Este o carte scrisă de istoricul Ovidiu Pecican, preocupat de istoria principatelor române. Se obișnuiește să considere că cronicarii moldoveni sunt mai importanți privind istoria Principatului Moldovei, iar cronicarii munteni nu au o așa de mare importanță. Cartea foarte voluminoasă, are 658 de pagini, în centrul ei fiind Letopisețul cantacuzinesc, prima cronică în limba română apărut cumva la finalul secolului al XVII-lea despre Țara Românească. Aș vrea acum să lămuresc ceva important, cum se numea în documente Țara Românească? Documentele cancelariei Țării Românești au fost scrise în limba slavă și denumirea era cea dată de cancelaria Imperiului Bizantin Ungrovlahia! Adică Vlahia, Valahia de lângă Ungaria, spre deosebire de Vlahia Mare din Munții Pindului. Opinia mea este că în arealul geografic din Macedonia până în arealul geografic al nordului Dunării trăia o populație romanizată numită vlahi (valahi) de către bizantini, germanici, slavi și ulterior unguri. După migrația slavă din secolul VI populația vlahă, românească a fost despărțită de slavizarea Bulgariei de azi. Cei din sud Macedonia, au mai contribuit la Țaratul Vlaho Bulgar al fraților Assan și a lui Ioniță la sfârșitul secolului XII. În Letopisețul Cantacuzinesc sunt cuprinse două legende orale privind formarea statului dintre Carpați și Dunăre. O primă formă de statalitate ar fi cea a Banatului Severinului care a avut capitală Turnu Severin, apoi Strehaia și în final Craiova. Această statalitate este cuprinsă în Legenda Descălicătorilor Pravoslavnici Creștini. Această legendă este documentată și de Diploma Cavalerilor Ioaniți de la 1247 care vorbește de formațiuni feudale din Oltenia a lui Litovoi, Ioan și Farcaș. Este legenda despre primii Basarabi. Apoi este Legenda lui Negru Vodă. Acesta vine din Țara Făgărașului și Amlașului (Mărginimea Sibiului) unde era herzeg, adică duce. El descalecă la Câmpulung Muscel în 1291 cu români sași și unguri. Legenda este certificată de mormântul lui Laurențiu de Longocampo la Câmpulung în biserica catolică de acolo. Aceste formațiuni feudale prime erau sub suzeranitate maghiară. Basarab obține independența față de regatul maghiar și acesta reunește toate regiunile dintre munți și Dunăre din sudul României de azi. Limba de la cancelarie a lui Basarab și a urmașilor a fost și slavona și latina. A predominat slavona, limba de cult a ortodoxiei românești în vremea lui Mircea cel Bătrân și din cauză că în Ungrovlahia au migrat mulți preoți și călugări slavi, bulgari și sârbi din Balcanii ocupați de turcii otomani. În liceu nu îmi amintesc să se fi discutat la istorie despre aceste probleme de denumire ale țării, ci s-a vorbit doar de Țara Românească! După ce în secolul XVI spre XVII a româna s-a impus ca limbă de cancelarie în principatul dintre Carpați și Dunăre, dar și în biserică, acesta a primit numele normal de Țara Românească.
Atunci au început să fie redactate și primele cronici în limba română. Prima ar fi o cronică a lui Mihai Viteazul, scrisă de boierii Buzești, care a dispărut, dar care a fost sursă inclusiv pentru Letopisețul Cantacuzinesc. Pecican, pe urma altor cercetători spune că redactorul acestei cronici ar fi Stoica Ludescu. Fiind o cronică a familiei Cantacuzino, boierii adversari ai Bălenilor au scris și ei o cronică a Bălenilor, redactată, se pare de Radu Popescu și finalizată pe la 1729. Cronicile preamăresc pe domnitorii care se luptă cu turcii, apar elemente care documentează originea comună a locuitorilor din Țara Românească și Moldova, cât și a românilor din Ardeal. Sunt argumente pentru acțiunea politică și militară a lui Mihai Viteazul care reunește cele trei provincii românești. Asta arată că limba română începe să predomine în defavoarea slavonei, care începe să fie înlocuită și în biserică.
Cartea lui Pecican arată preocupările acestuia privind începuturile statalităților românești.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu