Final în cupele europene la fotbal

În această săptămână s-au petrecut cele două finale la fotbal în Europa. Prima finală Europa League a fost miercuri la Gdansk între Manchester United și Villareal, iar sîmbătă la Porto s-a disputat finala Champions League între echipele engleze Manchester City și Chelsea. Cei de la Digisport titrau eronat echipe britanice. Nu! Sunt echipe engleze, pentru că Scoția, și alte echipe din Marea Britanie au campionate separate.

Pronosticurile mele au fost Villareal și Chelsea. Recunosc că la finala Champions League am mizat în semifinale pe Real și PSG. M-am înșelat!

Duupă cum se vede aceste finale sunt afaceri între echipele grele din campionatele puternice și bogate din Euopa. Excepțiile precum Steaua București și Steaua Roșie Belgrad sunt o amintire. Prin noul, format doar echipele grele ajung la finale. Ele nu mai sunt campioanele țărilor respective. 

Totuși în Europa League s-a strecurat o câștigătoare, Villareal, dintr-un sat, cum spunea presa sportivă din Spania. Villareal este localitate o mică din regiunea Castellon din nordul Valenciei. Dar această echipă este antrenată de Unai Emery, expertul în Europa League, a mai câștigat două cu Sevilla. Probabil că Manchester United a pierdut pentru că a tratat cu aroganță mica echipă spaniolă. Și așa nu am avut câștigătoare numai din Anglia și Spania și-a spus cuvântul. 

În finala de aseară s-a desfășurat un meci extrem de tacticizat, jucat în viteză și cu accent pe angajamentul fizic. Chelsea a avut în Kante jucătorul esențial care a a fost pe tot terenul. Noul antrenor adus de Chelsea în iarnă, germanul Tuchel, dat afară complet neinspirat de către PSG a schimbat fața echipei. A adus-o de pe locul 13 unde o lăsase Lampard pe locul 4 și i-a pus în valoare pe jucătorii germani Werner și Havertz, aduși la începutul sezonului și neglijați de Lampard. Havertz a confirmat în finală marcând singurul gol al victoriei lui Chelsea în această campanie de Champions League. 

De cealaltă parte Guardiola nu a nimerit echipa și a fost învins. Este prima finală a lui Manchester City la Champions League. Chiar cu rezervele de valoarea titularilor City nu a reușit să-i surprindă pe cei de la Chelsea. 

De remarcat că Tuchel este al treilea antrenor după Klopp și Flick care câștigă titlul de Champions League. Se pare că stilul german de antrenament se impune.

Și acum că venii vorba de Klopp și Liverpool, echipa mea preferată demult de pe vremea când eram elev și Petrolul a înregistrat un rezultat istoric și unic, a învins pe Liverpool cu 3-1 la Ploiești în toamna lui 1966! Cam de atunci ploieștenii sunt fani Liverpool. Liverpool a avut un sezon de coșmar. După ce înainte de Crăciun erau pe primul loc, s-au prăbușit în iarnă și au luat bătaie de la cele mai slabe echipe din Anglia inclusiv retrogradatele. Ei care nu mai fuseseră învinși pe Anfield Road au luat bătaie aproape de la toți. Doar că spre final s-a produs miracolul și după vreo 5 victorii succesive au terminat pe locul trei.

Cealalată echipă favorită, Real Madtris a avut un sezon mai ciudat, victorii greu obținute, o revenirea spectaculoasă, spre final, au stat mereu în ceafa lui Atletico Madrid, care a câștigat merituos campionatul Spaniei. 

A fost o primăvară fotbalistică agitată și au câștigat echipele cu moral mai bun.

Felicitări lui Villareal și lui Emery care va juca în Champions League, aducând satul la oraș hahahaha!

Felicitări lui Chelsea și lui Tuchel pentru câștigarea Champions League!

Rope of Sand și Frăția Trandafirului - 2 filme

Rope of Sand

Este un film vechi din 1949. Ce mi-a atras atenția era distribuția, erau protagoniștii din filmul Casablanca.

Culmea că filmul pare a fi o variantă a filmului Casablanca, diferența că în loc de Humphrey Bogart, protagonistul filmului este Burt Lancaster, un tânăr actor atunci. 

Scena este tot Africa. De data asta sudul Africii. Suntem undeva în Namibia, care atunci era sub mandatul Marii Britanii. Este o zonă litorală unde se găsesc diamante. Poliția firmei care exploatează diamantele din Diamanstadt este Paul Vogel, adică Paul Henreid, partenerul antifascist al lui Ingrid Bergman în Casablanca. Este personajul negativ al filmului. Re El este comandantul poliției casupraveghează zona  proprietate a firmei conduse de Martingale, adică Claude Rains, polițistul din Casablanca. 

Personajul principal al filmului este ghidul de vânătoare Mike Davis interpretat de Burt Lancaster. Vânătorul care era însoțit de Mike Davis intră în zona interzisă și gasește diamante, dar fiind deșert este aproape mort. Davis încearcă să-l salveze, dar este prins de Vogel și bătut, vânătorul murind de sete. După doi ani Davis se întoarce cu scopul de a lua diamantele ascunse în deșert. 

Pe fir intră și frumoasa Suzanne Renaud care se îndrăgostește de Davis dar este curtată și de Vogel. Davis umblă prin cârciumi unde de dă peste un bețivan smart guy, Toady interpretat de Peter Lorre, alt actor din Casablanca.

Davis găsește diamantele, este bogat și rămâne cu frumoasa  Suzanne. Asta ar fi diferența dintre cele două filme, dar mie mi s-a părut frapantă asemănarea cu originalul Casablanca.

Frăția Trandafirului

La ce sunt bune romanele de spionaj pe care le citesc? Păi dau de alți scriitori de romane de spionaj, cum este David Morell. Acesta a scris un roman ecranizat în 1989 numit Brotherhood of the Rose - Frăția Trandafirului. Filmul a fost făcut pentru televiziune și mi-au amintit de filmele pe care le vedeam la video la sfârșitul anilor 80. Este un amestec de film de acțiune și de siropos romance. 

Ce este curios că acolo apar doi orfani crescuți de Eliot, un șef CIA interpretat de Robert Mitchum. Asta mi-a amintit de poveștile cu gărzile de corp securiste ale Ceaușescu. 

Cei doi  orfani sunt un evreu, Saul (Peter Strauss) și irlandezul Chris (David Morse). Chris pleacă la mânăstire după o acțiune ratată, iar Saul este pus de Eliot să comită un act terorist ca și cum ar fi făcut de Mossad! 

Saul este urmărit să fie executat de CIA, dar scapă și împreună cu Chris încearcă să se răzbune pe Eliot. Saul este ajutat de iubita sa colonel Mossad, Erica interpretată de Connie Selleca. Cam toți actorii sunt specializați în roluri de seriale de televiziune. 

De fapt ideea filmului este acordul Abelard, cu sanctuare unde spioni din toate serviciile puteau locui fără a avea probleme. Asta mi-a amintit cumva că filmul l-am văzut, dar îmi amintesc doar de un sanctuar din Noua Zeelandă.

Finalmente Saul se răzbună, nu îl omoară pe Eliot, dar îi aruncă în aer dosarele compromițătoare ale politicienilor americani. 

Exerciții de admirație de Emil Cioran

Să citești pe Cioran nu-i un lucru de loc simplu!

Am luat la citit cartea Exercises d'admiration, titlul original al scrierii lui Cioran tradusă în românește de Emanoil Marcu la editura Humanitas. Este penultima sa carte și cuprinde eseuri privind scriitori și filosofi mai mult sau mai puțin renumiți. Majoritatea sunt francezi, dar sunt și spanioli, sau scriitori de limbă spaniolă, un italian, are loc și Mircea Eliade. 

Nu sunt simple analize literare, ci mai mult eseuri filosofice.

Să le luăm pe rând.

Primul caz este al lui Joseph de Maistre. Este un caz tipic de demolare și nu de admirație. Cum spunea și amicul Julian Negulesco are cea mai  mare întindere acest eseu în care marele reacționar catolic din vremea lui Napoleon este luat la bani mărunți. Concluzia lui Cioran este că scrierea lui Maistre Scrisori  din Petersbourg i-a servit ca inspirație marelui împărat francez, deci și-a dorit nu a reușit!

La fel de critic este și cu Paul Valery pe care îl face praf împreună cu Mallarme!

O privirea admirativă o are asupra lui Beckett, Probabil că a contat prietenia care i-a purta lui Beckett. Beckett este irlandezul care a scris ca și Cioran în franceză. Aici merită o frază memorabilă este: Eu unul să fiu împiedicat să bârfesc - ce tulburări și ce neliniști, ce complicații la orizont!

Pentru că despre singurul român din volum, Mircea Eliade mai mult bârfește Cioran.

Apare și figura tragică a altui român B. Fundoianu, evreu prin naștere, francez prin operă, Benjamin Fondane.

Unele eseuri cum am spus sunt pline de admirație, cum este atunci când îl evocă pe Borges. 

În carte singurul american evocat este Scott Fitzgerald. În tot ce a scris Fitzgerald este avid de succes, personajele lui sunt oameni bogați. Aici apare iar o frază șocantă care merită amintită privind corespondența unor mari scriitori: În schimb scrisorile lui Baudelaire sau ale unui Dostoievski - scrisorile unor milogi -  mă tulbură prin tonul rugător, disperat, sufocat. 

Cioran nu pierde ocazia să remarce că este un venetic din Balcani care scrie în franceză. Chiar subliniază că venind de la Sibiu în spațiul de infuență germană al Transilvaniei, ajuns la București constată că majoritatea intelectualilor din București vorbeau și scriau curent franțuzește și asta îi trezește ambiția. Așa că în Franța Cioran încearcă să scrie în franceză mai bine decât francezi de baștină, chiar dacă accentul îl trădează. Și mai exemplific prin câteva citate:

Și încă ceva: ar fi trebuit să aleg orice alt idiom, nu însă franceza, căci aerul ei distins nu mi se potrivește de loc, e chiar la antipodul firii și dezlănțuirilor mele, al eului meu autentic, și-al genului meu de mizerii. 

Și în final se lamentează:

Azi, când această limbă este în declin, ce mă mâhnește cel mai mult este constatarea că francezii nu par să sufere pentru asta. Și am venit eu, deșeu al Balcanilor, să sufăr văzând-o cum piere. Ei bine, dispar nemângâiat, împreună cu ea.

Cartea de față ca și întreaga operă a lui Cioran contrazice această ultimă frază a Exercițiilor de admirație.

Alisson merită o liturghie!

Dedicat prietenului Julian Negulesco 

Azi s-au întâmplat niște minuni în fotbalul internațional. 

Echipa mea preferată Liverpool avea un meci esențial cu West Bromwich Albion. Dacă bătea ajungea la 63 de puncte și în coasta celor de la Chelsea și Leicester în lupta pentru un loc în primele patru care vor juca în Champions League. 

Ca să nu mă montez am decis să nu mă uit la meci. Să aștept rezultatul final. Nu m-am ținut de cuvânt. Tableta a avut grijă să mă anunțe că la pauză este WBA-Liverpool 1-1! Fatalitate, șansele de a ajunge în primele patru scădeau enorm.

Au început meciurile din penultima etapă din Liga Spaniolă și am început să mă uit la meciul de la Bilbao al lui Real Madrid.

Dar prima repriză s-a terminat și am revenit pe canalul care transmitea meciul englezesc. Meciul curgea spre un egal, ba au fost și niște ocazii mari ale lui WBA. Era minutul 94 totul se terminase și mai era de executat un corner. Comentatorul spune că Mane nu se prea grăbește. În fine se pregătea executarea loviturii de colț și în careu apare și portarul Alisson. Execută perfect Alexander Arnold drept în capul lui Alisson și acesta îl execută pe portarul lui WBA.  Nebunie totală! Când totul părea compromis portarul lui Liverpool marchează cu capul și menține pe Liverpool în cursa pentru primele patru locuri. 

La interviul luat portarului erou el a declarat că este extrem de emoționat și se gândește la tatăl său de curând decedat. Se pare că acesta a fost îngerul păzitor al fiului Alisson și al echipei Liverpool!

Poza pe care o afișez este chiar a momentului când lovitura de cap a lui Alisson se duce spre gol.

Ceea ce pot spune este că în fotbalul adevărat nu există învinși din debutul partidei.  West Bromwich Albion era deja căzută în divizia secundă, dar s-a luptat de parcă de rezultatul acestei partide depindea rămânerea lor în Premier League.

Acum sunt după prima repriză dintre Everton și Sheffield United și aceasta conduce! La fel Sheffield este căzută de mult!

Aceleași încleștări extraordinare s-au petrecut și în Liga Spaniolă.

Erau trei meciuri importante, Atletico Madrid juca acasă cu Osasuna, Bilbao avea meci cu Real Madrid și Barcelona cu Celta Vigo.

La pauză meciuri egale. Dă gol Madrid la Bilbao și trece pe primul loc! Parcă Atletico este urmărită de piaza rea, ia gol de la Osasuna. Așa că Madrid era pe primul loc  și cu un punct în plus. Dar minunea a ținut 10 minute. Atletico egalează și în finalul meciului Suarez, fostul atacant al lui Barcelona dă golul victoriei lui Atletico și aceasta rămâne pe primul loc. Finalul se va juca în ultima etapă când Atletico în mod normal va deveni campioană. Dar mai știi, cum se joacă în Spania și în Anglia nimic nu-i imposibil? 

Doar suporteri ca mine riscă să se îmbolnăvească de nervi și de inimă!

Prietenul Julian m-a îndemnat să scriu această postare sau bilet, cum zice el.

Zidul Berlinului în Spy City - serial de spionaj

Presupun că sunt destui care nu prea agrează faptul că fac reclamă la filme și seriale de spionaj, dar  recunosc că e un gen care mă interesează.

Aș fi putut să fac cronica la Nomadland cu grămada de premii Oscar. Un film trist cu o femeie căreia i-a murit bărbatul, fabrica unde muncea s-a închis și și-a luat o dubiță pe care a transformat-o într-un fel de rulotă cu care bate vestul Americii să găsească de lucru, asta după Marea Criză din 2008. Film cu o mare actriță de compoziție Frances McDormand și cu mulți figuranți actori reali dintre cei care trăiesc drama pierderii locului de muncă și a veniturilor. 

Ei bine am descoperit acest serial german în 6 episoade care are povestea inspirată parcă din romanele de spionaj ale lui John Le Carre, cel mai important scriitor al genului, un continuator mult mai subtil al lui Ian Fleming, autorul lui James Bond.

În romanele lui John Le Carre  sunt spioni englezi care acționează în Germania democrată a anilor 60-80. Și aici scenariștii au în centru evenimentele care au loc în vara anului 1961 când, în 13 august se începe construcția Zidului Berlinului. 

Berlinul postbelic are o situație specială. El se află în centrul zonei de ocupație sovietice și este împărțit la rândul lui în 4 sectoare: sovietic, american, britanic și francez. Dacă în Berlinul de Est se construiește socialismul conceput de ciubota sovietică, în celelalte sectoare ale Berlinului de Vest supraviețuiește capitalismul. Este vara lui 1961 și în Berlin se poate trece încă fără probleme din est în vest. 

Personajul principal agentul Fielding Scott (Dominic Cooper) livrează unui agent într-o toaletă din Berlinul de Est un plic galben. Totul degenerează, intră un îngrijitor care este executat de agent care încearcă să-l omoare și pe Scott. Scott după luptă îl ucide pe agent și constată că era tot britanic! Asta aruncă o umbră grea asupra lui Scott. 

El este retrimis la Berlin să-l scoată din Est pe un fost prieten german, care lucra la un proiect pentru sovietici de giroscop care controla rachetele.

Toți trăiau într-o atmosferă generală de suspiciune, era cunoscută situația că înalți oficiali din spionajul britanic erau agenți sovietici.   

Scott este implicat într-o relație amoroasă cu Severine Bloch, agentă a spionajului francez. Sunt tot felul de întâmplări în care sunt implicați spioni britanici, francezi și mai ales americani. Dar peste tot dai de spionii sovietici, aici colonelul Subkov și generalul Victor Kovrin. Mai sunt și secretarele nemțoaice din Est ale serviciului MI6 și ale KGB care și ele fac spionaj în dorința de fugi în Vest. 

Scott este mereu în pericol este suspectat și de colegii de la MI6 și de americani. 

Sovieticii nu se feresc să folosescă foști naziști pentru a-și atinge scopurile. Un rol important îl are o fotografă est germană Ulrike Faber (Johanna Kovalek). 

Serialul are o desfășurare uneori statică, dar starea de tensiune este bine întreținută.

Colac peste pupăză cheia pare a fi la Beirut. De ce? Păi aflați vizionînd serialul. 

Finalul este trist suntem în 13 august 1961 și cei din Est se văd separați de cei din Vest de sârma ghimpată care precede zidul.

Regizorul portughez care lucrează în Germania Miguel Alexandre a filmat în Cehia lângă granița cu Germania exterioarele și a folosit și actori cehi. Serialul este în limba engleză, dar se vorbește mult în germană, normal suntem la Berlin, în franceză și normal că suntem și pe la sediul KGB, în rusă. Acțiunea serialului este precedată de inserturi din documentare ale epocii atât din Berlinul de Vest cât și cel din Est. Vezi turnul înclinat bombardat al bisericii de pe Kufeurstendamm din Vest.

Îl recomand celor care vor să vadă un film de spionaj reușit. 

Agent Hamilton serial suedez de spionaj

Am găsit acest serial de spionaj suedez despre care pot spune că este foarte bine realizat, cu momente de mare tensiune. 

Hamilton este un erou suedez în genul lui James Bond,  creat de scriitorul suedez Jan Gillou. El este spion militar suedez în romanele autorului și se luptă cu rușii în special. De fapt când am început să-l văd mi-am amintit de două filme suedeze bine făcute din anii 90 cu Hamilton, ca erou al filmului.

În acest serial nou 2020, rolul lui Hamilton îl are un actor norvegian, Jakob Ofetbro. Cineva mi-a spus că între suedeză și norvegiană nu prea sunt diferențe așa că actorul poate fi personaj suedez.

Hamilton din acest serial este un tânăr militar suedez plecat la specializare în SUA și racolat de CIA. El revine în Suedia, chiar când asupra Suediei se desfășoară un atentat terorist, chiar de 1 Mai.  

De fapt Hamilton este un instrument în mână unei șefe CIA care vrea să dispună complet de serviciile secrete suedeze vânzându-i un sistem informatic pe care americanii să-l controleze. Și pentru acest scop șefa antiterorismului CIa nu se dă în lături să folosească toate murdăriile posibile, atentate puse la cale de către teroriști islamici. Hamilton abia scapă dintr-o ambuscadă palestiniană, implicare de hackeri și asasini ruși și separatiști din Donețk. 

Hamilton își oferă serviicile SP5, serviciul militar suedez care-l trimisese în SUA, apoi colaborează cu serviciul secret suedez SAPO. 

Drumurile îl duc pe Hamilton în Teritoriile Palestiniene, în Germania, în Donețk Ucraina ocupată de separatiști. 

În colaborarea cu SAPO colaborează cu agenta Kristin Ek și cu expertul informatic Birger. 

Împreună ei reușesc să blocheze conspirația pusă la punct de CIA cu colaborarea cu FSB GRU, etc. 

În film biata Suedie este privită cu lăcomie și terorizată de toți, teroriști islamici, spioni ruși și mai ales ticăloșii americani de la CIA. Așa că filmul bine făcut are un aer foarte antiamerican!

Merită văzut pentru că este un serial care te ține cu sufletul la gură.

Din nou la Filarmonică

Astă seară am revenit la Filarmonică Pitești. Concertele cu un număr redus de spectatori adică 30% au reînceput în ainte de Paști. 

Pentru mine era un interes special, pentru că pianista Karina Șabac purta numele profesorului meu Gheorghe Șabac de Matematici Speciale de la Politehnică din anul II. 

Programul a fost interesant și ofertant, în prima parte era Concertul pentru pian și orchestră op. 37 de Ludwig van Beethoven și apoi Simfonia nr. 1 în do minor de Mendelssohn Bartoldy.

Karina Șabac

Orchestra a fost într-un format redus din motive de pandemie. Interpreții la instrumentele cu coarde, viori, viole, violoncele și contrabași purtau mască, iar cei de la instrumentele de suflat erau separați prin ecrane transparente. 

Concertul nr. 3 al lui Beethoven este scris în 1800, la 30 de ani, dar Beethoven este încă sub influența lui Mozart. Interesant că la prima audiție concertul nu era realizat complet, doar geniul lui Beethoven l-a completat din inspirație. 

Interpretarea Karinei Șabac a fost extrem de bună, instrumentele au sunat bine și mi-am dat seama că tânjeam după sala de concert.

Karina Șabac are în spate o frumoasă carieră. Și-a completat studiile în Germania și Statele Unite și a susținut în străinătate multe concerte. Acum face un doctorat în muzică la Universitatea de Muzică București cu subiecte din muzică românească veche din care ne-a prezentta un fragment muzical scris în Țările Române pe la 1821!

După concert mi-am satisfăcut curiozitatea să o întreb dacă este nepoata profesorului Șabac și am aflat cu plăcere că este nepoata profesorului și fiica unui cercetător la IFA, deci coleg de profesie!

Pe profesorul Șabac mi-l reamintesc pentru cursurile excepționale de matematici care erau fiecare complet independente, necesitând doar cunoștințele de bază din liceu.

În ultima parte a concertului am audiat Simfonia nr.1 a lui Mendelssohn. Este scrisă la 15 ani dedicată sorei lui mai mari și reflectă faptul că era un geniu în devenire, cum a fost și Mozart. 

Orchestra condusă de tânărul dirijor Alexandru Ilie a dat o bună iinterpretare a acestei simfonii.

A fost o seară de muzică de care îi duceam dorul!

O istorie a Orientului Apropiat in Antichitate (cca 3000–323 i.Hr.) - Marc Van De Mieroop

Am început să citesc acest tratat de istorie de câteva săptămâni. Aparține unui profesor de la Columbia University și pare a fi chiar un manual de istorie antică istoria. Profesorul Van De Mieroop este belgian, descendent dintr-o veche familie flamandă din secolul al XIII. 

De ce este interesantă această carte?

Pentru că analizează istoria Orientului Apropiat, unde s-a născut în Sumer scrierea acum 5000 de ani. De fapt asta marchează inagurarea istoriei, care corespunde documentelor scrise, cele întâmplate înainte fac parte din preistorie, unde sunt doar artefacte, dar nu documente.

În Mesopotamia între cele două râuri fluvii Tigru și Eufrat s-a dezvoltat o civilizație favorizată de clima favorabilă și apa necesară agriculturii. Aici ca și în Egiptul Nilului vânătorii culegători, deveniți păstori s-au transformat în agricultori devenind sedentari. Dezvoltarea agriculturii a fost favorizată de precipitațiile suficiente în partea superioară a cursul râurilor și a canalelor de irigații în cea inferioară, sudică. 

Agricultua care  a sedentarizat pe oameni a deschis si drumul spre o civilizație urbană a orașelor. Centrul geografic al acestei regiuni a fost Babilonia cu centrul la Babilon, Ur, Uruk.

Agricultura și traiul la oraș a necesitat documentarea recoltelor. Și așa a apărut scrierea cuneiformă pe tăblițe de lut  și matematica pentru evaluarea recoltelor. Orașele și proprietatea terenurilor agricol au favorizat segregarea socială și apariția aristocrației și a conducătorilor religioși și politici care au fost regii. Prima civilizație a fost cea a Sumerului, apoi Akkad. Zona avea în compunerea o seamă de popoare și civilizații. Foarte cunoscute au fost cele al Babiloniei de la care avem moștenirea codului de legi a lui Hamurabi din secolul  XVIII î.Hr.. Mai sunt acolo și a statul Mitani în sud vestul Iranului de azi. În Anatolia s-au dezvoltat Statul Hitit și apoi Urartu din care derivă Armenia de azi.

Un prim stat imperiu a fost cel al Asiriei din secolele X-VII î. Hr.. stat extrem de agresiv. După păbușirea Asiriei locul i-a fost luat de Imperiul Neobabilonian având ca personaj cunoscut pe Nabucodonosor al II-lea, care i-a exilat pe evrei din Iuda și Samaria în Babilon. Dezvoltarea Imperiului Persan sub Cirus în secolul a VI-lea î. Hr. a învins pe babilonieni și a permis evreilor reîntoarcerea înapoi și refacerea Templului în Ierusalim. Vechiul Testament - Biblia este una din sursele istoriei acestei regiuni. 

Imperiul Persan a a fost o prima mare formațiune geografică a antichității. Se întindea din Valea Indusului până în Anatolia supunînd orașele ioniene - grecești, iar în sud persanii au cucerit Egiptul și Nubia africană. Pentru a adimnistra acest imperiu imens persanii au împărțit teritoriul în 20 de satrapii cu guvernatori satrapi de origine persană. Reegele Darius care a cucerit Tracia a intrat în conflicat cu grecii care l-au învins la Marathon în 490 î. Hr. Apoi 10 ani mai târziu la Salamina regele persan Xerxes suferă o înfrângere majoră. 

Cel care dă o lovitură decisivă Imperiului Persan este Alexandru cel Mare care în anii 334 î. Hr. Începe o campanie de cucerirea a Imperiului Persan. Alexandru cel Mare stâpânește Grecia unificată de tatăl său Filip al II-lea și cu ajutorul unei armate superioare, a falangei macedonene învinge pe perși și formează al doilea Imperiu Mondial Macedonean al antichității. După moartea lui Alexandru în 323 î. Hr. imperiul său se dezagregă în mai multe formațiuni statele conduse de generalii săi. Centrul săiu era Regatul Seleucid care cuprindea Mespotamia, Siria și Israelul. 

Așa se termină istoria antică a Orientului Apropiat, civilizația eleneistică marcând o nouă etapă a istoriei acestei regiuni.

Este o carte intersant[, care abundă în descrieri ale numeroaselor populații ale acestei zone geografice, a civilizației, a culturii, literaturii și a controverselor istorice ale acestei arii de civilizație materială de unde începe istoria lumii. 

Alain Delon - Portret al artistului la bătrânețe

 

Am văzut de curând un serial Frank Riva, film făcut special pentru marele actor Alain Delon. Delon era încă nu era așa de înaintat în vârstă, serialul era realizat în 2003.  Poza de față este de la 85 de ani!

Și în comparație, am văzut filme de la începutul carierei lui Delon Plein Soleil -1960, o ecranizare a romanului Patriciei Highsmith Talentatul domn Ripley, care a avut și o nouă ecranizare mult mai cunoscută cu Matt Damon în rolul interpretat în tinerețe de Delon. 

Și ieri am revăzut Ghepardul lui Visconti – 1963, la sugestia prietenului Julian Negulesco, în care era Delon în rolul nepotului Tancredi al principelui Salina interpretat formidabil de Burt Lancaster. Ce transfigurare a acestui actor american de la roluri de cowboy, atlet de circ, bandit într-un mare și rafinat senior și aristocrat. Doar Luchino Visconti putea realiza un astfel de film, el fiind la rândul lui descendent al unei vechi familii nobile. Delon păstra încă prospețimea tinereții, nu era încă tipul dur, înger și demon întruchipat și William Wilson al lui Louis Malle după Poe. 

Pentru că Delon a intrat în rolul unui dur, adulat de femei, arogant, stâpân pe el.

În acest film de bâtrânețe Delon câștigă în masivitate, rămâne același personaj calm și dur. Frank Riva este un film în genul lui Godfather al lui Marlon Brando. Numai că de data asta personajul Riva este un polițist sub acoperire care a distrus o bandă de mafioți italieni ce acționa în Parisul anilor 70.  Dispare și revine atunci când este chemat de directorul Unger, amicul său de tinerețe, interpretat de alt actor congener Jacques Perrin. Pentru că fratele lui polițist fusese ucis de mafioți. În alt rol de mafiot apare un alt actor cunoscut din comediile polițiste italiene, Philippe Leroy. Și nu în ultimul rând o revedem pe frumoasa Mireille Darc, parteneră de viață a lui Delon. Toți sunt bătrâni, albiți, în comparație cu aceiași pe care îi vedeam pe la sfârșitul anilor 60 când mă îngrămădeam să văd filme luni la matineu la Patria sau Scala ca toți studenții vremii mele. 

Unii îl acuză pe Delon că este se joacă pe el însuși, dar pe mine mă fascinează în continuare! Pe cei care sunt din vremea mea îi invit să-și revadă tinerețea prin filmele lui Delon!