Poziţia copilului

Trăim acum un val de simpatie pentru filmul românesc.

Prietenul meu, Iulian spune că este aceeaşi reacţie pe care au avut-o lumea când s-a lansat neorealismul italian.

La noi acest fenomen s-ar numi minimalismul cinematografic românesc.

Cinematograful clasic este pe ducă, în Piteşti există unul singur care cred că n-are decât câţiva spectatori pe săptămână, dacă îi are!

De ce avem acum filme foarte premiate, dar care însă nu fac săli pline?

Pentru că cineaştii tineri care au crescut cu modelul cinematografic dezvoltat de Lucian Pintilie, continuat de Mircea Daneliuc care a creat o şcoală în condiţii de libertate postdecembristă. 

Avem o şcoală de actorie de excepţie, nu degeaba se intra extrem de greu la IATC, maximum o pilă sau două pe promoţie. 

Există o experienţă regizorală de teatru formidabilă. În aceste condiţii au apărut câţiva regizori tineri care fac acum filme care primesc premii.

Câţiva regizori sunt de mare calibru. Cristi Puiu, apoi Cristian Mungiu, Corneliu Porumboiu şi acum Călin Peter Netzer care cu Poziţia Copilului primeşte al doilea mare premiu de prestigiu în lumea filmului.

Netzer primeşte Marele Premiu Ursul de Aur de la Berlin!

De ce acest premiu? Pentru că este o poveste credibilă, pentru că arta copiază viaţa, pentru că atmosfera este autentică, pentru că actorii români sunt excepţionali.

Povestea este de actualitate, nu mai este o poveste din trecutul comunist, ca la Cannes-ul lui Mungiu.

Povestea este a relaţiei dintre mamă şi fiu. Mama, Cornelia este personalitate dominatoare, interpretată de o actriţă de mare calibru Luminiţa Gheorghiu, colegă de generaţie cu mine.

Întâmplările au loc într-o societate românească acum segregată de avere. 

Fiul mamei dominatoare, Barbu comite un accident grav, omoară un copil pe şoseaua dinspre Slobozia spre Urziceni, la Bucu. Actorul care-l interpretează pe Barbu este Bogdan Dumitrache, care mie personal nu mi-a plăcut, n-are dicţie, nu este din selecţia aia din vremea IATC. Fiul îşi urăşte mama, s-a combinat cu o femeie cu un copil şi nu vrea să aibă cu familia nicio relaţie. Accidentul îi aduce împreună. Este o relaţie oedipiană între mamă şi copil, care te duce cu gândul la sexualitate, probabil şi asta îi accentuează reacţie de respingere a fiului. 

Mama Cornelia este scenografă, căsătorită cu chirurgul Aureliu Făgărăşanu (Florin Zamfirescu) fac împreună un cuplu de noveau riche, cu relaţii în politică şi în lumea bună bucureşteană, unde apare inclusiv soprana Leontina Văduva. 

Barbu este doctorand în chimie, are banii făcuţi de părinţi, dar este exasperat de grija pe care i-o poartă mama. Mama împreună cu  cumnata Guţa (Nataşa Raab) se ocupă să-l facă basma curată pe fiu respectiv, nepot. Agentul de poliţie care instrumentează cazul are nevoie de o intervenţie la chestiuni de arhitectură şi Cornelia care este la bază arhitectă şi-i promite ajutorul. Cornelia ia legătura cu martorul care poate schimba încadrarea. Acesta este interpretat de un actor care s-a specializat în roluri de ticălos şi care a fost şi în Palme d'Orul lui Mungiu, Vlad Ivanov. Ivanov face un rol scurt dar extrem de plin. Scena negocierii dintre martor şi mama, Cornelia este de fapt unul dintre cele mai importante ale filmului. Martorul este un ticălos, un gherţoi tipic al vremurilor noastre. L-a ţinut şi blocat în spatele SUV-ului Mercedes pe Barbu cu un Audi A4 încă de la de la Ţăndărei. Exact la ieşirea din Bucu a accelerat la 110 Km/oră observând că nişte copii sunt gata să traverseze şoseaua, lucru pe care Barbu nu avea cum să-l observe. Rezultă că accidentul îl are pe acest individ ca vinovat moral. Discuţia se desfăşoară ca între gangsteri, dar Cornelia nu este persoana care să fie şantajată. 

Finalul îi duce la familia semi-urbană a copilul omorât de Barbu. Cornelia începe să argumenteze şi să plângă în faţa părinţilor şi aceştia acceptă bani sub forma mitei mascate pentru acoperirea cheltuielilor de înmormântare. 

În final Barbu se duce la tatăl victimei şi acesta îi strânge mâna într-o disperare generoasă. 

Trăim într-o Românie caragialiană, cu un final de dramă şi de tragedie scrâşnită "pupat Piaţa Endependenţii".