măcreşti şi Ţibana în Vaslui, fiind vecin cu Ţibăneştiul şefului conservatorilor şi junimiştilor, Petre P. Carp.

A dus o copilărie aristocratică crescând cu tenis, croquet, călărie, vânătoare.   L-a prins Războiul cel Mare de Reîntregire  în adolescenţă, şi a lucrat la spitalul din Vaslui ca brancardier şi asistent medical, având cunoştinţe dobândite în cercetăşie. Nu şi-a neglijat studiile liceale şi a dat examenul de bacalaureat în 1918. Face apoi şcoala militară la artilerie, după care pleacă la studii la Paris. Aici începe la insistenţele tatălui studii de chimie, fiind însoţit de soţia, Anişoara Poenaru Bordea, fiica primului ofiţer căzut la eliberarea Ardealului în 1916. Renunţă şi pleacă la Bruxelles să facă studii de agricultură. Se reîntoarce în patrie să facă studii de drept, pe care le finalizează la Iaşi unde ajunge asistent la Drept Roman. După un divorţ de Anişoara, un nou mariaj ratat se căsătoreşte cu Jane Ratiano, fiica unui farmacist ieşean cu care are şi o fiică. 

Ca toată boierimea românească se înrudea cu marile figuri politice din  perioada interbelică. Este un fapt că aceşti aristocraţi ocupau poziţii mai ales în diplomaţia românească, dat fiind cunoaşterea perfectă a limbilor străine, educaţia şi buna creştere.

Datorită relaţiilor din lumea bună reuşeşte să ocupe poziţia de avocat la Banca Naţională care-i oferă un salariu foarte bun şi posibilităţi suplimentare de deplasare şi locuinţă. Grigore Ghica s-a dovedit şi un bun administrator de moşie. Aduce din Italia un inginer agronom şi un tractor Alfa Romeo. Renunţă  apoi şi vinde moşia moldoveană, care fusese micşorată de reforma agrară din 1921 şi cumpără o moşie în Bărăgan, unde dublează recoltele faţă de Moldova. În timpul războiului al doilea mondial pune bazele unei fabrici de săpun care îl vinde integral statului pentru armată. Face afaceri cu Italia, reprezintă statul român în Italia, unde rămâne când simte că Germania pierde războiul, de unde, în 1943, după lovitura de stat a lui Badoglio, care-l răstoarnă pe Mussolini pleacă în Elveţia. 

Cartea este plină de relatări privind viaţa la moşie, de vânători fabuloase, care-ţi relevă bogăţia vânatului din România., mesele îmbelşugate, Ghica era un gourmet, sau mai bine zis mâncău, care făcea frecvent cure de slăbire. 

Grigore Ghica se cunoştea şi cu literaţii vremii, era prieten cu Sadoveanu, Teodoreanu, cu care era rudă prin alianţă şi alţi scriitori. Pe Sadoveanu îl bagă în Loja Masonică de Rit Scoţian a lui Pangal, dar se plânge că el n-a profitat cum a profitat de exemplul Sadoveanu.

Sunt şi paginile aventurilor erotice, multe şi variate, cu aristocrate, dar şi cu demimonde şi prostituate. 

Am aflat şi nişte lucruri interesante!

Astfel, povesteşte Ghica de spre lipoveanul Moruzov, agentul tatălui său, care face carieră prinzând agenţii bolşevici. Avea avantajul cunoaşterii limbilor slave, ştia rusă, ucraineană, bulgară şi era devotat României, ajungând Sef al Siguranţei Statului. A fost ucis de legionari, probabil că ştia prea multe despre ei, cine fusese turnător, etc.  Familia Ghica beneficia de aprecierea lui Moruzov, primind periodic sturioni şi icre negre!

Ghica povesteşte că inginerul agronom italian era nelămurit de ce românul şi când îl admiră pe cineva îl înjură cu: e dat în pizda mă-sii! Şi ne spune că marele Caragiale are o simpatică explicaţie pentru înjurătura naţională. Când este admirativă, românul ar vrea să facă cu mama subiectului unul care să-i semene! Când este la năduf, te trimite românul în mă-ta să nu mai ieşi de acolo!

O carte simpatică şi interesantă care ar merita reeditată!