Două filme cu Ava Gardner

Am avut ocazia să văd două filme cu frumosa actriță Ava Gardner una din divele brunete ale Hollywodului postbelic.

One touch of Venus

Este o comedie romantică realizată în 1948 când Ava avea doar 26 de ani și era trecută deja prin două mariaje, primul cu Mickey Rooney,

Subiectul este simplu. La un mare magazin din New York este adusă o statuie care o reprezintă pe Venus din Anatolia. Vitrinierul Eddie Hatch o sărută și statuia lui Venus învie (Ava Gardener). De aici multe întâmplări haioase, inclusiv că patronul magazinului face o pasiune pentru ea. Începe competiția între angajat și patron pentri inima zeiței.

Finalmente Venus redevine statuie, dar minune! La magazin apare o nouă angajată cu prenumele Venus, tot Ava Gradner!

Mogambo

Acesta este un film mai complex. Este ceea ce astăzi ar putea fi considerat un film rasist. 

Regizorul este faimosul John Ford.

Exterioarele sunt filmate în 1953 în Tanganika (azi Tanzania!), Kenya, Africa Ecuatorială Franceză, Congo. Suntem în perioada post război mondial, încă este colonialismul la putere.

Negrii africani sunt un decor etnografic, buni doar să servească albii. 

Acest film este o melodramă cu actori de top ai vremii.

Victor Marswell ( Clark Gable) este organizator de safari, capturează animale pentru grădini zoologice, undeva în Tanganika, pe marginea unui fluviu care se varsă în Oceanul Indian, pe coasta Africii de Est sub stăpânire engleză. Victor se pomenește cu Eloise Kelly (Ava Gardner), invitată la safari de un maharajah indian, care plecase deja. Între dei doi se pare că se înfiripă o idilă. 

Iată că apare cuplul Nordley, el englez, antropolog interesat de viața gorilelor. Soția lui este frumoasa Linda (Grace Kelly). Nordley este înțepat de musca țețe și face o febră intensă fiind salvat de Victor.

Linda este atrasă de Victor și de aici dandana, ambele dive se bat pe tomnaticul Clark Gable.

Filmul se termină cu happy end, adică rămâne totuși cu Kelly (Ava Gardner).

Este un film complet lipsit de corectitudine politică. Negrii sunt musulmani, unii par a fi periculoși pentru bieții albi, care trebuie să se protejeze cu puștile, sunt doar în poziția de slugi, nu liberi și stăpâni pe Africa pe care au lăsat-o în degringoladă cum se vede și azi, lipsiți de ajutorul albilor și acum la dispoziția hrăpăreților galbeni chinezi!

Două filme și un serial scandinav

Am să prezint două filme  și un serial scandinav care mi-au plăcut. Le voi prezenta în ordine inversă vizionării. 

Barefoot Contessa

Este un film din 1954 având în fruntea distribuției pe Humphrey Bogart și pe Ava Gardner. Este de fapt o adaptare a Cenușăresei. 

Numele regizorului mi-a sărit în ochi Mankiewicz. Este regizorul unor unor filme celebre precum Totul despre Eva și Cleopatra! 

Maria Vargas (Ava Gardner) este o renumită dansatoare spaniolă în Madrid. Este descoperită de regizorul Harry Dawes (Humphrey Bogart). El îi însoțește pe bogătașul producător Kirk Edwards și PR-ul Oscar Moldoon. Harry o convinge pe Maria să vină la Hollywood unde devine actriță de succes. 

Maria face trei filme cu Harry și cunoaște celebritatea. 

Maria îl părăsește pe Kirk și pleacă cu iahtul sudamericanului Bravano pe Cote d'Azur. Aici o duce în petreceri. În secret se duce într-un sălaș țigănesc să danseze.

Se certă rău cu Bravano și contele Torlato-Favrini îl pălmuiește pe Bravano și pleacă cu Maria la reședința din Rappalo, Italia. 

Aici cei doi se îndrăgostesc nebunește și contele o ia de soție pe Maria. 

Dar în noaptae nunții contele îi mărturisește că că din război la Benghazi și-a pierdut într-o explozie podoabele masculine. Contele are un strămoș care l-a ucis pe Cesare Borgia, dar vor rămâne acum fără urmași.

Harry îi  rămâne  confindent și Maria îi mărturisește că are un amant și va produce totuși un moștenitor conților Torlato-Favrini. Harry bănuiește ceva rău. Prea tîrziu, contele îi împușcă pe cei doi amanți și se predă poliției. 

Totul este povestit de Dawes la înmormântarea contesei cu o statuie cu picioarele goale cum îi plăcea să danseze.

Filmul este excelent făcut, Bogart este mai bătrân decât în Casablanca, dar rămâne la fel de fascinant. 

Nu pot decât să regret că nu se mai fac astfel de filme, cum erau cele din  perioada de aur a Hollywoodului. 

Gli Infedeli 

Acestă comedie italiană mi-a făcut plăcere să o vizionez pentru că este plină de umor. Este o serie de scheciuri având doi protagoniști în actorii Riccardo Scamarcia și Valerio Mastandrea. 

Scamarcio este prototipul amantului latin , brunet, cu părul creț. Este infidelul de bază. 

Mastandrea este mai copt și poate interpreta bărbatul de mai multe vârste. 

În primul scheci Mastandrea este convins de soție să mărturisească că a înșelat-o. Drept mulțumire și ea îi spune că l-a înșelat. Așa că soțul este disperat să afle dacă cel cu care s-a culcat o are mai mare decât a lui, obsesie primă bărbătească. 

În alt scheci Scamarcia este la un team building și caută o femeie și ajunge să o abordeze pe o urâtă, care îl respinge și nu-i mai rămâne decât să se satisfacă singur. A doua zi o abordează pe șoferița blondă, evident din Moldova de peste Prut, care îi pune la punct că pasagerii nu vorbesc  cu șoferul.

O comedie fără mari pretenții, dar simpatică și cu defectele bărbătești. 

Maskineriet

Acest serial suedez mi-a dat de furcă pentru că la început se întâmplă în Norvegia. Cineva îmi spusese că între limba suedeză și cea norvegiană nu există deosebiri, poate minime. Nu același lucru este cu daneza.

Pentru că în Scandinavia nu prea se întâmplă crime și hoții, cineaștii suplinesc acest lucru. Este in serial polițist plin de violență. 

Personajul principal este Olle Hulten, un tip însurat cu fiica patronului, care are o firmă de mașini de construcții unde lucrează și Olle. El și-a schimbat numele după al soției. 

Tipul este la un team building în Norvegia peste golf, unde acesta se îmbată rău. Se trezește într-o mașină într-un feribot cu o geantă de bani. Era o parte din furtul în care sunt folosite mașinile cumpărate de la firma pe semnătura lui. De fapt treaba este complicată. Olle plecase din Norvegia pe o platformă de petrol apoi se dusese în Mexic unde se îndrăgostește de Victoria o brunetă norvegiană împlicată în jaf.

Serialul prezinte tribulațiile lui Olle, fiu de polițist care avusese o tinerețe agitată.

Este un film în care bandiții scapă mereu, polițiștii par cam nătângi, dar în final ei rezolvă ca cazul.

De văzut!

On Grand Strategy de John Lewis Gaddis

Este o carte de istorie dar și de filosofie a istoriei. A fost tradusă în românește cu titlul: Despre marea strategie.

Autorul care este profesor la Yale și la academii militare americane studiază strategiile și marile erori ale unor comandanți de oști începând din antichitate.

Teoria lui este că există două tipuri de strategi militari: aricii!!! și vulpile.

Cei de tipul arici sunt cei care știu totul și care ajung la catastrofe militare. Vulpile în schimb sunt cei care se adaptează funcție de situație și reușesc în final.

Primul exemplu de arici este regele Persiei Xerxes care invadează Grecia în pofida vulpii Artabaxes, consilierul său și suferă înfrângerea de la Salamina.

De fapt cei care teoretizează aceste tipuri de strategie sunt Sfântul Augustin cu Cetatea lui Dumnezeu pentru arici și Machiavelli cu Principele pentru vulpi, evident!

Alte exemple sunt regele Philip al II-lea al Spaniei care cu Invincibila Armada vrea să ocupe Anglia și să readucă catolicismul și regina Elisabeta I care era o vulpe practică și care cu ajutorul amiralilor și cu vremea nefavorabilă a distrus ideea unui arici.

Mai este și exemplul lui Napoleon și Campania sa din Rusia comentată de doi mari titaniai scrisului.

Unul este chiar Clausevitz care participat la acest război în armata țarului Alexandru I și care a scris cartea fundamentală Despre război și are teza că războiul este continuarea politicii cu alte mijloace.

Gaddis face referire și la Război și Pace a marelui romancier Tolstoi.

Urmează exemplele revoluției americane și Lincoln care a știut cum să înfrângă pe condfederați și să salveze Uniunea și să emancipeze pe negri că tot este de actualitate!

Ultimul exemplu este atitudinea practică a lui Roosevelt care știa cine este Stalin, dar l-a ajutat ca să îl înfrângă pe Hitler. 

Este o carte interesantă pentru cei care sunt care iubesc istoria.

La Boheme la Metropolitan - înregistrare istorică din 1982

Ascultând sfatul profesorului Voicu Groza de la Toronto am urmărit aseară La Boheme.

Este o înregistrare istorică din 1982 având a vedete pe Renata Scotto și pe Jose Carreras și avându-l ca regizor pe Franco Zeffirelli!

În primul rând am fost uimit cât de tineri erau interpreții, dar și faimosul dirijor James Levine, acesta nu împlinise încă 40 de ani!

Povestea este din finalul de secol XIX, a artiștilor maudits - blestemați. Rodolfo - Carreras este poet, iar Marcello este pictor. E vremea impresioniștilor majoritatea morți în sărăcie, care umplu azi de bani pe negustorii de artă. Este și povestea tristă a midinetelor - damele de consumație care au aceeași soartă tristă precum iubiții lor artiști.

Momentul în care m-a străfugerat o idee ascultând muzica atât de dramatică mi-a reamintit brusc cine este autorul Giaccomo Puccini. El este unul din marii compozitori ai curentului verist. Până la ei, opera avea subiecte de basme, evenimente istorice. Dar veriștii s-au inspirat din realitatea contemporană. De Puccini mi-a reamintit că astă toamnă i-am vizitat locuința din Lucca. A fost ultima noastră ieșire în străinătate, acum nu mai se prea poate!

Muzica este tristă, dramatică, vocile sunt splendide. Iar Levine a fost dirijorul care a transformat Metropolitan înt-un mare teatru de operă. Drept mulțumire a fost dat afară pentru presupuse abuzuri exact din vremea când se punea în scenă La Boheme.

Am observat cum a evoluat și stilul de a aplauda artiștii. După fiecare scenă dramatică și final de act artiștii ieșeau la rampă pentru aplauze. Acum doar în final artiștii ies pentru aplauzele din sfârșitul operei chiar dacă ariile sunt și ele aplaudate în timpul desfășurării acțiunii.

Oricum a fost o imensă plăcere să urmăresc o splendidă operă muzicală!

Le Nozze di Figaro la Metropolitan Opera

Ieri seara am avut prilejul să revăd și reascult această bijuterie muzicală pusă în scenă la Meropolitan Opera New York. Este o montare realizată în 2014. 

Subiectul este cunoscut așa că nu insist.

După cum vedeți recidivez!

Ce au făcut cei de la Metropolitan?

Au actualizat decorul scenic și costumația în secolul XX, anii 30, anii Marelui Gatsby al lui Scott Fitzgerald. Cum spunea regizorul Richard Eyre este ultima epocă în care se mai ținea cont de aristocrație. Și știe de ce, pentru că Eyre este englez, ultimul bastion al aristocrației. După ultimul război mondial aceste privilegii de clasă au căzut în desuetudine și lumea s-a democratizat.

De fapt și comediile lui Beaumarchais au fost manifeste anti privilegii aristocratice care au fermentat în declanșarea Revoluției Franceze de la 1789. De asemenea montarea lui Eyre subliniază latura erotică a operei lui Mozart. Figaro în scena finală, ros de gelozie se transformă într-o fotograf paparazzo cu aparatul cu blitz al anilor 30. Punerea în scenă cred că i-a plăcut amicului newyorkez Valeriu D. pentru că este foarte interesantă și deosebită.

Dirijorul Operei Metropolitan a fost James Levine, faimos dirijor de opera, dar și la Boston Symphony Orchestra. El era confinat într-un cărucior din cauza unor operații. Am aflat că a fost îndepărtat de la Metropolitan în 2018 pentru niște acuze de abuzuri acum 30, 40 de ani asupra unor tineri artiști. Bla bla-ul obișnuit al corectitudinii politice și a #meetoo care cred că exagerează.

Distribuția este internațională având în rolul lui Figaro pe bașkirul Aldar Abdrazakov, care arată resursele școli post sovietice de bel canto, Ana Netrebko, Elina Garanca, și de ce nu și basarabeanca Valentina Naforniță. În rolul Susannei a fost nemțoaica Marlis Petersen, contele Almaviva suedezul Peter Mattei și a contesa Almaviva o americancă cu ascendențe slave Amanda Majeski.

Ceea ce contează este muzica genială a lui Mozart pe care o ascult cu nemăsurată plăcere, în special ariile lui Figaro!

PS Nu putea lipsi un român din această montare. Este vorba de Ioan Hollender consultant artistic!

Cenușăreasa la Metropolitan Opera

Azi mi s-a făcut dor de operă și am căutat Staats Oper Wien. Nu s-a mai putut nu mai este liber să vizionezi, teebuie să plătești.

Așa că m-am reorientat pe Metropolitan Opera din New York. Prietenul meu Valeriu Demetrescu nu este de loc mulțumit de montările Mets Opera NY care după el sunt cam prăfuite. 

Eu m-am bucurat însă că urmăresc opera Cenușăreasa și această compoziție muzicală mi-a plăcut pentru muzicalitatea lui Rossini. Este o așa numită drama giocoso. Basmul lui Perrault și a fraților Grimm nu prea are legătură cu libretul oferit lui Rossini de către Jacoppo Feretti.

La Cenerentola titlul original este povestea a trei surori, Clorinda, Tisbe, iar cea tânără Angelina este sora lor vitregă, fiicele lui Don Magnifico. Angelina este rău tratată și este slugă în casa lui Don Manifico.

La acestă familie vine deghizat Dandini, valetul prințului Don Ramiro ca să le cunoască pe fiicele lui Don Magnifico. La bal prințul o vede pe Angelina și se îndrăgostește de ea. 

După mai multe tribulații Don Ramiro își revelează identitatea și o cere de soție pe Angelina. Angelina este magnanimă și se împacă cu tatăl și surorile ei. 

În montarea prezentată în 2009, rolul Angelinei este deținut de frumoasa și talentată sopramă letonă Elina Garanca. Cel mai tare clou al punerii în scenă este că în rolul prințului este tenorul afro american Lawrence Brownlee. Vocea lui este perfectă, dar tenorul este mic de înălțime se se uită de jos în sus la Garanca.

Cred că acestă punere în scenă parcă este și un răspuns la ultimele evenimente din SUA cu Black Lives Matter. Acum 11 ani regizorul Gary Halvorson nu a avut nicio problemă să-l distribuie pe Brownlee în acest rol. 

Magnifica muzică a lui Rossini a fost interpretată de orchestra Operei Metropolitan condusă de dirijorul Maurizio Benini.

Dacă vă place opera urmăriți cât mai este pe streamul operei newyorkeze.

Amintiri de la Junimea de Iacob Negruzzi

Am citit rapid și cartea de amintiri a lui Iacob -Jacques Negruzzi Amintiri de la Junimea. Am găsit-o și pe aceasta pe  Humanitas online.

De ce este importantă această carte?

Petru că evocă evenimentul cultural fondator al României moderne.

Societatea literară Junimea a fost fondată de tineri boieri, burghezi intelectuali moldoveni la Iași în 1863. Este absolut miraculos cum un grup de tineri intelectuali cu studii solide în Germania și Austria au ideea acestei întreprinderi intelectuale care a influențat covârșitor România la începuturile modernității. Fondatorii sunt Titu Maiorescu, Theodor Rosetti care a și dat numele societății literare, Petre Carp, omul politic conservator, Vasile Pogor și Iacob Negruzzi  care a dat denumirea revistei Convorbiri literare, revista unde au publicat junimiștii și care a fost secretarul perpetuu al acestei societăți.

Datorită Junimii scriem și ortografiem astăzi correct în românește. Pentru ca la momentul fondării Junimii era puternic curentul latinist din Ardeal care schimonosea limba. Datorită eforturilor lui Maiorescu și a altor filologi din acea vreme scriem și citim azi în limba română cum trebuie. 

Junimea a fost și cea care a promovat pe cei trei mari clasici ai literaturii române: pe Mihai Eminescu, pe Ion Creangă și pe Caragiale.

Amintirile lui Negruzzi au un capitol special dedicat erorilor de scriere și îți dai seamă că tot ce ironizează Caragiale se regăsește în acest dosar.

Un capitol extrem de frumos și impresionant este dedicat lui Eminescu. Negruzzi primește de la Viena o poezie Venere și Madonă scrisă de un poet necunoscut numit Mihai Eminescu. Citirea poeziei creează o mare impresie junimiștilor. Negruzzi îl caută la Viena pe poet și mergând la o cafenea frecventată de studenți români dă de un tânăr cu plete exact ca în prima lui poză pe care o avem toți în manual, căruia i se adresează cu domnule Eminescu. Acesta este surprins că necunoscutul îi știe numele și deduce la rândul lui că acesta este Iacob Negruzzi.

Revenit la Iași Maiorescu îi dă postul de bibliotecar la Academie și apoi îl finanțează să își finalizeze studiile la Berlin. Eminescu nu la finalizează, întors la Iași primește postul de revizor școlar, se împrietenește cu Creangă, învățătorul răspopit pus în post tot de Maiorescu. Apoi îl ia la București unde devine editorialistul ziarului Timpul. Șeful liberalilor, Rosetti citea în primul rând editorialul lui Eminescu, care îl ataca violent, fascinat de stilul celui mai mare ziarist român. Negruzzi evocă și amorul pentru Veronica Micle și perioada nebuniei lui Eminescu. În tot timpul este sub atenția lui Maiorescu care îl trimite la sanatoriu la Viena.

Scriu toate astea pentru că în copilăria mea am tot audiat evocări dramatizate din viața lui Eminescu în care Maiorescu era denigrat. Probabil și pentru că Maiorescu a o fost un mare lider politic conservator junimist și pentru În contra direcției de azi, articol în care critica formele fără fond, pledând pentru o dezvoltare organică. Nu-i bai că și contemporanii erau foarte iritați de aceste lucruri spuse de Maiorescu.  

Această carte ar trebui să fie lectură obligatorie pentru liceenii români ca să priceapă cum s-au pus fundamentele culturii române.

Regele și Duduia de Tatiana Niculescu

Cu această carte autoarea Tatiana Niculescu realizează biografia celor trei personaje care au influențat cel mai mult politica interbelică. Chiar dacă apariția cărților nu este ordinea în care le-am citit eu. 

Și poate că sunt nedrept că minimizez pe Elena Lupescu, pentru că nu o enumăr între cele trei personaje care au marcat atât de mult perioada interbelică. Pentru că este vorba despre Corneliu Zelea Codreanu, Nae Ionescu și acum regele Carol al II-lea. 

Carol al II-lea ocupă de fapt centrul politicii interbelice. Devenind rege din 1930, timp de 10 ani este cel care dirijează politica internă și externă a României Mari. 

Autoarea ține să prezinte alături de rege pe femeia vieții lui, pe Elena Lupescu. 

Carol al II-lea a fost un personaj foarte dificil. În timpul Primului Război Mondial pleacă pur și simplu în vreme de război și să însoară cu Zizi Lambrino și mai toarnă și un copil. El nu respectă nicio cutumă și legislației a Casei Regale a României. Spășit se întoarce și rămâne prinț moștenitor, probabil și datorită  influenței Reginei Maria asupra tatălui lui Carol, Regele Întregitor Ferdinand. Se însoară cu prințesa Elena a Greciei și îl au pe viitorul Rege Mihai.

Cu toate că regele Ferdinand l-a educat foarte bine, că este complet român, vorbește românește perefect, cu înjurături și îndrăgostit de piesele lui Caragiale, prințul Carol prezintă foarte mari probleme. Este foarte interesat de propășirea viitorilor supuși, de dezvoltarea României. Realitatea arată că exact în perioada lui Carol al II-lea economia României a cunoscut cea mai rapidă dezvoltare și pe vremea comunismului stăpânii puși de Stalin se comparau cu rezultatele economice interbelice din anul de vârf 1938. Și dacă astăzi există în București un bulevard american, un zgârie nori precum Palatul Telefoanelor și alte clădiri Art Deco i se datorează și lui Carol al II-lea.

Problema lui Carol au fost femeile, sau mai explicit Elena Lupescu. Datorită acestei femei, măritate, divorțate, cu aventuri sentimentale și cel mai rău din punctul de vedere al epocii că era evreică el recidivează. Se pare că doar Elena Lupescu putea să îi rezolve problemele legate de priapism și din acest motiv a ținut atât de mult la această femeie.

Părăsește România pentru a fi împreună cu femeia vieții sale și renunță la prerogativele regale. Tatăl său moare 1n 1927 și se instituie o regență care are grijă de fiul său Mihai în vârstă de 5 ani, proclamat rege. Carol introduce divorțul cu prințesa mamă Elena. 

Politicienii din țară care erau în opoziție cu liberalii, în speță Iuliu Maniu și PNȚ insistă ca acesta să revină și să redevină rege.

Așa că în iunie 1930 Carol al II-lea revine singur și este proclamat rege, fiind foarte popular în rândurile armatei. Apoi apare și Duduia cum i se spunea. Din păcate Carol a avut tendințe autoritariste și a contribuit la dizolvarea democrației românești interbelice. Marea lui problemă au fost Mișcarea Legionară condusă de Zelea Codreanu și coordonată ideologic de filosoful Nae Ionescu. 

Autoarea încearcă să-l scoată basma curată, blamând contextul nefavorabil internațional. Carol a moștenit de la tatăl său România Mare, dar în fatidicul an 1940, pierdem Basarabia și Bucovina de Nord, cedăm Nordul Transilvaniei și remitem Bulgariei Cadrilaterul. Autoarea spune ca în Consiliul de Coroană el s-a împotrivit cedărilor teritoriale, dar a fost descurajat de militari și oamenii politici. Într-adevăr Carol al II-lea nu a beneficat de oameni politici de calibrul dinastiei Brătianu, care au obținut Independența și România Mare.

M-a deranjat o inexactitate, că Ungaria era în interbelic republică, era regat dar cu un regent Horty. 

Chiar dacă anii 30 au dus la dezvoltarea accelerată a țării, anul final 1940 aruncă o pată neagră asupra acestui rege cu mari probleme sentimentale. Nu i se pot pune în cârcă toate cedările, dar fiind capul statului el este finalmente responsabil pentru acest destin nefast.

Trackers un serial sud african

Gata! Azi am petrecut după amiaza să urmăresc ultimele 3 episoade din acest serial cu 5 episoade în total.

Am avut surpriza să vă un serial care mi s-a părut mult mai bine făcut decât cotarea pe care o dă  imdb.

Recunosc că sunt fascinat de Africa de Sud. Aș vrea să o vizitez, dar mă tem că nu o să am ocazia.

În primul rând pentru peisajul spectaculos al acestei țări, dar și pentru experimnetul social care are loc acolo.

Este o țară în care regimul de discriminare rasială, atât de prezent azi în SUA este cât de cât reușit. Și pentru că este țara cu nivelul de dezvoltare cel mai ridicat din Africa, este o democrație occidentală! Este interesant de asemenea că în această țară sunt mai multe limbi oficiale, engleza vorbită de toți, afrikaans vorbită de buri și zulu vorbit de negri. 

Serialul este de actualitate, serial thriller cu de toate.

În centru serialului stă BPI - Biroul Prezidential de Investigații, contraspionajul sud african. 

Acesta este condus de o mulatră Janina, a cărei limbă maternă este afrikaans! Are adjunct un negru african, Quinn. În acest birou apare o nouă angajată, bura Milla Strachan, care și-a părăsit soțul dominator și agresiv. Ea are un fiu care joacă evident rugby.

Principalul obiectiv al BPI este să urmărească un mic grup de musulmani radicalizați, africani, dar și arabi. Aceștia negociază o armă care ar veni cu vaporul trimisă de teroriști tip Al Qaida pe care să o folosească pe un stadion plin de fotbal sau de rugby?

Pentru ca să capete arma, trebuie să o plătească cu diamante aduse prin contrabandă din Zimbabwe. 

Apare acum un expert în probleme de securitate bodyguard, burul Lemmer. El din nevoie de bani acceptă să păzească un transport organizat de un afacerist dubios. Ajuns la granița cu Zimbabwe în parcul Kruger află că trebuiau să transporte niște rinoceri negri, capturați de braconieri pentru cornul foarte valoros în Orient. Împreună cu șoferul bur mai este și o doctoriță veterinar care să supravegheze rinocerii. Camionul este interceptat de niște bandiți conduși de gangsterul Nkunzi care le cer diamantele, diamante de care cei trei habar nu au. Șoferul este ucis de Nkunzi, dar Lemmer reușește să îi anihileze pe bandiți și el și veterinara Flea reușesc să fugă. Ajung la afacerist și Lemmer este furios că este pus să traficheze animale prinse de braconieri. Veterinara Flea îl seduce pe Lemmer și dimineața aceasta dispăruse împreună cu diamantele care erau ascunse în cornurile false ale rinocerilor. Cel care furnizase rinocerii le tăiase acest corn exact ca să nu fie braconați. 

Acțiunea continuă cu piste false, cu încurcături amoroase, dar și cu solicitatea sprijinului stației CIA pentru a anihila teroriștii.

Surpriza din final este că șefa BPI Janina este rudă cu Lemmer!

Finalul este în stilul to be continued.

Abia aștept să văd cum se va termina această afacere polițisto-teroristă!

Sunt un copil al Războiului Rece de Stelian Tănase

Am citit, de fapt am recitit amintirile din copilărie și nu numai ale lui Stelian Tănase.Pentru că materia acestei cărți a apărut aproape integral pe blogul autorului pe care îl urmăresc.

Este fascinant cât de asemănătoare ne sunt biografiile, Tănase este cu 3 ani mai tânăr ca mine. 

Mi-au plăcut evocările cartirerelor în care a copilărit. Sunt zonele din București Obor și Pantelimon Malaxa 23 August, Balta Albă. Pentru mine nu sunt prea cunoscute, studenția politehnistă m-a făcut să cunosc doar partea de vest a Bucureștilor, Ciurel Regie, Militari, Drumul Taberei. Dar și eu am copilărit într-un oraș evident mai mic decât capitala, într-o zonă care a scăpat de distrugeri cum au pățit zonele copilăriei lui Tănase. Eu am avut în plus beneficiul vacanțelor la țară, în Prahova și Sibiu.

Nu am prea fost în tabere, îmi amintesc de clasa I-a când am fost vreo 2 luni la Zăbala unde am făcut și ceva școală. Apoi am fost vreo doi ani la rând la Sărata Monteoru, cred că eram printr-a V-a și umblam cu un volum de versuri ale lui Eminescu apărut în BPT. 

Am suferit aceeași îndoctrinare, îndobitocire, mândru că am fost făcut pionier. Trezirea s-a produs în liceu, în contact cu Vasile Georgescu, colegul meu de bancă, Englezu', cum îl poreclisem, care era suporter SUA, eu cu URSS. Șocul anticomunist l-a produs 21 August 1968, invadarea Cehoslovaciei, de Revoluția Ungară din 56 nu știam nimic!

Îmi amintesc foarte vag de moartea lui Stalin, aveam doar 4 ani, îmi stăruie în memorie iarna lui 54 când treceam prin tuneluri de zăpadă, zăpadă care ajungea la streașină.

Dintre evenimentele politice îmi amintesc de ultima defilare de 7 noiembrie, Tănase nu a mai prins-o, eram în 1957, într-a doua. De asemenea de capturarea lui Powers doborât cu U2 deasupra URSS. Despre Criza Rachetelor din 1962, când am fost la un pas de un război atomic nu știam nimic. Ai mei nu ascultau Europa Liberă, aveam doar difuzor.  Am devenit fervent ascultător din adolescență, când rudele de la țară numai pe Europa Liberă aveau pus radioul.

Este curios că și eu eram la fel de fascinat de cinema. Mergeam de la o vârstă fragedă cu moș Filipescu vecinul meu. Pe urmă am mers cu mare plăcere și interes.  Tănase evocă Gloria, cinematograf nou de cartier, eu mi-l amintesc pe Muncitoresc din Ploiești în apropiere de locul unde trăiam și unde am văzut Elena din Troia, sau Balena Albă, sau Corăbiile lungi cu vikingi. Aceste filme lipsesc din enumerările lui Tănase.

Politehnist, inginer, cu un loc de muncă pe care mi l-am dorit, locuind într-un oraș Pitești reședință de județ, nu am suferit șocul navetei în România profundă, în Bărăgan cum l-a suferit Tănase. 

Tănase evocă devenirea lui ca scriitor idee care l-a mânat din adolescență.

Stau acum și mă gândesc câte resurse risipea securitatea urmărind pe scriitori. Este în fibra acestei instituții demersul ideologic. În loc să urmărească pe interlopii care comiteau infracțiuni ei urmăreau scriitori, care în afară că discutau și înjurau pe Ceaușescu nu intreprindeau nimic. Cum se spunea într-un banc, cu o locomotivă care nu pornea pentru că toată energia este dirijată la țignal - propagnda ideologică.

Tănase mai surprinde excelent cum am devenit toți adversarii lui Ceaușescu, care parcă urmărea constant să-și bată joc de români într-un mod sinistru și degradant, dozând toate energiile în propaganda mincinoasă.

Tănase are și o concluzie tristă cu care eu nu sunt de acord. El spune că noi românii am ratat totul în secolul XX. Nu am ratat România Mare, dar comunismul a scos ce-i mai rău din noi, având și nenorocirea acestui descreierat stalinist numit Ceaușescu. 

Am trăit după 1989 mari iluzii, dar am ales un kripto comunist precum Iliescu. Ne-am pus speranțe nerealiste în regimul Constantinescu, dar măcar acesta a desenat direcția corectă a României de azi, în UE și NATO. 

Cei din generația mea se vor regăsi în această carte.

Amintiri de la Humanitas

Cu Vlad Zografi în 2005

Prin Humanitas on line am citit cartea Amintiri de la Humanitas. Este o carte de amintiri a unor a dintre redactorii acestei edituri, carte apărută cu prilejul aniversării a 30 de ani de la înființare.

Da! Deja au trecut 30 de ani de la înființarea acestei edituri fondată de către Gabriel Liiceanu pe ruinele fostei edituri politice. Cred că nici ministrul Pleșu, care a decis acest lucru nu-și imagina ce firmă de succes cultural fondează. Și totul i se datorează lui Liiceanu, a simțului ancestral de oltean descurcăreț din Caracal, remarcă făcută chiar de Pleșu cu care a împărțit ucenicia pe lângă Constantin Noica. Ca orice afacere a avut și momente dificile. A trezit multe cârcoteli, invidii tipice intelectualilor care și-au pierdut în acești 30 de ani din panaș.

Primul evocator pe care l-am citit a fost evident prietenul meu Vlad Zografi.

Îmi amintesc cum  în 1985, la institutul nostru de atomice de la Pitești au aterizat o nouă promoție de absolvenți în principal de la Fizică. Vlad Djamo pe atunci domina prin înălțime la peste 1.90m! Instantaneu am devenit prieteni prin preocupări și idei. Era pasionat să scrie o piesă, Petru, despre Petru cel Mare, care s-a jucat la Teatrul Național. S-a mutat la IFA la București, după 90 a plecat la Paris să facă un doctorat în fizică. Și aici a fost unul dintre cei care îi vizitau pe cei doi radiofonici celebri de la Europa Liberă Monica Lovinescu și Virgil Ierunca. Cu Vlad mai aveam ceva în comun. Mama lui fusese eleva lui Mere Clarisse, vecina noastră de la Ploiești, probabil că la Notre Damme de Sion fusese colegă cu doamna Lovinescu, mă gândesc acum?

Dar după ce s-a întors în România Vlad Zografi, de data asta a abandonat fizica și s-a apucat de scris. S-a angajat la Humanitas unde a devenit unul din oamenii de bază. El editează cărțile de știință, dar suspectez că este cel care l-a convins pe Liiceanu să editeze literatură, după cum reiese și din relatarea Ioanei Pârvulescu.

Azi Vlad Zografi este un scriitor consacrat și un important promotor cultural. Aflu că acum este coleg de birou cu simpaticul Radu Paraschivescu, fin analist de fotbal, bietul Vlad fiind un îndârjit microbist stelist.

Dar nu Vlad m-a făcut un dependent de Humanitas. De la începutul lui 90 am cumpărat cam toate cărțile apărute la Humanitas și care mă interesau. În mica librărie Humanitas din Pitești, demult dispărută  i-am lansat pe Conu Alecu Paleologu și pe Stelian Tănase. Ultimele cărți cumpărate din on line sunt de la Humanitas cu o excepție, Stelian Tănase. Mă bucur că Tatiana Niculescu s-a apucat să scrie biografiile unora din cei mai controversați interbelici, Zelea Codreanu, Nae Ionescu, sau Carol al Doilea și evident Duduia. 

Programul cultural imaginat de Gabriel Liiceanu cu Editura Humanitas este ultima fortăreață în apărarea valorilor umanismului și a promovării culturii în România.

Vivat, crescat, floreat!

Agent Running in the Field de John Le Carre

Sunt mulțumit că precedenta carte, cea a lui Liiceanu a trezit interesul celor care-mi urmăresc blogul.

Cum îmi este obiceiul, fac un intermezzo cu un roman polițist.

De data aceasta este un vorba de un clasic britanic, John Le Carre ajuns la o vârstă abrahamică. Primul roman citit, scris de Le Carre a fost acum 45 de ani în aventura mea montană în Iezer Păpușa. Recunosc că mai toate romanele lui Le Carre pe care le-am citit au fost în original. Am citit și unul tradus prost în românește. Ca să-l traduci pe Le Carre să știi bine englezește, el scrie ca un literat British. Citesc thriller-uri în engleză dar autorii profesioniști care scriu un roman pe an și nu se sîncurcă cu subtilități literare. Prefer să le citesc în original, chiar dacă nu mot-a-mot, dar le înțeleg sensul.

De ce mi-a plăcut romanul? Pentru că este de actualitate. 

Romanele de spionaj ale lui John Le Carre se refereau la confruntarea dintre spionii imperialiști anglo americani mai ales, anglo  cu cei sovietici dar cu sprijin est  german.

De 30 de ani comunismul din Europa s-a prăbușit, dar confruntarea cu Rusia putinistă amintește de vremea Războiului Rece!

Eroul acestui roman este Nat. Nat este un spion englez sau britanic dacă vreți, care a prins și epoca Cold War. Este cam spre 50, greu să-l văd în acea epoca pentru simplul fapt că era prea tânăr, dar Le Carre nu se împiedică de aceste amănunte.

Nat este fiul unei descendente din aristocrația rusă, întâlnită de tatăl scoțian la Paris. Nat a avut ca guvernantă pe Galina, care l-a făcut fluent în rusă și germană, franceza o știe ca parizian, iar de la 10 ani este trimis în Scoția la școlile alea foarte sobre. Calitățile lingvistice sunt remarcate de șefii lui James Bond și așa devine spion, funcționând ca diplomat de rang inferior prin ambasadele britanice. 

Nat este la vârsta retragerii se reîntoarce la Londra și i se oferă postul de șef al substației care acoperă zona britanică.

Nat are o soție, avocată, cam de stânga și o fiică studentă, care fiind la ski în Franța află că ta-su a fost de fapt spion, iar ea nu poate înțelege ce este aia patriotism. Este îmbibată de toate progresismele contemporane.

Nat este un foarte dedicat și bun jucător de badmington și joacă la un club londonez unde este campion. Este provocat de un tânăr, Ed, cu care începe să joace funcție de program. După meci cei doi beau bere lager - pils la barul clubului. Ed este vehement anti Brexit și mai ales anti Trump, păreri împărtășite și de Nat dar fără vehemența lui Ed. 

Nat conduce acea subsecție care vrea să supravegheze un miliardar ucrainian, apropiat de Putin, afacere organizată de o tânără agentă foarte capabilă, Florence. Dar afacerea este anulată de o baronesă influentă, soția unui dobitoc ajuns șef peste Nat. Nimic nou, doar corupție!

Nat este rugat de Ed să organizeze un meci de dublu mixt, el fiind însoțit de sora lui mai mică. În acest scop o roagă pe Florence să să îi fie parteneră. Imediat după meci Nat află că Florence și-a dat demisia. 

Nat organizează împreună cu un tânăr rus care fusese trimis ca agent în adormire, întâlnirea dintre fosta lui șefă și mentoră cu un posibil trădător englez. 

Șocul lui Nat este că trădătorul este chiar Ed! Ed era de fapt expert IT la MI5, serviciul intern de contraspionaj. De ce trăda Nat? Văzuse un document numit Jericho și se hotărâse să-i denunțe pe compatrioți celor din UE, că acest document era dedicat acțiunilor de destabilizare a UE ca să-i facă pe plac lui Trump! Și unde s-a dus Ed? La ambasadă germană, unde este respins politicos. Dar pe fir intră rușii, care ca de obicei găsesc trădători peste tot. Iar în afacerea respectivă, spioana rusoaică, descendentă de vajnici cekiști făcea pe spioana nemțoaică. Nat recunoaște că Ed este partenerul lui de badmington și își aprinde paie în cap, pentru că este țapul ispășitor perfect.

Dobitocul de Ed nu-și dă seama că ajunsese să trădeze pentru ruși, nu pentru UE! În schimb se îndrăgostește de Florence și cei doi decid să se căsătorească. 

Nat și Prue reușesc să-i facă să dispară din Albion, unde credeți? În Alpii Transilvaniei, unde un fost agent catalan de al lui are o pensiune. 

Frumos și cu mult Caragiale în final!