Mi-a făcut plăcere să citesc volumul
publicat de Marius Bâzu pe internet Plimbări nostalgice prin Ploieștiul
de altădată. Și în loc de o analiză critică a amintirilor publicate o să
aduc și eu amintirile mele.
Cam toate amintirile din carte se referă
la la cartierele din nord estul Ploieștiului. Eu m-am născut, am copilărit și
mi-am petrecut adolescența în sudul Ploieștiului, cumva în apropierea Gării de
Sud.
M-am născut în Ploiești pe data de 10
februarie (oficial pe buletin 12 februarie) 1949 într-o casă aflată pe strada
Rudului. După vreo trei luni ai mei s-au mutat cu chirie pe strada Babeuf,
fostă Costache Conache, actualmente Petre Negulescu. Mă întreb de ce nu s-a
revenit la numele vechi, care cinstea unul dintre primii poeți români. Strada
pornea din strada principală, paralelă cu Bulevardul, numită inițial CA
Rosetti, apoi Jdanov și acum Bobâlna, iar un mister că nu s-a revenit la numele
inițial. Strada Bobâlna păstra urma vechii uliți și nu era dreaptă, ci cumva
întortocheată. Pe această stradă lungă care pornea din Bulevard de la statuia
lui Radu Stanian, fost primar și cred că este cel care a tăiat Bulevardul
și se sfârșea în apropierea Gării de Sud. Pe Această stradă se aflau cele două
clădiri ale Scolii Elementare nr.1, unde am învățat. Strada mea era paralelă cu
Principatele Unite și se terminau într-un maidan lângă o fabrică de butoaie. Pe
Principatele Unite locuia Florin Dumitru, marele baterist de la Mondial și de
la Pheonix. M-a învățat toate prostiile posibile. Din păcatre a sfârșit în
California. În orașul de câmpie Ploiești nu erau dealuri, dar pe maidan era o
ridicătură de pământ care era derdelușul nostru. Paralelă spre dreapta cu
strada mea se afla o altă stradă importantă, Ana Ipătescu, fostă Petre Cinta,
alt primar al Ploieștiului. Pleca de la primul rond și se termina pe Rudului.
Era importantă că pe ea se află Spitalul Șuler, loc unde lucra mătușa mea,
tanti Ana și unde s-au întâlnit părinții mei. Pe această stradă locuia cu
chirie tanti Ana, la familia generalului Fotescu. Generalul era erou din Primul
Război Mondial, Războiului de Întregire. Fiind patriot local a refuzat un post
la București și a trecut în rezervă după război, se pare? Casa generalului era
mare și avea o curte generoasă cu doi pini de unde culegeam conuri. Am fost
mirat mai târziu de conurile de brad, eu eram convins că sunt cele pe care le
culegeam de la curte generalului. De strada Rudului îmi amintesc pentru că mergea la un loc de grădină al lui Tanti Ana, dincolo de Plăieșilor în apropiere de Liceul A. Toma (Mihai Viteazul). Treceam pe lângă pușcăria orașului și era tot timpul o senzație neplăcută, tensionată, treceam mereu pe cealaltă parte a străzii. Am aflat că a fost pușcărie politică. Și era și o cameră la stradă unde veneau rude de deținuți și atmosfera era tristă, tragică.
Zona asta era o zonă cu case mari dar și cu
unele mai mici cum era a noastră. Ai mei au cumpărat apoi toată curtea de la
proprietarul care locuia vis a vis. Zid în zid cu casa noastră stăteau surorile
Duca. Cea mare fusese călugăriță catolică, celebra Mere Clarisse, profesoară la
București la Notre Damme de Sion. Probabil că a fost profesoara de franceză și
germană a Monicăi Lovinescu? Dădea meditații la franceză și cine făcea cu ea
meditații intra la facultate. Pe noi, adică eu și sora mea ne medita gratuit.
Eu am fost suficient de tâmpit să renunț la meditații zicând că ascult la
difuzor care transmitea Să-nvățăm limba rusă cântând. De fapt în
afară de rusa dintr-a cincea am avut șansa să facem la școală, clasa mea limba
engleză dintr-a șasea și a fost love at first sight! Mere Clarisse
avea o bibliotecă formidabilă și sor-mea a primit cadou Shakespeare
Complete Works ediția Collins. Cu această carte am urmărit textul
piesei Visul unei nopți de vară cu Royal Shakespeare Company
în regia lui Peter Brook la Opera București. Cu chirie în camerele din față
stătea doamna Cristina, având două fete mult mai mari ca mine. Neli era cu 9
ani mai mare, o brunetă superbă, a făcut Geologia și a fost mama politicianului
Cristian Boureanu, dar s-a prăpădit. De la ea am moștenit Basmele lui Andersen
frumos ilustrate și alte cărți de povești, inclusiv o colecție Luminița de la
începutul anilor 50 cu Titotopor! Vremea când îl înjuram pe Tito la ordinul lui
Stalin. Curtea noastră se învecina cu a avocatului Zingrilara, cu ascendență
grecească de la Smirna. Era vânător și avea o cățea pointer numită Greta. Am primit
odată un iepure de câmp de la avocat. Pe stradă mai locuiau o familie de
italieni, una de ucraineni și descendentul Logofătului Tăutu, românul care a
băut prima oară cafea. La grădinița am făcut cunoștință și am rămas prieten cu
Micky Brenner, dintr-o familie de evrei bucovineni germanizați, vorbea nemțește
cu bunica lui, medaliat la Olimpiada Internațională de Matematică. Locuia
într-o casă cu etaj vis a vis de localul vechi al școlii unde am învățat. După
cum se vede Ploieștiul industrial a atras multă lume din toate părțile. Vremea
în anii 50 urma ciclul normal, ierni grele și reci cu multă zăpadă. Am prins
marea zăpadă din 1954, aveam deja 5 ani. Zăpada ajunsese la streașina casei,
iar că să trecem de pe un trotuar pe altul erau făcute tuneluri. Tata
care era de meserie tâmplar mi-a făcut o sanie de lemn de care eram foarte
mândru. Cu ea transportam sifoanele pe de la vecini pe care le încărcam la o
stație aflată pe Rudului, pe drumul care duce la Cimitirul Bolovani, unde își
dorm somnul de veci ai mei. Urma primăvara cu pâraie de apă de la zăpada topită
și înfloreau vișinii și caișii din curte. Urma o vară fierbinte și înăbușitoare
și o toamnă lungă și frumoasă. Clima din Ploiești era cea de câmpie, cum a fost
și cea din studenția bucureșteană. Ajungând la Pitești am constatat că aici
clima este mai blândă, verile nu sunt așa de excesive. Dar caracteristica
Ploieștiului era poluarea masivă, de la rafinăriile care înconjurau orașul.
Puțea câteodată îngrozitor, a petrol și alte mizerii. Am observat doar după
anii 90 că din Ploiești se puteau vedea munții, cât am fost copil nu i-am văzut!
Norocul nostru era că puteam merge în
vacanța de vară la rude. De obicei începeam vacanța la Alunișul patern din
Prahova, la frații tatei. Aluniș se afla între niște dealuri răpănoase, cu
sărături de la Zona Slănicului, erau ceva pruni, pentru țuicari și ceva fânețe.
Unchiul Vasile unde stăteam era foarte sărac, mergeam sus pe deal cu vaca
împreună cu verii mei. Era și gârla unde devenisem pescar pasionat. Mâncam cu
toții în jurul unei măsuțe joase cu scăunele și întingeam în tigaia din
mijloc Retrăiam viața din Moromeții, cum aveam să citesc
la liceu romanul lui Marin Preda. Cu totul altfel era vacanța Avrigul matern.
Aici eram în cea mai dezvoltată zonă din România cu sate urbanizate sub
influența sașilor. Aici eram în lunca Oltului, sub munții Făgăraș, având toate
formele de relief. Se cultiva și grâu și porumb și cartofi. Se creșteau vite și
oi, era țara bivolițelor negre care se bălăceau în mlaștinile Oltului și erau
folosite și la transport cu carul. Casele erau mari, de zid, cu porți înalte
care obturau vederea în curte, cu șure de fân și grajd pentru animale. Azi au
devenit garaje, nu mai sunt bivolițe. Nu puteai să-ți dai seama care erau ale
sașilor și care erau ale românilor. Plus că ajungeam două săptămâni la tanti
Marina, sora cea mică a mamei, care locuia la Sibiu, într-un oraș medieval,
central european. Era evident că erau două țări, între timp comunismul a
egalizat în mare măsură deosebirile dintre aceste zone ale României.
Ai mei nu avea radio, aveam difuzorul la
care stăteam lipit cu urechea să ascult teatru la microfon cu marii actori ai
anilor 50-60 și se transmiteau capodopere de Shakespeare și Schiller. Țin minte
vocea cavernoasă a lui Vraca din Hoții de Schiller. Televizor
vedeam pe la vecini, iar radio avem la țară unde nu se asculta decât Europa
Liberă. Asta mai târziu, pentru că la școala elementară până într-a șaptea eram
un mic dobitoc comunist îndoctrinat. Am învățat foarte bine și am ajuns
președintele organizației de pionieri pe școală și datorită originii sănătoase
a tatălui meu. Pe vremea lui Dej conta să fii fiu de muncitor, cu toate că tata
avusese o tinerețe politică cam deocheată. Și așa din clasa a 7-a am devenit
membru UTM. Am scăpat de întrebările la intrarea în UTM în liceu a unui dobitoc
de la țară care era ca și mine utemist și punea întrebarea încuietoare: care
este organul central al UTM ( Era Scînteia Tineretului!). În liceu m-am
deșteptat și sub influența Radio Europa Liberă și cred că și a profesoarei
Natalia Boncu care discuta probleme literare fără influențe ideologic
comuniste.
Am învățat să citesc și să scriu din clasa
I și am devenit un cititor pasionat. Primul roma citit a fsot Cei trei muschetari,
iar numele eroior le citeam focetic! Din clasa doua am început să merg la
Palatul Pionierilor. Am fost la cercul de aeromodelism, dar nu am niciun talent
de bricolaj și aeromodelul meu a fost o catastrofă. Cel mai important loc era
Biblioteca Palatului Pionierilor pe care am epuizat-o rapid. Apoi am devenit un
abonat al Bibliotecii Regionale Ploiești. De această bibliotecă mă leagă și
perioada studenției, ca mai toți studenții ploieșteni învățam pentru examene în
sesiune la Sala de Lectură a Bibliotecii din Ploiești.
Țin minte concursurile de motociclism care
se desfășurau pe Bulevardul din apropiere, unde câștigau doar piloți străini
care aveau motociclete superioare. Cel mai pasionant era concursul
motocicletelor cu ataș. Tot pe Bulevard era defilarea de 1 Mai, când castanii
erau în floare. Păcat că decidenții politici nu au revenit la Ziua
Națională a României de pe 10 Mai, când e cald și frumos, nu de 1
Decembrie, când e iarnă!
Cam toți colegii de școală elementară au
dat examen la liceul nou din Bulevard, A. Toma, era lângă noi. Eu am dat la
Caragiale, care era situat în diagonala orașului spre nord est. A fost o
perioadă deosebită, care mi-a conturat personalitatea, cu profesori excepționali.
Primul profesor de matematică la a VIII-F a fost Onofraș, plecat după
două luni la A. Toma, care ne-a a dat un test la care am luat 4! Asta m-a
ambiționat foarte tare și am devenit un olimpic regional la matematică și
premiat la Gazeta Matematică, lucru care mi-a fixat viitorul, devenind student
la Politehnică, la Energetică Nucleare, și apoi implicat în punerea în
funcțiunea a reactorului nuclear de cercetări de la Pitești.