Poveşti extraordinare - un film din tinereţe

Am avut o surpriză plăcută acum câtva timp, am primit un set de 26 de filme cu Alain Delon.

M-am apucat să revăd cronologic aceste filme. Sunt filme în care Alain Delon nu este nu numai personaj principal,  dar rolurile sunt consistente. 

Astăzi am revăzut filmul Povestiri extraordinare şi mi-a reamintit intens de tinereţe. Atunci posibilităţile de a vedea filme interesante se extindeau prin programele oferite de Bibliotecile Franceză şi cea Italiană. La cea Americană nu am avut ocazia, cu  toate că şi acolo erau proiecţii. 

Biblioteca Franceză este într-o clădire superbă în stilul clădirilor de secol XIX din Paris. 

Directorul din acea vreme, un distins intelectual francez ne oferea în primul rând nouă care eram studenţi în acea vreme filme deosebite. Aceste proiecţii aveau loc în holul mare al clădirii. Se puneau şi scaune dar noi preferam să stăm pe treptele scării monumentale de lemn care ducea la etaj.

Filmul este de fapt ecranizarea a trei din  povestirile extraordinare ale lui Edgar Allan Poe. Este cred totuşi un film  francez. Poe este un scriitor deosebit, pentru că povestirile sale sunt suprarealiste, onirice, perfecte pentru perioada ecranizării. pentru că sunt trei regizori deosebiţi, Roger Vadim, Louis Malle şi Federicco Fellini.

Ce le reuneşte pe toate trei eseurile cinematografice? Toate aceste povestiri sunt despre rău în ipostaze diferite. 

Prima povestire se numeşte Metzengerstein şi este regizată de Roger Vadim. Vadim este celebru nu atât prin filmele sale cât prin faptul că a fost căsătorit cu unele din cele mai frumoase actriţe din epocă. Prima lui soţie a fost Brigitte Bardot, iar în perioada respectivă soţia lui era Jane Fonda care era actriţa principală a acestui film. 

Filmul este mai mult un eseu poetic, fără o acţiune precisă. Se întâmplă în evul mediu şi contesa Frederique de Metzengerstein este o femeie crudă, care îşi petrece timpul doar în orgii, sau galopuri de cai. Contesa se întâlneşte la un moment dat cu vărul ei, baronul Wilhelm Berlifitzing  (pronunţat Uilelm cum era pronunţia numelui lui William Cuceritorul, cel care cucereşte Anglia la 1066), interpretat de Peter Fonda, fratele sorei sale Jane. Acesta o eliberează dintr-o cursă pentru animale. Din răutate ea îşi pune un vasal să dea foc la grajdul de cai al baronului, în acre acesta moare în flăcări. Şi contesa reuşeşte să îmblânzească un murg negru din grajdul vărului baron şi călăreşte pe malul mării imaginându-şi că-l vede pe văr.

Dacă primul film este poetic, ecranizarea lui Lousi Malle este mult mai realistă, cu toate că este povestea Doppelganger, a dublului. Este ecranizarea povestirii William Wilson. În rolul principal este Alain Delon, care este într-un fel întruchiparea răului. Din copilărie, când era elev îşi chinuia colegii, dar apărea un alt elev, dublul său numit tot William Wilson care îl oprea pe dublul său rău. Este şi povestea reluată de Robert Louis Stevenson în Dr. Jeckyll şi mister Hyde.

Wilson se înscrie la Medicină şi vrea să facă o disecţie pe o frumoasă blondă, dar este oprit de alter-egoul său.

Este dat afară de la Medicină şi devine ofiţer, are un joc de cărţi contra frumoasei Giussepina interpretată de Brigitte Bardot, celălalt actor iconic la Franţei din acei ani. Wilson câştigă banii Giuseppinei şi ca pedeapsă când ea nu mai are de oferit o bate cu cravaşa. În acel moment apare alter-egoul şi arat că Wilson a trişat. Este imediat obligat să plece din grupul de ofiţeri, dar se duce şi-l provoacă la duel pe alter-ego. Acesta îl dezarmează, dar mişeleşte îl atacă cu un pumnal şi-l omoară! Se duce să se spovedească la un preot catolic, fără a fi catolic după care urcă în turla bisericii şi se aruncă de acolo. Căzut pe caldarâm preotul îl întoarce cu faţa în sus ca să constate că cel căzut este cu un pumnal înfipt în piept.

Ultimul film este opera lui Federico Fellini şi se numeşte Toby Dammit. Povestea este contemporană. Toby Dammit este un actor englez depravat, care urmează să facă un film la Roma. Şi Fellini se dezlănţuie, filmul lui este colaj de obsesii ale marelui regizor italian. El apasă atunci exact pe chestiuni care erau foarte la modă în anii 60. Sunt vremurile lui Andy Warhol, era Beatles, revoluţia sexuală, fenomenul hippy, drogurile. Toby Dammit este întruchiparea a ceea ce este mai rău, pentru conservatorii epocii, numele său duce la Satana, Dammit, Damn'it. De fapt întruchiparea diavolului este sugerată de o fetiţă cu o minge. Scena filmului este Roma lui Fellini, femeile nopţii ale lui Fellini din La dolce vita, din Roma lui Fellini. Totul este oniric, totul este în ceaţă. Şi Dammit sfârşeşte într-un Ferrari decapotabil în mare viteză când o sârmă îl decapitează. Şi capul este luat de fetiţa cu mingea.

Este un film plin de simboluri, suprarealist, oniric care îşi păstrează prospeţimea.

Pentru mine pe lângă nostalgiile pentru vârsta de 20 de ani, filmul continuă să fie un film de mare calitate. Chiar dacă IMDB îl cotează cu 6,6, când filmul acesta este de 10 plin!