Muzica anilor 70

O întâmplare fericită a făcut ca Dilema Veche să ofere un dosar dedicat muzicii electronice dinainte de 89 şi să văd un film la Cinemax numit Still Crazy pe acelaşi subiect.

De câte ori se agită subiecte de acest gen îi revin în minte momentele tinereţii din perioada studenţiei.

Atunci am cunoscut pe unul din protagoniştii acestui dosar.

Am fost invitat prin toamna lui 69 să ascult prin cămin un tip cu plete şi chitară. Se numea Mircea Florian! Este sătmărean şi coleg, concitadin şi prieten cu altă figură a acestei perioade Sandu Mitaru. Sandu Mitaru şi el mai comitea la fluier sau flaut, ulterior cu carieră prestigioasă de computerist în SUA. 

Celebru va deveni Mircea Florian, cântăreţ de folk! Îmi reamintesc de cântecele lui cu versuri trăsnite:

mama mai pluteşte/tata nu mai zboară, 
titlul unui cântec unde cred că erau aceste versuri, Veveriţa subacvatică!

Apoi spre sfârşitul anilor de studii, Mircea Florian devenise vocalistul unei formaţii de politehnişti, Lotus, unde la chitară era şi concitadinul şi amicul Răzvan Rotescu, emigrat şi el prin SUA. Ca vocalist de rock Mircea nu mai era aşa convingător. Ulterior am aflat că s-a ocupat de muzică experimentală, electronică.

Ştiam că pentru muzicienii congeneri mirajul era sintetizatorul inginerului Moog (expresie de la unul din prezentatorii de la Europa Liberă!), venit cu o expoziţie americană, la care au cântat Adrian Enescu  Dan Andrei Aldea. Celebru era clăparul lui Phoenix, Şpitzi Reininger, care procurase şi el unul de afară.

Pentru mine muzica electronică înseamnă Pictures at an Exhibition de Emerson, Lake & Palmer. Un disc îl adusese Nelu Dumitrache din Germania şi-l ascultam cu sfinţenie, precum şi The other side of the moon de Pink Floyd. Se fac zece ani de când s-a prăpădit bietul Nelu.

Nu ştiam de sintetizatorul realizat de Bibi Ionescu care cânta cu Aldea la Sfinx. Însă cea mai interesantă informaţie pe care o dă Bibi Ionescu a fost despre nivelul muzicii lor şi a noastră, din România. Ei cântau la cabaret prin Germania. 

S-a dus la un concert Genesis, unde în locul lui Peter Gabriel, vocea era Phil Collins. Şi atunci Bibi şi-a dat seama că n-au niciun viitor, profesionalismul şi  calitatea muzicală, uşurinţa cu care erau buni cei de la Genesis l-au convins să se întoarcă înapoi în România. Azi este patron la o firmă care asigură evenimente muzicale Stage Expert Ltd. Probabil că nici soarta din exil a băieţilor de la Phoenix nu a fost diferită.

Pentru noi aceste nume legendare ale muzicii acelei epoci ne stârneşte nostalgia.

Nu am avut Beatles sau Rolling Stones, îi aveam pe Phoenix sau Sfinx, Olimpic 64 cu Dorim Liviu Zaharia, pe Sideral Modal Quartet cu Mugur Winkler cît au fost pe la noi şi au fost un fel de surogat de bună calitate.

Aveam să mă conving de profesionalismul marilor trupe de rock când i-am văzut după 2000 pe Rolling Stones şi AC/DC şi nu pot decât să agreez cu opinia lui Bibi Ionescu, muzicieni desăvârşiţi cu ingineri de sunte geniali. Başii la concertul lui Rolling Stones erau perfect reglaţi, pe când cei ai trupei englezeşti din deschidere mi-au răsunat în stomac!

Întâmplător, cum am spus, am văzut un film englezesc despre un come back al unei trupe fictive, celebre în anii 70, Strange Fruit. Numai englezii puteau face un astfel de film, regăsirea membrilor trupei este un prilej de rememorări, fiecare şi-a urmat drumul, sunt mai bătrâni, şi sunt puşi să facă un turneu prin Olanda cu multe aventuri, cu nereuşite, dar în final îşi regăsesc vivacitatea. 

Lipsea însă liderul, chitaristul legendar Brian Lovell, care murise. Sufletul trupei, Karen Knowels, îndrăgostită de Brian îl regăseşte într-un  aşezământ de sănătate mintală, fusese internat acolo îşi revenise şi se ocupa de ....grădinărit! 

Finalul este apoteotic, Strange Fruit sunt invitaţi la un concert rock, încep să cânte, mulţimea este entuziasmată, dar intră în delir când Brian Lovell apare şi el la chitară. 

Film frumos, cântece rock foarte bune, actori excelenţi, un Bill Nighy, mai tânăr cu 20 de ani, într-un rol de vocalist în genul David Bowie! 

Doar englezii sunt în stare de asta, cum ne-au fericit cu inegalabila muzică a anilor 60-70!