California iunie 2008

Vă ofer un text scris acum 13 ani, cu ocazia participării la o conferință ICAPP care a avut loc la Disneyland Los Angeles, California, SUA.Ce vremuri!

L-am  găsit cu ocazia aranjării pozelor.

California, ce nume fabulos!

California, Los Angeles înseamnă patru lucruri:

-          Orașul e anexa autostrăzii

-          Californienii din Los Angeles fac două lucruri:

o   șofează, sunt milioane de mașini în mișcare

o   cumpără, nu vezi decât magazine și hoteluri pe marginea șoselelor

-      Dacă granița cu Mexicul s-ar închide economia Californiei și a Los Angelesului ar da faliment, fără Pedro și Diego, Maria și Conchita n-ar mai merge nimic, n-ar mai face  nimeni curățenie, să mature frunzele, să taie gardurile vii și iarba, să pornească stropitorile, să repare mașinile, să facă curățenie în case și hoteluri, să gătească, să îngrijească copii.

În Disneyland majoritatea familiilor aveau trei copii, asta-i include mai ales pe albi!!!!

În zona Los Angeles hotelurile nu sunt înalte, majoritatea au 4 niveluri, ce include și parterul. Sunt construite în stil spaniol cu curte interioară, unde e piscina. Vorbind de cumpărături am constatat prima dată cât de important să ai un localnic drept ghid. Am făcut cumpărături la juma de preț cât am mai făcut în anterioarele escapade.

Los Angeles

Los Angeles este o aglomerație urbană formată din mai multe comitate și orașe. Este Los Angelesul propriu zis, care are o populație de vreo 4 milioane, după cum era scris, evident, pe autostradă, la City limits.

În Downtown Los Angeles - centrul tronează niște zgârie nori, care sunt evident sedii de bănci. Am văzut cu plăcere și câteva clădiri clasice, Art Deco, din anii 30 cu scări exterioare, de incendiu. Tot în centru se află clădirea Centrului Cultural Walt Disney cu volume sofisticate care mi-au amintit de Muzeul Guggenheim din Bilbao, era, evident, același mare arhitect Frank Gehry, după consultarea internetului. 

La a doua oară de trecere prin downtown am luat-o pe  stradă cu clădiri clasice, cred că Hope Street. Cum am trecut de centru  Dan, cu care eram în mașină, a dat să se oprească, să consulte harta. Însă instantaneu a apăsat pe accelerație, intrasem într-o periferie, plină de african americans, care mai de care mai soioși, cu fete albe, de profesie curve. Ce mai! Am încercat să ieșim din zonă cât mai repede. Ca să te descurci îți trebuie GPS sau o hartă bună pe care să o poți citi. Eu eram așa de tâmpit că nu mă descurcam!

 

Anaheim

Hotelul meu se afla în Anaheim, de pe autostradă citeam că are vreo 300000 de locuitori. Anaheim este un oraș pe orizontală, anexat autostrăzilor și unor străzi care tot cam autostrăzi se pot numi. Au trotuare, chiar și treceri de pietoni la care aștepți un sfert de ora se facă lumina albă, care sa te lase să treci, dar n-ai trecut de mijloc că începe să pâlpâie mâna galbenă, care te avertizează să treci odată să faci loc mașinilor! Ca să trec la Starbucks trebuia să trec strada și mașinile aflate la un kilometru depărtare deja frânau! Hotelul Radisson, la care am stat, avea patru etaje, adică la americani parterul e etajul 1. Era construit în stil spaniol, în jurul unei curți interioare în care se afla un restaurant, piscina cu jacuzzi și sala de fitness. La intrare era un turn cu ceas care-l făcea distinct. Am stat la 4 pe un coridor cu cerdac spre curtea interioara, chiar la capăt, față de lift, într-un apartament cu living și dormitor cu două teveuri LCD. Cel din living n-avea sonor, doar apărea scrisul pentru surzi. Pe EPSN2 am văzut live un meci de fotbal cu scrisul simultan al comentatorilor. Am avut parte de dejun, standard: omletă cu gust de margarină, cârnăciori ca niște mici subțiri, șuncă prăjită, lapte, cafea, ceai, juice de portocale și pepene galben bucăți. Pe scurt am vreo trei kile în plus, geaba făceam eu piscina din curte dimineața înainte de șapte! Lângă mine se află chestii de distracție Medieval Times și Pirates, care asigură spectacole pe măsură. Ceva mai departe se află Sea World cu roller coaster imense.

Anaheim este și locul ales de Walt Disney pentru Disneyland, prima unitate a industriei distracțiilor.

Hotelul Disneyland se află la 5 mile de hotelul meu. Am avut noroc cu Dan care avea mașină închiriată și mă ducea și aducea la hotel.

Un mit meteorologic mi s-a sfărâmat, ăla căpătat de la Mondialele din 94, în iunie dimineața era nor și doar 17 grade, se făcea apoi soare și cald vreo 25 de grade, iar seara bătea un vânt ce-ți cerea o haina, pulover sau așa ceva. Se pare că așa-i tot anu’.

 

Bulevardul Hollywood- Beverly Hills-Santa Monica – Malibu

 

Bulevardul Hollywood l-am văzut în prima zi, duminica, cu Adrian, fostul meu coleg de birou . M-a dus fără probleme cu mașina lui cu GPS. Când l-am condus eu joi, a doua oară, pe Dan, m-am încurcat și am pierdut intrarea în Interstate 5. Am ajuns  până la urmă prin Santa Monica. Chiar lângă Kodak Theatre este o piațetă și ansamblul cu elefanți, lei și personaje din zidurile Babilonului împodobesc respectiva piațetă. Tot acolo este și Teatrul chinezesc Grauman, probabil primul proprietar. Aici se decernează Oscarul. Spre est în piațetă sunt mai multe terase special concepute de unde se văd dealurile pe care se vede scris mare Hollywood, unde poți să faci poze. Pe bulevardul cu stele de perindă turiști și diferiți indivizi puși să împuște un single, impersonând fie Superman, Superwoman, Spiderman, Captain Sparrow și ălălalt șef de pirați cu cap de caracatiță. Am pozat și două blonde care stau chiar deasupra răsuflătorii metroului, există metrou în LA! Tipele îmbrăcate în alb fac pe Marilyn Monroe în Șapte ani de căsnicie. Umblă și mulți zdrențăroși, toți caută să fac rost de un ban. O tipă abordează diverse și le propunea nuș’ce sub privirile atente ale unei agente de poliție. Ca să parcăm am oprit sub piațeta cu pricina, unde parcarea-i 2 dolari/oră, față de 20 dolari/oră  în New York. Despre filme nu m-a impresionat nimic: poveștile din Narnia și tot cam așa ceva, vine vara și lumea cască. Pe bulevard se organizează ad-hoc reprize muzicale, unul cânta country, alții soul, alții dansează rap cu figuri. E și un birou de înscriere la vot cu T-shirt-uri negre pe care scrie: No more drama/Vote Oblama.

 

Din Hollywood o iei pe Sunset Boulevard care se termină în Santa Monica la ocean. Trecem pe dealurile pe care se vede Beverly Hills care-i un oraș separat cu vile luxoase.

Malibu este un cartier al lui Santa Monica cu vile îngrijite pe munții care se termină în mare. Aici se află și Getty Villa o construcție impozantă neoclasica, pe un pinten de deal. Aici se află muzeul celebru cu colecțiile lui Paul Getty, aflu din internet că intrarea e gratuită, dar trebuie să te programezi. Malibu este și o plajă superbă unde am intrat din nou în Pacific. Am coborât pe plajă, unde se pot opri și mașinile. Prima intrare în Pacific a fost duminică și apa părea foarte rece, aici nu-i prea rece, cam ca Marea Neagră. Probabil că golful e mai apărat de curenții recii și fundul este jos. Apa, este verde dar mai în larg este chiar albastră ca Mediterana.

 

Manhattan Beach

Prima cunoștință cu oceanul o fac duminică cu Adrian care mă duce din Beverly Hills spre Oceanul Pacific. Ca să ajungem acolo trecem pe lângă niște puțuri de petrol, care arată că și în California se extrage petrol. Observ că în California benzina este mai scumpă cu 1$, decât am văzut la Orlando. Oprim la Manhattan Beach care este pe un rift deci mai sus și trebuie să cobori spre mare. Plaja este amenajată cu locuri de Beach Volley, sunt valuri mari și mulți surferi. Este amenajat un chei – pier pe care intri în ocean care se termină o zonă circulară unde este un mic restaurant și un acvariu cu rechinași și anghile. Locul e plin de pescari cu o mulțime de undițe, dar fără pești prinși.

Cobor pe plajă și îmi bag picioarele în Ocean, cum a făcut Balboa acum 500 de ani. Apa este foarte rece, d’aia doar surferii în neopren se avântă în ocean.

 

Venice Beach

 

Această plajă o văd cu Dan, joi în periplul nostru prin Los Angeles. Se află la capătul lui Washington Bulevard care duce în centru. Plaja e la nivelul solului, văd un 4x4 galben pentru salvamari, ca în celebrul serial cu Pamela Anderson. Mergem pe un chei asemănător ca la Manhattan, dar la capăt nu-i nicio amenajare, doar pescarii fără succes. Plaja este mărginită de palmieri și este o șosea pe care se dau cu bicicleta tineri ca în filmele cu California. Casele sunt chiar lângă plajă și peisajul este superb, o cârciumă de lângă plajă este vopsită în culori vesele, predomină bleu ciel. Ne oprim să mâncăm. Pe masă sunt tot felul de nuci, unele castaniu închis nuci braziliene, Avem pe masa un clește și radem toate nucile, migdale, alune de pădure...Comand stridii, Dan mă avertizează că sunt vii, dar mandea e expert. Primesc o juma’ de duzină, le dau cu lămâie și le sug de pe cochilie cu un pahar de alb rece, mai am pe farfurie și mujdei și sos de roșii, dar rămân la lămâie. Dan a comandat o chestie mexicană cu creveți și brânză cu bucăți de avocado deasupra! Iau și eu o porție că stridiile dispar rapid! Ne conversăm cu chelnerul thailandez, el face 14 ore cu avionul până acasă!!!

 

 

 

Prietenii

 

În California stă Adrian, stabilit aici de vreo 5 ani, după un stagiu newyorkez. Îi merge foarte bine, mă invită în noul lui Mercedes. Îmi oferă o plimbare duminică a doua zi, după sosire. Tipul se scuză că nu ne mai putem vedea, pleacă la San Jose lângă San Francisco, unde i se mută firma. Va trebui ori să se mute, ori să caute un alt job. Stă în Orange County, lângă San Diego. Fata lui e deja studenta la Irvine. Îmi laudă sistemul de învățământ care este public în California, inclusiv faimoasa Berkeley, doar Stanford e privată.

Primul drum este la Disneyland Hotel să mă înregistrez. Aici Adrian mă pune în contact cu Dan si Dorin. Sunt băieți care au trecut pe la institut. Amândoi au doctoratul obținut la Georgia Tech Atlanta. Cică românii au un bune renume la Georgia Tech, profesorii ar lua numai absolvenți de Politehnica din București.

Dan este la Oak Ridge, Tennessee, Dorin este profesor la University of Ontario, de Fizica Reactorilor. Este actualmente Vicepreședinte al Canadian Nuclear Society și viitorul ei Președinte. Cred că este cel mai prestigios post onorific obținut de un român în branșă. Dorin este micuț de statură, nervos, noi îi spuneam zgubi, cangurul, tipul păstrează amintire nostalgică despre băieții de la Pitești. E buzoian, n-a mai călcat din 93 prin țară. Ca buzoian este mare amator de covrigi așa că își cumpără pretzel, să facă comparația, m-a servit și pe mine, dar mi s-au părut cam sărați pretzelii! 

 

Dan are o mașină închiriată și a fost de bază, că mă lua și mă aducea de la Disneyland Hotel. În prima seară a trebuit să ne întoarcem la el la hotel, că nu mai nimeream șoseaua potrivită. Ne-am orientat și mă lua în fiecare dimineață de la Starbuks Cofee Shop. Am devenit dependent de cafeaua de la ei, luam un tall de 1.60$, puneam lapte, am pus fără să știu și scorțișoară, și megnut.

Dan mai avea un mare avantaj, avea ESPN 2 care a transmitea Campionatul European de Fotbal. La el am văzut Franta – România, iar în pauză ne-am dus să mâncăm. Am găsit un supermarket numit Ranch, dar ținut de chinezi, mâncare caldă la prețuri de nimic, 5$ cu berea rece din raft. Se găseau tot felul de beri asiatice, chinezești, taivaneze, japoneze! Când ne-am întors la hotel Olanda conducea deja Italia cu 2-0!

Vineri, deja Dan plecase la aeroport, așa că i-am întrebat pe cei de la EPSN Zone dacă transmit vineri dimineața meciul România – Italia și m-au asigurat că da. Așa că am plecat cu shuttle-ul de Radisson la Disney Park și când am ajuns stupoare, deschideau la 11. Disperat mi-am adus aminte de restaurantul Naples,  luasem prânzul aici și am văzut prima repriză Grecia – Suedia. Richard, managerul probabil, mă știa că l-am rugat într-o dimineață de un Expresso, și mi-a zis să caut pe la alții că și ei deschideau la 11. Așa că am bătut la ei la ușă, de fapt era de sticlă și nu era închisă și l-am întrebat pe Richard dacă e vreun italian pe acolo, NU a fost răspunsul, dar amabil m-a invitat să văd meciul de la bar. M-a servit cu o Stela Artois, rece și paharul era rece. Am văzut meciul confortabil, am urlat când a deschis scorul Mutu, alt șef m-a invitat la o pizza, mai comandasem o bere. Când să plec am aflat că prima bere a fost on the house, așa că pentru cea care am plătit-o am lăsat și eu un tip mai mare! Vorbind de restaurant, mâncasem niște pasta foarte bune cu un pahar de vin, dar cam scump. Seara cu băieții și cu Ruben, un canadian, expert în fizica reactorilor, acum pensionat, care lucrase cu băieții de la institut, tot cu amintiri frumoase, am luat cina la Naples, cu calamari și Chianti. Dar cel mai tare a fost coșul de pâine cu o farfurioară de ulei de măsline aromat cu usturoi, ardei iute și altele. Întingeai pâinea în ulei și mergea nemaipomenit cu Chiantiul!

 

 

 

 

Conferința ICAPP

 

A fost organizată de ANS la Disneyland Hotel, locul ales de Walt pentru primul loc de industrie a distracțiilor. Nu mai era monorailul în față, se mutase între timp. În hol poze cu începuturile parcului pin anii 50, cu președinți și vedete de cinema americane, perindate prin Disneyland, și Nehru premierul indian îl vizitase. Conferința foarte bună, în conținut, însă tratație proastă, fără cofee break, doar cu apă și bombonele. La fel fusese și recepția președintelui ANS. Au fost și prezentări școlărești, slabe, culmea din Koreea, unde mă așteptam la mai mult. Mi-am făcut câteva legături prețioase pentru serviciu am cumpărat niște cărți la care am dificultăți de decontare. Fără modestie, prezentarea lucrării mele și a lui Daniel, mai ales, au fost mari succese

 

Am plecat după amiaza vineri de la hotel, inițial era cu oră mai devreme, ne-a luat o oră până la aeroport cu supershuttle, au mai trecut și pe la un alt hotel. Pe LAX dezamăgire, aveau la American Airlines un mini duty free, care nu-mi satisfăcea, dorințele mele de shopping. Am tot pizduit, se uitau, mirați, unii la mine, ce-o vrea ăsta? Așa că am așteptat la avion, am plecat la 6 seara și am ajuns în Londra la 12 d.a. By the way, am citit pe avion 5 romane de Arturo Perez-Reverte, bune, merită, a scris seria Alatriste, cu aventuri din secolul de aur spaniol.  Apropo de asta, se vede că sunt traducători diferiți la cele două din serie, unul traduce mai mult din spaniolă,  altul le localizează, precum numele marelui rege spaniol, Filip al II-lea.

 

La Londra m-am văzut cu nepoată-mea Alexandra, stabilită și măritată acolo, face un doctorat în Social Science. Am făcut shopping din plin la Duty Free, două butelci de single malt cu 10 lire discount și boala mea, un  stilou Mont Blanc cu cartuș, placat cu platină. E poate de prost gust să mă laud, dar cadoul stilou, oferit de ziua mea și-a atins scopul, am redevenit scriitor de stilou. Apropo, ca de obicei cea mai mișto tipă văzută pe Heathrow se îmbarcă pe BA de Bucharest. Data trecută era sigur fotomodel, acum era una mai planturoasă, dar superbă! Ne pricepem la produs femei frumoase! Nici nu vreau să amintesc de americance, media e dezarmant de dezamăgitoare!

 

Cu astea fiind spuse mă declar cam obosit de atâta Americă, trei anul ăsta, februarie, mai, iunie, plimbări pe banii poporrrrului!

Pozele din California

https://photos.google.com/album/AF1QipNpEX0BplyCEf1ca0Wsr4OOLNjiTNk5GQ38_eqe

Amintiri din Grecia Sarti iulie 2011

Am găsit acest text în arhiva de poze și-l publica acum în 2021 după 10 ani! 

Drumul spre Grecia 

Anul acesta îmi propusesem să merg la mare cu Iulian. Dar din motive obiective nu s-a mai putut. Așa că m-am dus la agenția de la parterul blocului unde stau şi Viorel mi-a făcut rezervarea la Sarti, Grecia unde doream să mergem. Merg în Grecia de câțiva ani, din motivul că apa este caldă şi este senin tot timpul la Marea Egee comparativ cu Marea Neagră. Operatorul de turism din Vâlcea ne oferea cazare într-o vilă pe malul mării şi am optat pentru această ofertă. Vila se află pe undeva la oarecare depărtare de localitatea propriu zisă, care nu părea un impediment prea mare. Adriana, soţia mea a cercetat pe internet şi a constatat că locul era frumos şi ne aștepta o vacanţă promiţătoare. Aşadar plecăm din Piteşti pe 15 iulie seara cu un autocar ce venea de la Râmnicu Vâlcea. Punctul de adunare se află în fata Academiei Militare din Bucureşti. Schimbăm autocarul care iniţial părea că merge în Sarti. Plecăm pe la 10 seara. Ieşim din Bucureşti şi drumul în zona localităţii 1 Decembrie este într-o stare jalnică. Ştiam că de prin 2009 se promitea că drumul Bucureşti Giurgiu va fi unul rapid pe 4 benzi. Doar în Adunaţii Copăceni s-a făcut un drum ocolitor localităţii. La Giurgiu o luăm pe un drum ocolitor la stânga fostei vămi. Drumul este sub orice critică şi autocarul trosneşte din toate încheieturile. Este cea mai proastă rută de acces într-un punct vamal. Parcă autorităţile vor să demonstreze că suntem la porţile Orientului. Situaţia se repetă după punctul vamal spre podul de peste Dunăre unde situaţia carosabilului lasă de dorit şi ne dă o etichetă ţară subdezvoltată. Taman acum autorităţile bulgare s-au decis să repare partea lor de carosabil în plin sezon turistic. Aşa că se circulă alternativ pe o singură bandă ajungându-se la aşteptare de peste o oră jumatate. Avem noroc pentru că ajungem în Bulgaria în mai puţin de jumătate de oră. Aici este o mare aglomeraţie de TIR-uri care au ca obiectiv Turcia, aşa că pe porţiunea de drum spre Grecia aglomeraţia este mai mică. Drumul prin Bulgaria este o surpriză plăcută, pentru că bulgarii dau în folosinţă în fiecare an porţiuni de autostradă. Numai în zona capitalei drumul este foarte prost, dar şantierul arată că în curând se va circula pe autostrada de centură a Sofiei. De la intrarea în Grecia mergem pe autostradă. Dar şi aici ea se termină după vreo 5 km. Mergem pe un drum cu 2 benzi pe lângă autostrada care este practic terminată. situaţie pe care o constat de vreo 2 ani. Nu mai au bani pentru aceste detalii care ar uşura circulaţia. Şi după ieşirea din Serres se vede că autostrada a fost abandonată pe o porţiune de vreo 15 km. Reintrăm pe autostradă iar pe centura Salonicului circulăm bară la bară pe trei benzi. În pofida preţului benzinei de aproape 2 Euro tesalonicenii au ieşit la plajă în Halkidiki. Drumul continuă pe braţul Cassandra unde vom lăsa nişte turişti şi prelua pe alţii care au terminat sejurul. Ne întoarcem şi o luăm spre braţul Sithonia pe care se află localitate Sarti. Sithonia este degetul din mijloc al peninsulei Halkidiki. Este mult mai muntos şi împădurit comparativ cu Cassandra care are şi mai multe resorturi de vacanţă. Mergem pe drumul paralel cu braţul Agion Oros pe care se află republica mânăstirească a Muntelui Athos. Marea are irizaţii de turcoaz şi ultramarin. Trecem pe lângă plaje care au doar campinguri unde vedem o mulţime de maşini ale grecilor veniţi la plajă. Autocarul urcă pe şosea şi se deschide panorama golfului unde se află Sarti. 

Sarti 

Ajungem în fine la complexul nostru numit Sarti Beach. Aici se află un hotel galben şi trei vile mai noi unde vom sta noi la Naxos. Locuinţa noastră de vacanţă constă dintr-o cameră mare unde se află şi o mică bucătărie şi baia la intrare. De asemenea camera are balcon unde vom lua micul dejun. Vila este orientată spre est şi avem noroc de soare numai dimineaţa, altfel ar trebui să suportăm soarele nemilos. Achit la barul piscinei 42 de Euro pentru aerul condiţionat. Pe plaja din faţa vilei se poate sta pe şezlong contra a 6 Euro plătiţi pentru două cafe-frappe la care se adaugă şi două ape plate de o jumătate de litru şi doi biscuiţi cu ciocolată. După cum am mai spus acest complex se află cu încă câteva hoteluri şi vile în extremitatea sudică a localităţii Sarti. Sarti a fost iniţial un sat de pescari şi atmosfera în zonă în care stăm îmi aminteşte de 2 Mai. Complexul Sart Beach a fost iniţial o tabără de tineret pentru nemţi. Acum complexul a fost preluat în majoritate de turiştii unguri. Este unguroaică fata de la barul piscinei, la fel şi fetele care ne servesc la barul de pe plajă la şezlonguri. În afară de unguri mai sunt slovaci şi noi românii. Clădirea de lângă bar este părăsită era clubul tineretului german. Mai sunt din tabăra originală şi nişte vile mai vechi cu unul şi două niveluri, apoi hotelul galben şi cele trei vile noi. În spate este şi o tabără de căsuţe de lemn unde stau unguri, se pare. Cel mai bun lucru al acestui complex este piscina, se pare singura din Sarti. În fiecare după amiază mă relaxam la piscină după cura de mare şi soare, sau seara înainte de culcare. Ca să ajungem în localitatea propriu zisă facem pe jos cam 500 de metri. Sarti este o localitate aglomerată cu vile, hoteluri, mici magazine, este şi un supermarket Arvanitis (Albanezul). Abundă aici spre plajă tavernele cu grădini, cafenele şi cofetării unde am mâncat o îngheţată extrem de bună cum nu găseşti la noi. În prima zi am făcut eroarea să ieşim la 6 seara pe o căldură feroce. Am renunţat şi ieşeam în mod obişnuit în jur de ora 8 seara când soarele se pregătea să dispară după dealurile din spatele localităţii Sarti. Întâmplător alegerea noastră pentru Sarti Beach a fost extrem de reuşită din datorită calităţilor plajei. Nisipul este foarte fin şi apa nu trece de mijloc pe o distanţă cam de 100 de metri. În comparaţie în localitate plaja este cu nisip mai grosier şi apa trece de cap după vreo 10 metri. În faţa noastră se desfăşoară panorama impunătoare a muntelui Athos, în zilele cu vizibilitate bună văzându-se şi câteva mânăstiri. Sunt surprins că Sarti nu este o destinaţie populară. Românii preferă Paralia Katerini şi localităţile din apropiere sau aglomerata Cassandră. Vă mărturisesc că am avut probabil cel mai plăcut sejur la mare în Grecia. De la unguroaica blondă care ne servea pe plajă am aflat că ei au alt traseu spre Grecia, prin Serbia şi Macedonia. Motivul este autostrada de Belgrad spre Skopjie şi drumul bun prin Macedonia. Acesta este preferat şi de concetăţenii noştri din vestul României. Este într-un fel norma dat fiind aglomeraţia infernală de mai mult de 500 de km spre Bucureşti Giurgiu de la Timişoara de exemplu şi precaritatea drumurilor. Aşteptăm autostrada. 

Taverna Evros 

La indicaţiile Angelinei, ghida noastră, am căutat taverna din porţiunea noastră de localitate. Am făcut foarte bine pentru că la Evros am avut ocazia să mâncăm foarte bine. Simpaticul Iani ne oferea vreo 5 feluri de mâncare gătită, meniul zilei şi apoi ce se găsea pe listă. Nu cred că am mâncat în Grecia aşa de bine ca la Iani. Ne explica despre felurile gătite într-un amestec de engleză cu română. În final ne oferea două păhărele cu tzipura la gheaţă, un fel de tescovină foarte digestivă. Am băut o bere Mythos rece la halbă sau Retzina vinul alb cu gust de răşină. Un prânz generos pentru doi nu depăşea 25 de Euro, cel mai ieftin de când merg pe la greci. Şi nota bene pentru cârcotaşi primeam bon fiscal! Preţurile la alimente în magazine se situau la un nivel comparabil cu cel din România, doar legumele şi fructele sunt mai scumpe. Am găsit un iaurt foarte bun tipic grecesc, iar berea era mai scumpă comparativ cu România, în ultimele zile am găsit o bere olandeză bună şi ieftină Euroshop la 0,69 Euro. Mărturisesc faptul că măslinele greceşti au un gust atât de special pe care nu-l regăsesc la noi. Am avut parte de 8 zile de soare şi apă limpede şi curată şi nu chiar foarte sărată potrivite pentru reumatismele noastre. 

Drumul de întoarcere 

Drumul de întoarcere l-am făcut în condiţiile arătate mai sus. Ne-am oprit la Free Shopul de la frontiera grecească, dar preţurile la tării scoţiene sunt necompetitive comparate cu preţurile de la noi, probabil mărirea de TVA la 23% este motivul. Ne-a oprit la bomboane în Bulgaria. De această dată era alt stabiliment faţă de cel folosit uzual de firma de turism cu care mai fusesem în Grecia cu toalete noi şi curate. Preţul la whisky era mai bun ca la greci, iar bomboanele la preturi moderate. Am luat şi o plăcintă cu brânză un borek acceptabil. Am ajuns dimineaţa în Bucureşti după o aşteptare de cam o jumătate de oră la pod într-o mare de tiruri venite dinspre Turcia. Şi aici am trăit inconvenientul aşteptării excesive pentru că şoferii aveau o obligaţie. Toţi deveniseră nervoşi iar până la urmă n-au mai aşteptat turiştii care trebuiau preluaţi erau în mare întârziere. Aşa că dacă vreţi să faceţi o vacanţă plăcută mergeţi la Sarti, Halkidiki, Grecia! Nu suportă comparaţii cu litoralul nostru. .

Despre Franța de Emil Cioran

Cioran este un autor dificil. Mi-a luat ceva timp să citesc acest ultim eseu scris în românește de Emil Cioran în 1941. Atunci Cioran împlinea 30 de ani și se afla la o bursă în Franța. Se pare că se hotărâse să rămână acolo, chiar dacă veniturile nu-i prea permiteau. De fapt el nu a mai avut un angajament stabil care să-i asigure existența. A devenit filosof moralist francez!

Cartea aceasta este inspirată din  două surse după mine. Una care este dată și de editor adică Declinul Occidentului - Untergang des Abendlandes de Oswald Spengler și alta ar fi Așa grăit-a Zarathustra de Friedrich Nietzsche.

Cioran se afla într-o țară ocupată și înfrântă rușinos de către Germania lui Hitler. După cum am citit în Schimbarea la față  a României ardentul patriot își dorea un destin ca al Franței, dar iată că acum după 5 ani Franța îl dezamăgește. Fosta mare putere care dominase Occidentul îndeosebi Franța napoleoniană dispăruse demult. Franța eșuase în rafinament artistic, decăzuse se complăcea în lucruri minore precum excelența culinară. Franța nu avea un geniu precum englezii pe Shakespeare. Îi lipseau frământările și adâncimile rusești, care dăduseră un Tolstoi sau un Dostoievki, sau germane cu filosofi precum Schopenhauer. Cred că în privința rușilor se cam înșela. El, am spus-o admira în Schimbarea la față a României revoluția rusească care a distrus mai tot ce era genial în ruși, muzica lui Șostakovici, literatura lui Bulgakov. A trebuit să renască literatura rusă sub un Soljenițin, sau Vasili Grossman. 

Finalul eseului induce ideea că doar noii veniți pe pământurile Franței sunt cei care iubesc ardent Franța și se simt atașați de ea, cum de altfel era și se pregătea Cioran!

Colonelul Redl un un film cu Klaus Maria Brandauer

Acest film pe care l-am văzut aseară și-mi imaginam că l-am mai văzut, dar nu cred a fost determinat de vizionarea altui film: Farewell to Europe. Credeam că acest film este ecranizarea cărții cu același nume: Adio Europa a lui Stefan Zweig. Cartea evoca Viena dinaintea Primului Război Mondial, filmul se referă la tribulațiile scriitorului în America de Sud și sinuciderea lui.

Aveam poftă de o evocare a Imperiului Austro Ungar și de Viena, unul din orașele mele preferate. Mă pregătesc să primesc o carte despre această perioadă, am citit Omul fără însușiri al lui Robert   Musil 

https://negutjoe.blogspot.com/2020/06/omul-fara-insusiri-de-robert-musil.html.

Așa că am căutat un film despre această perioadă. Și am dat de Oberst Redl, titlul original al filmului din 1985 realizat de Istvan Szabo, unul din marii cineaști maghiari. Este despre controversatul șef al contraspionajului austro-ungar, colonelul Alfred Redl, care a spionat în favoarea Imperiului Țarist.

Imperiul Astro-Ungar este fondat prin compromisul din 1867, prin care Împăratul Franz Josef devenea rege al Ungariei și imperiul devenea bicefal. Acest imperiul al dinastiei Habsburgice a fost un paradox al Europei Centrale. Habsburgii au devenit împărați ai Imperiului Roman de Națiunea Germană până la complicațiile Războiului de 30 de ani și apoi în secolul al XIX-lea cu ascensiunea Prusiei. După asediul Vienei de către otomani în 1683, Habsburgii s-au reorientat și au recucerit Ungaria medievală și alte teritorii printre care și Ardealul și Bucovina, din  trupul Moldovei. Au mai apucat și o ciozvârtă din Polonia, Polonia Mică, redenumită Galiția, care cuprindea și Cracovia și Ucraina ruteană de vest. Imperiul Austriei, ulterior Austro-Ungaria era un conglomerat de popoare din centrul și sud estul Europei. Erau italieni, germani austrieci, cehi, unguri, slovaci, croați, sârbi, bosniaci, români, polonezi, ruteni-ucraineni și peste tot evrei. În secolul XIX când apar în Europa statele naționale, Austro-Ungaria avea ca vecini state care aveau etnici care erau și sub drăguțul de împărat, lucru care făcea imperiul să trosnească din toate încheieturile. Toate aceste date au făcut ca imperiul să se destrame, să se prăbușească după Primul Război Mondial. Dacă austriecilor nu le-a păsat, ungurii au rămas cu o mare rană considerându-se de drept stăpâni peste teritorii locuite de alte etnii, unde ei erau doar stăpâni. 

Filmul este făcut de un maghiar, cu origine evreiești și drama evreilor din imperiu reiese din film. Chiar dacă acceptați, plana o suspiciune asupra lor. 

Alfred Redl este un personaj cu rădăcini umile din Galiția, funcționar la o gară de lângă Lemberg-Lvov. Tatăl era german, iar mama cu rădăcini ungurești. Micul Alfred accede la școala de cadeți din Viena și are o ascensiune spectaculoasă în armata austro-ungară ajungând șeful contraspionajului. Aici este un alt paradox care a condus la supraviețuirea imperiului, se cultiva meritocrație! În loc de patriotism se cultiva iubirea și admirația față de împărat!

Wikipedia îl consideră simbolul absolut al trădării, a vândut toate secretele militare ale Austro-Ungariei Imperiului Țarist pe bani grei, care îi permiteau să trăiască pe picior mare, bani care l-au deconspirat. Culmea este că Redl a inițiat reforme și metode moderne de urmărire a spionilor inamici, folosite apoi și împotriva lui. 

Filmul este mai vag privind trădarea, el apasă pe prietenia lui cu un baron maghiar, care trăda și el Imperiului Țarist și tendințele homosexuale care l-au făcut obiectul șantajului spionajului rusesc. 

O figură negativă o face în film Arhiducele Ferdinand, moștenitorul tronului care voia un război în Balcani care să rezolve tensiunile imperiului și culmea asasinarea lui este momentul declanșării războiului mondial. Este o scenă semnificativă a filmului în care Arhiducele discută cu Redl despre devoalarea unui trădător din armata imperială și pedepsirea lui exemplară. Arhiducele refuză pe rând pe toți, începând cu unguri, ca până la urmă țap ispășitor să fie un rutean  din Galiția, sau în subtext zic eu, un român. Cam ăștia erau cei care nu aveau importanță pentru politica imperiului.

Este interesant că în final, imperiul a produs manifestări culturale de mare calibru, scriitori precum Musil, Zweig, pictori precum Gustav Klimt, muzicieni precum Mahler, dar soarta lui era pecetluită din cauza multi-etnicității și probabil și a politicilor de deznaționalizare din partea maghiară a imperiului.

Unii spun că Imperiul Austro Ungar a fost anticiparea Uniunii Europene. În niciun caz! Pentru că politicile de deznaționalizare, existența unor cetățeni de rangul doi, antisemitismul au erodat definitiv această alcătuire ciudat multinațională. Uniunea Europeană este cu totul altceva!

Cast a Giant Shadow un film cu Kirk Douglas

Zilele acestea am descoperit pe un site de filme vechi un număr de filme cu Frank Sinatra. Printre aceste este și filmul cu titlul de mai sus, Cast a Giant Shadow. Culmea că acest film îl are ca personaj principal interpretat de Kirk Doauglas, iar cel interpretat de Sinatra este unul secundar. 

Eroul acestui film este colonelul american David Mickey Markus. Filmul este dedicat apariției statului Israel în 1948 și al războiului cu arabii care a urmat.

Markus a fost invitat de liderii israelieni să le fie consilier și în cele din urmă el este făcut că prim general al acestei noi armate israeliene de Ben Gurion. Meritele sale în înfrângerea arabilor sunt considerabile, însă Markus moare stupid chiar înainte de semnarea Armistițiului cu arabii, fiind împușcat din eroare de un soldat israelian. 

Filmul prezintă comportamentul eroic al coloniștilor evrei veniți unii direct din lagărele naziste să lupte pentru supraviețuirea noii lor patrii. 

Filmul este interesant în primul rând de distribuția de excepție. Șeful lui Markus în armata americană, un general american care ar putea fi chiar Patton este interpretat de John Wayne, Aref, șeful comandourilor este interpretat de Yul Brynner, un pilot american venit în ajutorul israelienilor este interpretat de Frank Sinatra, Senta Berger fiind amanta lui Markus și Angie Dickinson soția lui. 

De ce m-a interesat personajul? Am văzut serialul Fauda cu lupta Shin Bet în teritoriile palestiniene, Valley of Tears cu războiul de Yom Kippur și citesc Rise and Kill First despre activitatea Mossad, deci sunt la curent cu problemele Israelului. Filmul este o pagină în plus, fiind vorba de formarea acestui stat, extrem de puternic  militar, dar și singura democrație din Orientul Mijlociu. Kirk Douglas patriarhul Hollywoodului care a murit recent la 104 ani este interpretul lui Markus fiind și el evreu. Dar cel mai important este că Markus, american din Brooklin era fiul unor emigranți evrei veniți în America de la Iași, din România! Deci primul general israelian, a avut rădăcini românești!