luni, 13 ianuarie 2014

Destine paralele

Am tot meditat la aceste opinii până să le public.

Sunt probleme intelectuale, culturale, dar şi cu efecte ideologice şi politice. 
Este vorba de două personalităţi culturale importante a căror destine au multe în comun, religia familiei, aderenţele politice luate în tinereţe, activitatea academică, şi mărturiile scrise făcute acum când cei doi importanţi intelectuali sunt în pragul a 90 de ani.

Unul este Ion Ianoşi, celălalt este Paul Cornea.

Ion Ianoşi îşi publică o autobiografie, volum de memorii în care consemnează etapele vieţii sale, opţiunile ideologice, realizările academice. Ion Ianoşi este un maxist care nu  şi-a trădat opţiunile tinereţii şi crede în ele şi azi. A avut şi funcţii de importanţă medie în aparatul partidului comunist şi apoi o prodigioasă activitate îndelungată în mediul academic, la IATC şi Facultatea de Filosofie, Bucureşti.
De Ion Ianoşi am auzit prin 1987-1988, citind Epistolarul lui Gabriel Liiceanu.  Am aflat astfel că mirabila carte aceluiaşi Liiceanu, Jurnalul de la Păltiniş, care aniversează 30 de ani de la apariţie a apărut în librării datorită sprijinului necondiţionat al lui Ianoşi, carte căreia i-a făcut numeroase referate de susţinere.
Ianoşi remarca în scrisorile adresate lui Liiceanu diferenţele de opţiune filosofică dintre el marxist şi Liiceanu care era idealist. Cu toate astea profesorul Ianoşi admira pe tânărul filosof. 

După '90 Ianoşi a fost subiectul unui atac absolut deprimant din partea lui Mircea Mihăieş, pe motiv că a fost instructor de partid şi care ar fi făcut rău şi epurări la mijlocul anilor 50. Acest atac cu accente mizerabile a fost dezaprobat de mediul intelectual comunist. După apariţia cărţii de memorii a lui Ianoşi, Internaţionala mea am aflat că Vladimir Tismăneanu a fost meditat de Ianoşi pentru a intra la facultatea de Filosofie de la Universitatea Bucureşti. Asta a declanşat atacuri şi reacţii isterice din partea fostului elev împotriva meditatorului său. Neoconservatorul de ceva vreme Vladimir Tismăneanu reacţionează extrem de nervos când i se devoalează trecutul de vajnic învăţăcel şi militant comunist. Mă întreb dacă atacul jenant al lui Mihăieş nu este cauzat de amiciţia asumată sonor dintre Mircea şi  Volodia?

Pe de altă parte despre Paul Cornea cred că am auzit şi am citit pe vremea când eram licean, datorită studiilor de literatură. Pe vremea ultimului an de liceu eram extrem de interesat de perioada interbelică a literaturii române, care se sincronizase cu cea europeană şi care-mi trezea o vie curiozitate. Trebuie să reamintesc că am trăit în acea vreme o perioadă de tranziţie în literatura noastră. Când am început liceul, Maiorescu era expresia mentalităţilor burgheze care obligase la lipsuri şi nedreptăţi făcute bietului Eminescu, încă se studiau  curentele literare interbelice în viziune realist socialistă. Erau blamate trăirismul, gândirismul era reacţionar, nu ştiam şi se obscura că Şcoala Ardeleană este produsul opţiunii greco catolice a intelectualilor ardeleni din secolul XVIII. 
Cartea de memorii Cea fost cum a fost Paul Cornea de vorbă cu Daniel Cristea-Enache conţine mărturii ale profesorului Cornea făcute fostului student Daniel Cristea Enache. Cum am remarcat şi în presa culturală foştii studenţi au amintiri excelente despre profesorul Cornea. 
Toate bune dacă mărturiile ar fi complete şi nu ar jumătăţi de adevăruri. Domnul Paul Cornea beneficiază şi de faptul că fiul său, Andrei Cornea este un vajnic martor al lui Băsescu şi foarte vocal neoconservator. El este unul din redactorii revistei 22 care i-au dat turnura extrem de partizană din 2004, excelentei reviste fondate de Stelian Tănase. Agitatul Vladimir Tismăneanu are obrăznicia să-l facă pe Cornea de anti-comunist! Cum poţi să-l caracterizezi astfel pe Paul Cornea. El poate fi un dezamăgit de comunism cum au fost mulţi intelectuali marxişti dar este excesiv şi hilar să caracterizezi invers, poate fi chiar jignitor!! 
Interesul lui Tismăneanu care nu încetează să publice apologii despre aceste memorii, dezvăluie o slăbiciune! Prin opţiunile şi dezamăgirile acestui stimabil profesor Tismăneanu se vede în oglindă şi vrea să-şi justifice opţiunile din tinereţe, pe care le renegă vehement acum.
Vorbind despre biografia celor doi prestigioşi intelectuali, am fost intrigat de diferenţa dintre biografia celor doi publicată de Wikipedia şi de o carte care poate fi contestată, dar care conţine activitatea acestor intelectuali, cu un comentariu răutăcios al autorului la fiul lui Cornea.

Wikipedia este extrem de precară la biografia lui Paul Cornea, n-are nimic din tinereţea revoluţionară a profesorului,dar mult mai extinsă la  Ion Ianoşi. Din biografia politică a profesorului Cornea rezultă că acestea a ocupat demnităţi importante ideologice, că a fost implicat prin anii 50 în vânătoare de   deviatori de dreapta sau stânga. Aşa că atacurile lui Mihăieş şi a lui Tismăneanu la Ianoşi par să aibă raţiunea că nimeni nu-i curat, chiar dacă nu se documentează acţiuni de represiune ideologică la acesta. Este adică viţăvercea, cum zice nemuritorul ....Caragiale.

În final am să public cele două biografii. Prima este din cartea amintită, a doua din Wikipedia.

Honni soi qui mai y pense!


CORNEA, Paul (n. Paul COHN LUCA, fiul lui Leon şi Golda) (n. 3.XI.1924, Bucureşti)– în biografia oficială critic şi istoric literar; în realitatea obscurată membru U.T.C. din 1942 şi al P.C.R. din decembrie 1944; după 1945 redactor ocazional la Scânteia52, secretar al C.C. al Uniunii Tineretului Muncitoresc (1948-1954)53; participant la epurarea cu iz de “vânătoare de vrăjitoare” din 1952 (Constantiniu 2003: 15); redactor responsabil al ziarului Tânărul Muncitor şi şeful secţiei Propagandă şi Agitaţie a U.T.M. (în 1951), iar în paralel conferenţiar la catedra de marxism-leninism a Institutului Politehnic Bucureşti (coleg de catedră cu Alexandra Sidorovici, Pavel Câmpeanu, etc.54) şi membru al uneia din conferinţele raionale de partid din Bucureşti; director general al Direcţiei Generale a Artelor în Ministerul Culturii (1953-1957), şeful Direcţiei Generale a Studioului de Filme Bucureşti (1957-1965), ulterior profesor la Facultatea de Filologie a Universităţii (pe atunci) “C.I. Parhon” din Bucureşti, profesor la “Academia Ştefan Gheorghiu” în anii 70 (cf. Simionescu 2005), iar apoi membru în conducerea Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste; după 1990 în funcţii importante la Consiliul Culturii, secretar de stat la Ministerul Educaţiei Naţionale (1990-1992) şi decan al Facultăţii de Litere din Bucureşti (1990-1996); tatăl lui Andrei Cornea, cel care îl denigra zelos la TVR pe Adrian Păunescu chiar în timpul înmormântării acestuia;

Este fiul lui Leon Constantin Luca, maistru tipograf, și al Olgăi. A urmat liceul în București, la Liceul Evreiesc de Băieți „Cultura”, unde îl are profesor pe dramaturgul și eseistul Mihail Sebastian. Este licențiat în Litere și Filosofie al Universității din București în 1948, secția Sociologie. Devine doctor în filologie în 1971. A deținut funcții importante, înainte de 1990, în Consiliul Culturii, în domeniul cinematografiei, și a fost cercetător la Institutul de Istorie și Teorie Literară „G. Călinescu”. După 1990 a devenit secretar de stat în Ministerul Educației Naționale și decan al Facultății de Litere între 1990 și 1993. Specialist în perioada pre-Romantismului românesc și a Romantismului. Teoretician literar cu interese în zona literaturii comparate și a teoriei literare. În prezent este profesor asociat la Facultatea de Litere din Universitatea București și unul dintre cei mai importanți interpreți ai fenomenului literar (critică, teoria și istoria literaturii, comparatism).


IANOŞI, Ion (n. Janos Maximilian STEINBERGER, zis şi “Jancsi”, fiul lui Iuliu Steinberger şi Ana Lato (n. Leitner)) (n. 1 mai 1928, Braşov) – scriitor, eseist, traducător; membru U.T.C. din 1945, student la filosofie la Universitatea Jdanov din (pe atunci) Leningrad (1949-1954), unde obţine şi titlul de doctor (1955); după revenirea în ţară ziarist la Elore (1955-1956), activist şi instructor al C.C. la sectorul de Artă al secţiei Ştiinţă şi Cultură a C.C. al P.M.R. (1956-1965), profesor la I.A.T.C.303 (1955-1958), ulterior scriitor şi profesor timp de decenii (din 1976 şeful catedrei de estetică) la Facultatea de Filosofie a Universităţii Bucureşti; membru de onoare al Academiei Române (2001);

Provine dintr-o familie evreiască înstărită din Brașov, în care se vorbea maghiară și germană, bunicul său fiind un burghez de proveniență austro-ungară. Între anii 1940 și 1944, după intrarea în vigoare a legislației antisemite, Ion Ianoși a fost dat afară din școlile de stat din cauza originii sale evreiești. În această perioadă a urmat o școală evreiască de meserii, în urma căreia a primit calificarea de lăcătuș. Între anii 1944-1946 recuperează clasele pierdute, iar în 1947 susține examenul de bacalaureat.
Îmbrățișează doctrina comunistă, întrând în contact cu aceasta între anii 1945 - 1947, când a frecventat anumite grupări ale UTC-ului, iar mai apoi pe cele ale Tineretului Progresist. După intrarea în Partidul Comunist, se înscrie la cursurile Universității din Cluj, unde întâlnește mulți studenți cu convingeri asemănătoare. Între anii 1949-1953 este trimis la studii la Sankt Petersburg(Leningrad), în cadrul Universității Jdanov, unde a urmat cursurile Facultății de Filosofie.
Se întoarce în România în 1955 și, datorită unui articol publicat în presa rusească și preluat de presa din România, i se permite să-și continue studiile. Se înscrie la doctorat, o formă de doctorat cu durata de studii de 3 ani, numită Aspirantură, stadiu pe care îl parcurge într-un singur an și la sfârșitul căruia prezintă o lucrare de estetică cu o temă despre imaginea artistică.
Gânditor de stânga, membru al Partidului Comunist Român și activist al Comitetului Central la cumpăna anilor '50-'60, a fost unul dintre puținii teoreticieni „luminați" ai stângii, care au jucat un rol important în modelarea câmpului intelectual românesc. În 1956 devine instructor al CC, la Sectorul de Artă la Secția de Știință și Cultură, iar în anii '70 și '80 începe o prodigioasă activitate de scriitor și profesor, ajutând ca referent de editură la apariția unui număr de lucrări considerate „dificile” în epocă (Jurnalul de la Păltiniș, Epistolar etc.).
După o perioadă în care folosise în activitatea didactică și publicistică pseudonimul Jánosi și varianta românizată Ianoși, în anul 1958 își schimbă oficial numele în Ioan-Maximilian Jánosi.[3]
A purtat corespondență și a păstrat legături de prietenie și colaborare, de-a lungul timpului, cu numeroși scriitori sau teoreticieni români de marcă, printre care Belu Zilber, Constantin Noica, Henri Wald, Alexandru Dragomir, Radu Cosașu, Gabriel Liiceanu sau Zigu Ornea. Este autor a numeroase lucrări de filosofie, estetică, istorie literară, monografie și memorialistică, în care sobrietatea speculației se împletește cu generozitatea tolerantă a interpretării. Studiind istoria ideilor și mentalităților, eseurile lui Ianoși pledează în general pentru nuanțare și analiză, împotrivindu-se maniheismelor în gândire care au avut, pentru istoria secolului XX în special, consecințe ideologice și practice devastatoare. De peste patru decenii, Ion Ianoși este profesor de filosofie și estetică la Facultatea de Filosofie a Universității din București. Din 2001, este membru de onoare al Academiei Române.
Anul 2008 a fost declarat de Grupul Ideea Europeană & EuroPress „Anul Ion Ianoși” – prilej cu care eruditul cărturar este sărbătorit printr-o serie de conferințe și dezbateri.




Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu