Ploieșteni nostalgici

 

Felicitări încă odată pentru efortul pe care-l face Marius Bâzu ca să strângă amintiri ale unor ploieșteni, in special absolvenți ai liceului I. L. Caragiale, despre orașul lor iubit. Și eu sunt sensibil la aceste amintiri, pentru că sunt ploieștean născut aici, dar cariera mea profesională m-a dus la Pitești! Sunt piteștean de 51 de ani, sunt Fiul al Argeșului și Muscelului, titlu onorific, dar rămân oricum ploieștean și prahovean. Nu pot să țin cu FC Argeș, am ajuns aici, la Pitești pe vremea marelui Dobrin, dar rămân petrolist, echipa de fotbal a orașului Ploiești, echipa mea de suflet. Nu mai țin minte marile performanțe ale lui Petrolul din 57, 58, eram prea mic, dar am fost contemporan cu victoria Petrolului contra lui Liverpool, devenită azi echipa mea preferată, alături de Real Madrid. 

Ce să spun despre oraș, e un oraș urât, oraș de câmpie, sufocat de căldură vara, friguros iarna din cauza crivățului dinspre Est. Student la București nu am simțit nicio deosebire, dar ajungând la Pitești, oraș între dealuri, clima este astfel, nu chiar așa de excesivă. Industria a făcut din Ploiești al doilea mare centru industrial, după București și ulterior și după Brașov. Tata a lucrat la Uzina 1 Mai, unde se producea utilaj petrolier, azi a dispărut, va fi un mall? Industria petrolului a făcut din Ploiești un oraș poluat, nu se vedeau Bucegii ca acum, chiar dacă unii spun că și atunci îi puteai vedea, poate de pe la Câmpina? Industria petrolului a făcut din Ploiești un oraș atractiv pentru ingineri și muncitori. A devenit un oraș cosmopolit cu mulți străini și minoritari. Coloniile tehnicienilor străini de pe lângă rafinăriile ploieștene au dotat orașul cu multe piscine și terenuri de tenis. În copilărie eram prieten la grădiniță cu un evreu, care ulterior a fost olimpic internațional la matematică și un foarte bun informatician. Sora mea avea cea mai bună prietenă o evreică. Au emigrat în Israel. Pe strada mea erau amestecături de români etnici, dar și de alte nații, greci, italieni, ucraineni, și o poloneză prin mariaj. Și erau și credințe diferite, catolici, unde mă ducea mama de sărbătoarea crinilor, prima comuniune?! luterani, erau și sinagogi, etc. Singura zonă frumoasă a Ploieștiului este Bulevardul care are pe străzile laterale câteva vile superbe. Am locuit în proximitate, pe Babeuf, cum se numea fostul Costaki Conachi, actualmente Pictor Petre Negulescu, care dădea în Jdanov, fostă CA Rosetti, azi Bobâlna! paralelă pe dreapta bulevardului. Îmi dau seama că o perioadă am fost cvasi vecin cu Marius, care a stat pe Gabriel Peri, în proximitatea Bisericii Sf. Gheorghe, biserica parohială de care țineam având și hramul numelui meu, Gheorghe și unde mă ducea mama de sărbătorile mari, în special de Paști. Și eu îmi amintesc de statuile Sfinților Petru și Pavel ce dădeau numele liceului nostru, ce-mi trezeau fiori. Fațada a fost bombardată în 1944 și liceul s-a mutat în clădirea actuală a fostei Școli Comerciale. Fațada a fost refăcută în stil sovietic, ca și Gara de Sud, și a fost sediul unui liceu industrial de chimie, până să fie înființat Liceul nr. 2, azi Mihai Viteazul. Dacă colegii mei de promoție de la Școala Elementară nr. 1, de pa Bobâlna, au mers la acest liceu, decizia să devin caragialist a fost a mamei, și nu regret. Am avut profesori excepționali cu studii interbelice. Îmi dau seama că am fost altfel decât elevii de azi. În lipsa tentațiilor ne ocupam cu învățătura, cei talentați cu sportul, eu n-am prea fost, doar cu fotbalul prin curte școlii unde am făcut clasele 1-4, curte unde ajungeam sărind peste magazia din spatele curții mele. Îmi amintesc cu mare drag de Muzeul Regional de Istorie, pe lângă care treceam spre Palatul Pionierilor și intram să mă semnez în carte de onoare a muzeului. Acest muzeu inițial păzit și de pe atunci Iulian Negulescu, azi Julian Negulesco, cu care am devenit prieten pe internet. Ne-am petrecut, el a terminat liceul în 1963, eu îl începeam atunci. Cum am zis, am devenit amici pe internet, i-a plăcut blogul și ne-am văzut fizic în toamna lui 2023. Îmi dau seama de actul nebunesc al lui Iulian de a rămâne în Franța, fără să știe limba, făcuse engleza, nu mai vorbim de rusă, cu 13 franci în buzunar. A avut noroc, a găsit un loc de dormit și apoi a întâlnit omul care i-a schimbat soarta și a ajuns un actor și regizor francez de succes. Sentimentul ăsta  de a ajunge undeva fără sa ai bani mi s-a întâmplat și mie în 2003, când ajuns la Viena, în West Bahnhof nu am putut scoate bani de la bancomat. BRD se trezise se facă mentenanță câteva zile, azi nu mai fac așa. Aveam doar 10 lei în buzunar, de frica hoților de tren. Am schimbat pe nici un euro. Prietenul de la Viena lipsea și disperat, am luat trenul spre Munchen, unde am avut noroc ca prietenul meu regretat, Mircea să-mi răspundă la telefon și ajuns noaptea târziu la Neckarelz mi-a dat 250 de Euro și o masă la cârciuma gării. Mi-am dat seama cât de important este să ai prieteni în Europa de Vest și aveam. Coșmarul s-a transformat în cea mai frumoasă călătorie prin Occident. Cum spuneam Julian a avut un înger păzitor și eu pot da mărturie, pentru că pe mine m-a salvat de două ori, când iresponsabili erau să mă calce pe trecerea de pietoni. Julian avut norocul să fie prieten la Paris cu Emil Cioran. Acesta îi spunea cum este cu limba maternă, care apare când nu vrei, ei fiind maeștri ai cuvântului, Cioran în scris, Julian pe scenă, sau în film.  Julian este excedat de excesul de azi a americanismelor, dar se repetă fenomenul din secolul XIX când au intrat multe franțuzisme, care îl fac pe un scriitor de azi să spună că limba română este o invenție recentă. Uită că Scrisoarea lui Neacșu din Câmpulung este inteligibilă și unui slab cunoscător de română? Este în fapt un fenomen normal și alte limbi sunt sub asaltul americanismelor.   Revenind la Marius, avem în comun plăcerea cititului și a văzutului de filme. Pe mine mă lua Moșu', chiriașul din curte și mergeam la Cinema Tineretului, dar cum Moșu' era cam bețiv și adormea la film mă lega cu o sfoară ca să nu fug, aveam 5 ani pe atunci. Lui Marius îi plăcea atunci în copilărie să-i fie povestite filme și cărți, acum se enervează când povestesc filme pe blog....hahahaha!  

Și celelalte contribuții sunt interesante, cum este cea a inginerului constructor Dabija, despre mentalitățile iresponsabile ale politrucilor privind construcția blocurilor. Și asta îmi amintește de faptul că cam toți pe acea vreme locuiam la case pe pământ, cum se zice acum. Pe strada mea erau două vile cu etaj, al vecinilor de lângă casa mea, avocatul Zingrilara și a inginerului Tăutu. Acum au apărut vile noi. Mai remarc ceva și la Marius și la Julian, aveau rude cu probleme, care determinau părinții să le atragă atenția la ce vorbesc. Eu am fost scutit de aceste avertismente, ai mei nu îndrăzneau să facă politică cu mine și așa am fost un mic comunist indecent până prin a 7-a și am deținut funcții importante, ajungând președinte de unitate pe școală la pionier. Conta că aveam origine sănătoasă, tata era muncitor. N-am pățit ca Iulian care a fost pus la punct de un băiat mai mare care l-a înjurat când s-a lăudat cu cravata de pionier.   Doar mai târziu, când mi-am început cariera profesională, am aflat că nu am un dosar bun, că tata a avut și el o tinerețe  deochiată, asemenea cu Emil Cioran.

Cartea merită citită și remarc talentul lui Julian la scris, chiar dacă e mai mult francez, dar și al lui Marius, care a ajuns și romancier.