Les hommes de l'ombre - un serial politic francez

Acest serial politic franțuzesc are parcă la bază ca scenariu O scrisoare pierdută a lui Caragiale. Numai că piesa caragialiană este o comedie, serialul este însă o afacere mai serioasă cu accente dramatice.

Serialul desfășurat în trei serii prima în 2012, a doua în 2014 și ultima în serie în 2016 este despre putere în eșalonul cel mai de sus al Palatul Elysee, sediul președinției Franței. 

Prima serie începe cu o tragedie, un terorist îl omoară pe președintele Franței. Primul ministru Deleuvre ascunde faptul că teroristul era șomer disperat, ci aruncă vina pe Al Qaida. Personajul principal al serialului Simon Kapita (Bruno Wolkovitch) este fostul șef de campanie a președintelui decedat. El revine de la New York și se aruncă în campania pentru viitorul președinte. El discută și o convinge pe Anne Visage (Nathalie Baye) ca să candideze din partea dreptei, intrând în conflict cu primul ministru Deleuvre, sprijinit e tânărul Desmeuse, fostul locotenent lui Kapita la firma de PR. În acțiunea electorală a Annei Visage aceasta este sprijinită dee fostul ei mentor, Robert Palissy, un amestec de Trahanache cu Hrebenciuc. Palissy află de fapt că Deleuvre este homosexual și Desmeuse are documente că Anne Visage a fost amanta președintelui asasinat. Dacă Kapita nu dezvăluie orientarea lui Deleuvre, se află că Anne fusese amanta președintelui decedat. Ca să vezi, cum spune Caragiale: ochi alunecoși inimă zburdalnică! Campania merge înainte, Anne ajunge în finală cu reprezentantul stângii Alain Marjorie. Finalul seriei este de fapt în începutul seriei a doua. 

Se așteaptă rezultatul alegerilor și aflăm că Marjorie a devenit președinte.

Seria a doua are în prim plan problemele de familie ale lui Marjorie căsătorit cu fascinanta Elisabeth (Carole Bouquet). Aceasta se ține de amantlâcuri cu tinerei. Conduce mașina amantului și acesta moare în accident, pentru că își desfăcuse centura de siguranță. Afacerea este îngropată de ministrul de interne Hussan, prietenul lui Marjorie. Marjorie îl solicită pe Kapita de la New York să devină comunicatorul prinrcipal în relația cu presa a Palatului Elysee. Dar aici intră în conflicte cu Gabrielle secretara generală a președintelui. Kapita este separat de fosta soție Appoline Vermler, deci liber să se încurce cu orice damă, scuzați expresia: să se fută. Așa este la francezi! Appoline Vermler este o jurnalistă de investigație, cam prea băgăreață și gata să intre în bucluc. Mai au și o fiică student, dar foarte dispusă la o carieră jurnalistică. 

Pe scenă apare un individ dubios numit Bakian, care este intermediarul unui magnat rus care vrea să cumpere afaceri în Franța. El facilitase lui Gabrielle adoptarea din Ungaria a unii băiețel. Gabrielle se îndrăgostește de Kapita și relațiile lor se încălzesc.  

Apare criză, în Algeria sunt luați experți framncezi de la o stație de exploatarea gazelor. Bakian se oferă să trateze cu teroriștii și pleacă în Libia lui. Pe urmele lui pleacă și madamme Vermler. De fapt Bakian era un terorist acoperit care șantajează Franța pentru eliberarea unui terorist jihadist prins în Mali. Criza este rezolvată de forțele speciale algeriene, dar Bakian scapă. El va fi eliminat de DGSE spionajul francez și ministrul de interne Palissy, ajuns pe cai mari. 

Pe de altă parte fiica lui Kapita, Juliette intră într-o investigație unde se amestecă cu viitori teroriști și este arestată. Este eliberată cu greu la intervenția tatălui. Desmeuze intră în posesia dosarului fostului ministru de interne Husan prin intemediul amantei acestuia care a demisionat pe motiv de corupție. Desmeauze amenință că dă pe față afacerea soției președintelui. Afacerea se încheie cu bine, dar Hussan se sinucide prin spânzurare. 

Ultima serie ne prezintă finalul mandatului lui Marjorie minat de probleme. Opinez că el îl întruchipează pe fostul președinte Hollande. 

Seria începe cu un nou atentat în direct. La radio candidatul dreptei extreme cu mari șanse prezidențiale este împușcat în direct de un terorist mascat. Toți sunt șocați și Kapita stă față în față cu teroristul care îl împușcă doar pe politician. Alături de el se află noua stea politică, Clemence Parodi, ministru în relația cu parlamentul și ea nu este rănită. Kapita șocat și el pleacă cu Clemence. Este invitat sus și ca descărcare după șocul mortal amândoi se angajează într-o partidă de sex, adică...nu mai spun că mi-e rușine hahahaha! Surpriză! Clemence este de fapt amanta președintelui Marjorie. Clemence este și ea suspectată de corupție și inevitabila Appoline se bagă în investigații la Beirut. Aici este capturată de jihadiști la instigarea lui Palissy, ajuns între timp prim ministru și al cărui fiu este băgat și el mai adânc în afacerea de corupție a lui Clemence. Fără știrea lui Palissy Marjorie avertizat de manipulările primului său ministru inițiază operațiunea de eliberarea a lui Appoline. 

Iese la lumină și afacerea amoroasă a lui Marjorie cu Parodi. 

Pe de altă parte Elisabeth se implică într-o afacere privind eliberarea dintr-un emirat din Golf a unui franțuzoaice arestate la ordinul unui frate al emirului, derbedeu sexual. Elisabeth încearcă să o scoată din emirat, dar tânăra este arestată la aeroport și  Elisabeth îl pălmuiește pe un muftiu, mare crimă! Afacerea se rezolvă fericit.  Parodi și Marjorie sunt pozați sărutându-se de paparazzi trimiși de nemernicul de Palissy. Dar între timp Parodi află că este însărcinată. Ea demisionase din funcție din cauza acuzelor de corupție. Marjorie află vestea fericită că este tată și Elisabeth divorțează cu scandal. Acum realizatorii nu ne lămuresc dacă fericitul tată nu ar putea fi și Kapita, ca rezultat al sexului de destindere după șocul atentatului. 

Finalul este tot cu jihadiști, pentru că Appoline intră în contact cu o franțuzoaică radicalizată islamic. Aproape să fie ucisă, dar forțele speciale își fac datoria.

Urmează alegeri și Marjorie câștigă un referendum de modificarea a constituției. Și are șanse să rămâne președinte, Hollande nu a avut!

Un serial pasionant interesant și cu multă politică,valabil și la noi cu corupția și amantlâkurile locale.

Memorii de război de George Topârceanu

George Topârceanu este unul din campionii cărților de citire, poeziile sale ironic, ușor de memorat, pastelurile sale sunt prezente în aceste cărți după care am învățat în primele clase.

Dar iată că finul și grațiosul poet nu este doar cel pe care l-am cunoscut din poezii. El este un veteran al Marelui Război. Și la îndemnul editorului de la Naționala Ciornei își scrie memoriile sub forma Memorii de război - Amintiri din luptele de la Turtucaia. Pirin Planina

A fost prezent în calitate de subofițer de artilerie la luptele de la Turtucaia, unul din cele mai mare dezastre ale armatei române.Turtucaia era  un avanpost al trupelor române pe malul drept al Dunării în Cadrilaterul obținut după Războiul din 1913 împotriva Bulgariei. Fusese mai mult o paradă a trupelor române împotriva bulgarilor deja învinși soldată și cu o epidemie de holeră. Anexarea Cadrilaterului ne-a făcut din vecinii noștri de la sud cei mai mari dușmani. La declanșarea războiului împotriva Triplei Alianțe, comandanții români au subestimat armata bulgară care ne declarase război, iar Aliații nu au declanșat ofensiva pe frontul de la Salonic ca să-i neutralizeze. 

Turtucaia nu era complet pregătită cu liniile de apărare și militarii de acolo earu doar rezerviști din zonele de câmpie a României, Teleorman, Bărăgan, nu erau muntenii care tradițional fuseseră ostașii medievali. Așa ne prezintă lucrurile chiar Topârceanu.

Pe lângă aceasta era dotarea sub orice critică a trupelor. Nu au murit atât de mulți în luptă, cât s-au înecat în Dunăre cei care voiau să treacă pe malul stâng la Oltenița. Topârceanu a căzut prizonier și a fost trimis în Macedonia aproape de frontul de la Salonic la Melnik. Asta mi-a trezit amintirile pentru că de mai mulți ani trec în drum spre Grecia tocmai în această zonă, descrisă în memoriile lui Topârceanu, care avea lagărul pe apa Strumei prin defileul prin care treci spre Grecia. 

Erau puși la muncă, dar nu primeau nimic de mâncare, așa că românii au început să fure oi și capre de la ciobanii din zonă. Veniți să se răzbune sunt apărați exact de paznicii care erau turci de etnie. Topârceanu învață bulgărește și se perfecționează cu un român din Vrața de pe malul sudic al Dunării. Are avantajul că fiind intelectual se descurca cu limbile și devenise șef al prizonierilor români. 

Pleacă la Sofia mințind că este mecanic de tren, dar ajunge într-un spital de prizonieri. Acolo ajunge să fie recuperat de un prieten din Bucureștiul ocupat. 

Cartea este despre viața mizerabilă de prizonier într-o țară extrem de săracă, mai săracă decât România. 

Condor seria a doua

Am terminat de văzut și seria a doua a serialului Condor, inspirat de filmul de spionaj Cele trei zile ale condorului. 

Dacă prima serie era inspirată de film, o unitate de analiză a CIA este anihilată printr-o acțiune de comando în care scapă doar Joe Turner ( Max Irons - fiul unoscutului actor englez Jeremy Irons) și este apoi acuzat de complot. 

Seria a doua începe în Budapesta unde a ajuns Joe Turner. Aici el este rugat de unchiul său Bob Partridge să intre în contact cu Vasili, un refugiat rus care a lucrat pentru FSB și care ar avea informații despre o cârtiță a FSB în CIA!

Pe drumul de la aeroport mașina lor este ciocnită de alt vehicul, el este rănit, dar aparent Vasili scapă de ambuscadă. În film pare că FSB are în Washington o echipă de intervenții foarte eficace. Joe se retrage la Mae, soția unui bun prieten și coleg de CIA care trădase și fusese executat. 

Imediat după dispariția lui Vasili, unchiul Bob este ucis pentru că și el avea informații despre cârtiță.

Tot serialul este un joc psihologic în care pionii principali sunt cârtița rusă, Ruel Abbot (Bob Balaban, probabil cu ascendențe românești?), șeful CIA foarte vinovat în prima serie, Gordon Piper, pe care cârtița și agenții ruși îl scot în mod fals ca cel care ar fi spionul rușilor și prietenul lui Joe, Tracy Crane, agent CIA care este împlicat amoros cu Holly.

În final șeful agenției FSB este capturat și torturat de Joe ca să spună adevărul despre cârtița. Într-un schimb de focuri Vasili este omorât, de fapt nu știa numele cârtiței, moare și șeful de stație FSB și Crane este rănit. Cu ajutorul unei agente FSB, Joe Turner află cine-i cârtița și-l execută pentru moartea unchiului său. Plin de vinovății și Ruel Abbot moare.

Să vedem ce o să urmeze? Epioade cu Covid?

A gentleman in Moscow de Amor Towels

Am terminat de citit A gentleman in Moscow de americanul Amor Towels, recomandat de Bill Gates! Recunosc că am citit romanul cu hopuri, l-am început mai demult, dar finalul m-a pasionat și ultimele 200 de pagini le-am citit în vreo 2 zile, romanul având 494 de pagini în formula e-book.

Este o poveste despre un aristocrat rus care trăiește cu domiciliu obligatoriu la celebrul Hotel Metropol (citește metrapol)  din Moscova. Este vorba despre contele Alexandr Rostov. 

Acum aș vrea să lămurim niște lucruri. Titlurile nobiliare se pare că le-a introdus Petru cel Mare. Până atunci ca în toată zona slavă, dar și prin Polonia și Ungaria ei erau nobili, boieri, pur și simplu. 

Titlul de conte în rusă este graf din germană, precum prinț este esențial cneaz! Așa era numit prințul lui Dostoievski în Idiotul.

Cum poate supraviețui un conte rus în vremea bolșevicilor? Păi contele Rostov se reîntorsese în Rusia în 1920 doar ca să-și expedieze bunica în Franța. El a rămas în Rusia la Moscova, stabilindu-și sediul la hotelul Metropol din centrul Moscovei, lângă Piața Roșie cu vedere spre Bolșoi Teatr! Cred că l-am văzut în vizita mea la Moscova în 1977.  

Șansa lui Rostov este o poezie publicată în 1905 după revoluția rusă reprimată. De fapt poezia fusese scrisă de prietenul de universitate Mișka, dar el își asumase această poezie pentru că făcea parte din înalta aristocrație rusă și consecințele ar fi fost minime pentru nepotul unui Mare Duce (erherzog).  Pe baza poeziei el rămâne la hotel în domiciliu obligatoriu, mutat exact în turnul hotelului și cu timpul devenind ober chelner - chelner șef. Rostov supraviețuia și datorită monedelior de aur pe care le obținuse din vânzarea domeniului din zona Nijni Novgorod numit Idlehour - timpul de odihnă. Bietul Mișka dispare în Gulag pentru că refuză să scoată niște pasaje din scrisorile lui Cehov.

Hotelul Metropol este unul de lux, unde lumea bună, acum aparatciki iau masa, sau locuiesc. Așa o cunoaște pe micuța Nina, fiica unui bolșevic care stătea în hotel. Nina crește în anii 20-30, devenind o frumoasă konsomolistă care pleacă în est, la țară să reprime pe kulacii care subminau pe bolșevici. Reapare în hotel ca să o lase pe fiica ei Sophia în grijă contelui. Soțul ei, fost marinar era arestat în epurările din 38 și trimis în Gulag. Nina decide să-l urmeze, dar dispare împreună cu soțul în această tocătoare de oameni. 

Sophia crește și devine o frumoasă brunetă, cu un talent deosebit pentru pian, devenind o mare promisiune muzicală. La hotel, după 45 Rostov este abordat de un american să devină spion pentru CIA, dar contele îl refuză.

În final romanul are un aer de spionaj, Sophia pleacă în Franța într-un turneu, dar după recitalul de la sala Pleyel ea pleacă și se refugiază la americanul, prieten la contelui. Și contele fuge de la hotel dând impresia că fuge peste graniță în Finlanda. De fapt revine la moșia de la Nijni Novgorod!

Romanul pare a fi influențat de maeștrii sovietici din epocă, Bulgakov, sau Pasternak. 

Pare cam forțat ca un fost aristocrat să supraviețuiască bine mersi într-un hotel de lux, în vremea bolșevicilor.

The Fugitive - un serial cu episoade foarte scurte

Am văzut într-o perioadă de un film normal un serial în episoade foarte scurte de 8 minute. 

Am văzut într-o perioadă de un film normal un serial în episoade foarte scurte de 8 minute. 

Asta este chestiunea pentru care toți cei care au evaluat filmul pe imdb au dat note mici, enervați de ideea regizorului.

Serialul este alert și când acțiunea deveanea mai pasionantă serialul se oprea și urma celălalt episod. Asta l-a făcut neașteptat pentru cinefilii care l-au văzut.

Acțiunea se petrece la LA se produce un atac terorist la metrou. Personajul principal este Mike Ferro (Boyd Holbrrok).

Mike Ferro era un tânăr broker cu perspective care este implicat într-un accident auto în care el este învinovățit că ar fi condus mașina pe care o condusese de fapt fratele lui care murise în accident, împreună cu prieten lui.

Mike făcuse pușcărie 3 ani și este dat afară tocmai din jobul pe care-l avea.  Supraveghetorul lui de la pușcărie îi găsește un job de muncitor și-l conduce cu metroul spre noul loc de muncă. Exact când el iese din metrou și se pregătea să iasă în metrou se produce o explozie. 

Mike Ferro este depistat  pe camere de supraveghere și luat drept atentator și soția lui (Natalie Martinez) plecată la Chicago este arestată. Mikde este pus sub urmărire de șeful LAPD (Kiefer Sutherland) și subalternii lui care se comportă ca în filmele cu proști, polițiștii Keystone. În ajutorul poliției este și o tânără jurnalistă care și ea îl identifică pe Ferro ca atentator. 

Dar Mike Ferro fuge de poliție, este un fel de fugărit și finalmente îl identifică pe atentator, folosindu-și inteligența. El îi conduce pe polițiști la casa atentatorului și aceștia își dau seama de enorma eroare. 

Filmul este extrem de tensionat și alert și bine făcut și interpretat și puteți pierde o oră jumate să-l vedeți.

Le Bureau des Legendes seria a 5-a

Acest serial franțuzesc de spionaj mi-a lăsat o foarte bună  impresie. Cred că este cel mai bun serial de spionaj văzut comparat cu cele americane.

Am văzut toate cele 4 serii acum doi ani și se părea că serialul este terminat. Personajul principal, agentul acoperit Malotru (Mathieu Kassovitz), care trădase ca să-și salveze iubita siriană Nadia El Mansour este trimis de inamicul său de moarte, JJA (Mathieu Amalric) să fie omorât în Ucraina din zona ocupată de separatiști.

Serialul revine în acest an și începe cu știrea publicată de Le Figaro că un agent francez DGSE a fost omorât în Ucraina într-un bombardament. DGSE este spionajul extern francez, iar Le Bureau de Legendes este secțiunea de agenți acoperiți. Aici este director JJA. Șocul este că ni se revelează trecutul extrem de sulfuros al lui JJA care începe să-l urmărească în prezent.

Serialul ne poartă în Orient prin Iordania, Arabia Saudită, Yemen cu agentul franco-italian, care în final este abandonat de realizatori, probabil va fi o nouă serie? 

Toți agenții sunt extrem de îngrijorați de faptul că un coleg al lor, Malotru a fost omorât la ordin.

Serialul îl reînvie pe Malotru, care este salvat de spionajul rus, fiind rănit și în comă. El este recuperat de agentul FSB Karlov și angajat consilier la FSB secțiunea Franța.

DGSE află că Malotru trăiește și se încearcă racolarea lui, să revină la sentimente mai bune și să revină la DGSE la inițativa lui JJA. Marea lovitură este ca Malotru să-l racoleze pe Karlov. Karlov este adus în Franța și se sinucide înainte de a lăsa documente cu care să se răzbune pe francezi. Și victimă cade Nadia, iubita lui Malotru.

În spionaj fiecare îl bănuiește de trădare pe ceilalți. În DGSE toți sunt suspecți că lucrează pentru FSB, la FSB sunt bănuiți toți că trădează.

Serialul este foarte bine realizat și această serie nouă mi-a plăcut la fel de mult, și aici mă despart de prietenul meu francez dezamăgit de ultima serie. 

Îl recomand cu căldură pe cei amatori de romane și filme de spionaj.

București și Stambul de Richard Kunisch

București și Stambul: Schițe din Ungaria, România și Turcia este cartea de călătorii a unui german în Valahia în preajma Unirii pe la 1857.

Am luat-o de pe Humanitas online.

De ce este importantă această carte?

Pentru că acest călător german poliglot din Breslau (Wroclaw) publică în scrierea sa două basme valahe: Fata din grădina de aur și Fecioara fără corp.  Primul basm a constituit sursa de inspirație a lui Eminescu pentru poemul său Luceafărul!

Richard Kunisch începe o călătorie din Austria, Viena cu vaporul pe Dunăre spre Orient care începe după autor chiar în Principate, adică în Țara Românească pe care o vizitează. 

Despre unguri Kunisch are o opinie contemporană. Doar mândrie și naționalism cultivat și azi de către liderii acestor vecini ai noștri. Suntem după 1849, după înfrângerea Revoluției Maghiare de la 1849 și ungurii vor primi finalmente acceptul austriecilor ca imperiul să devină dualist Austro-Ungaria în 1867 .

De la Orșova ne aflăm printre români.

Kunisch debarcă la Giurgiu și se confruntă cu aceleași probleme pe care le avem și azi după 160 de ani, un drum prost până la București. Autorul pornește spre capitală Țării Românești cu o trăsură care trebuie să iasă din niște noroaie homerice. La București are contacte cu aristocrație bucureșteană, care seamănă exact cu gherțoii de azi, tentați de echipaje strălucitoare, nu era bemeveuri, erau doar trăsuri.

Kumisch este fascinat ca toți romanticii de exotic și ce poate fi mai exotic decât țiganii de curând eliberați din robie.

Călugării și vulgul sunt în general murdari și respingători, miros a usturoi!

Kunisch ia de la Galați., un alt târg mizerabil un vapor care îl va duce la Constantinopol.

Aici este în plin exotism, visează odalisce, vede pe sultan plin de nestemate pe haine, vistitează palatele celebre și reușește în secret să vadă Aghia Sophia care era atunci moschee.

O carte care ne arată că multe din problemele românești de la începuturile modernității persistă și azi! 

Impresii transilvane - la poalele Făgărașilor

Marți a sosit Elena și fetele i-au oferit o excursie pe la poalele munților Făgăraș. 

Așa că ne-am îmbarcat în Skodița Măriucăi și am pornit spre Sâmbăta de Sus, la Mânăstirea ar Brâncoveanu.Așezământ religios constriit de prințul Brâncoveanu care era și prinț al Imperiului Austriei și avea legături peste munți unde a construit o frumoasă mânăstire sub poalele munților Făgăraș. A fost distrusă de represiunile anti ortodoxe când s-a produs uniația din Ardeal.

A fost refăcută de mitropolitul Bălan al Ardealului în perioada interbelică și a mai suferit reparații și în ultimul timp. Este un loc de pelerinaj și reflexie într-un peisaj de mare frumusețe.

De la Sâmbăta de Sus ne-am întors la Păstrăvăria Albota. Este opera sasului Martin și este un complex hotelier cu facilități, hidrocentrală proprie și bazine cu păstrăvi, dar și sturioni. Poți pescui și am văzut amatori scoțând păstrăvi la peste 1 kg. 

De la Albota am ieșit drept în drumul Transfăgășanului și am ajuns la Cârțișoara cât să vedem pe afară muzeul Badea Cârțan. 

Ne-a reîntors apoi la Avrig și am luat pe Calea Avrigului, la Ungh,i unde erau pe vremuri fânețe și acum sunt și locuințe de vacanță. Am oprit la Brândușa să admirăm caii.În fine punctul final a fost la Palatul Brukenthal din Avrig. Un înteprinzător sas a preluat domeniul și a reparat Oranjeria.

Văd că afară a mai reparat clădirea de vis-avis de moară cu destinație de hotel.

Din păcate clădirea din deal nu este refăcută, trebuie bani să refaci acest frumos domeniu inspirat de Palatul Belvedere din Viena.

Baronul Brukenthal a fost un om cu mari merite, a fost desemnat de guvernator al Transilvaniei. A fost un bun guvernator, a importat din Egipt bivolele și a lăsat cea mai importantă colecție de artă din România, în afară cea regală de la București. Cineva mi-a amintit cel care a condus reprimarea Răscoalei lui Horia, Cloșca și Crișan.  Să ni-l amintim însă ca un om cu merite în ridicarea socială și culturală a Transilvaniei.

Ne-am oprit la un pahar de vin înainte de a ne reîntoarce la Măriuca.

A doua zi am părăsit Avrigul și Ardealul să ne reîntoarcem  la Pitești. 

Pe drum am făcut o pauză la Mânăstirea Cozia una din cele mai vechi din Valahia, ctitoria lui Mircea cel Bătrân.

Și așa s-a terminat sejurul transilvan.

Impresii transilvane - La Viscri

Ziua de duminică 9 august a ft rezervată excursiei la Viscri.

Această localitate a devenit extrem de cunoscută deoarece prințul Charles, moștenitorul tronului britanic și-a luat acolo o proprietate.

Așa că duminică dimineața am plecat spre Viscri pe traseul Avrig, autostradă, ieșirea spre Agnita, apoi Sighișora - Viscri.

Nu am mai vrut să mergem ca anul trecut, trecând prin Săcădate, localitatea de peste Olt, la baraj.Am urcat dealul la Roșia, localitate unde sibienii și-au făcut case. Am ajuns la Cornățel, localitate românească cu o biserică ortodoxă în stil gotic ca la Avrig. 

Am trecut pe lângă Hosman, localitate săsească pe care am vizitat-o anul trecut. 

Am oprit apoi la Nocrich, unde am pozat vechea biserică evanghelică înconjurată de fortificații. 

Următorul stop l-am făcut la Alțâna unde pe un deal se află altă biserică evanghelică fortificată. Urcușul se face pe o scară acoperită care are inscripția Drumul în sus, care cred că semnifică drumul spre Dumneazeu? În drumul prncipal când am ieșit de la de biserică am pozat o veche casă săsească de la 1508!

Am oprit la Bârghiș, unde se ramifică drumul spre Biertan sau spre Agnita. Aici am pozat altă biserică ortodoxă în stil gotic. Cum se vede sunt sate săsești alternând cu sate românești.

Am ajuns în fine la Agnita. Aici am oprit în centru unde se află biserica evanghelică fortificată. Ca să ajungi la biserica trebuie să treci un pod foarte impunător peste un pârâiaș. Probabil că la inundațiile din 1970 o fi făcut prăpăd, așa că este bine îndiguit. Nu știu de ce căutam și cetatea Agnitei și mi-am dat seama ulterior că de fapt căutam cetatea de la Rupea.

Am ales să mergem de la Agnita spre Sighișoara la sfatul Adrianei că drumul ar fi foarte prost, de prin niște postări. Realitatea este că drumul prost este între Agnita și Sighișoara și că acum era în reparații. Așa că târâș grăpiș am luat-o pe acest drum, oprind prin niște localități săsești foarte interesante.

Primul stop l-am făcut la Netuș unde este o altă biserică fortificată care intră și ea în reparații.

Am oprit apoi la Brădeni. Aici este o altă biserică fortificată cu un turn mare de lemn și care ar avea nevoie de reparații. În față era clădirea unui muzeu sătesc local de pe vremea sașilor pe care avea pe perete o pictură cu un tăran și care scria în germană: ce semeni, aia culegi! Am avut acum revelația că majoritatea acestor locuitori sași erau țărani, agricultori. Pe aceste dealuri cu fân creșteau vite, probabil cultivau porumb, cartofi. Aici este deosebirea de Avrigul matern cu veleități industriale, cu fabrică de sticlă și Mârșa cu construcții de mașini, unde sașii părăsiseră agricultura și erau meșteri la aceste intreprinderi.

Următoarea oprire am făcut-o la Apold. Numele ne-a pus în dificultate, dar nu erau Apoldurile sibiene, era Apold de Mureș, județul în care intrasem. Aici se află o altă biserică fortificată foarte spectaculoasă și renovată. Problema că aceste clădiri erau închise, un locuitor ne-a zis să întrebăm pentru acces la cârciuma din apropiere. 

Am ajuns în fine la Sighișoara și am pornit direct spre Viscri. Pe drum am dat de mai multe localități interesante, dar nu am oprit. Am ajuns la Bunești, de care ține satul Viscri, suntem deja în județul Brașov. Când să intrăm spre Viscri era o barieră pe care scria ocolire, fără altă explicație. Ne-am convins că chiar lângă biserica evanghelică era un pod în reparații. Așa că am întors și am mai mers un kilometru până la un dru cre indica din nou Viscri. Nu mai era asfaltat, doar pietruit cu piatră de griblură. Am ajuns la șoseaua foarte bună către Viscri, la 8 km. Drumul era printre dealuri cu fânețe, cu ciurde de vaci și turme de oi. În fața ne-a sărit o căprioară pe care am fotografiat-o într-un lan de mușețel. 

Am ajuns la Viscri!

Satul este pavat cu piatră, cred că probabil ca să-și păstreze aerul original nu s-a asfaltat. Să fie și intervenția prințului Charles? Probabil. Am ajuns la o intersecție cu o hartă care mai mult încurca. Așa că am căutat o poartă deschisă și am intrat într-o curte unde erau niște biciclete. Casa și curtea erau evident renovate, dar nimic nu spunea despre prinț. Ne-am lămurit în final unde era casa prințului, chiar vis-a-vis de cea renovată. Este o casă absolut anonimă, modestă vopsită în albastru deschis. Era închisă deoarece erau niște vizitatori privați care o închiriaseră. Ne-am pozat cu inscripția prințului. Măriuca s-a uita pe niște găuri și a văzut că erau niște amenajări la șură pentru oaspeți. 

Am plecat de la casa prințului și am urcat spre biserica fortificată din Viscri. Strada era plină de mașini, localnicii fac afaceri bune din turism. Fetele și-au cumpărat gem de rebarbăr - rubarbă.

Strada era într-o pantă accentuate, pavată cu pietre mari de râu.Am parcat mașina pe starda principală și am urcat voinicește pe uliță până la biserică. Viscri adică Weisskirch – biserica alba pe săsește are o biserică fortificată impozantă într-un parc pe un delușor. Biletele le-am cumpărat de la o săsoaică cu care am rupt vreo două vorbe pe nemțește. Un bilet este 6 lei pentru penzioneri. Cred că în Viscri au revenit sau s-au mutat sași plecați, sau poate chiar nemți care au cumpărat vechile proprietăți săsești. Asa am constatat-o după o inscripție de pe o casă. În Viscri cel mai mare clan este al familiei Fernolend, după cum constat din inscripțiile de pe case. Este ceva să fii vecin cu prințul Charles. Măriuca s-a intetesat de prinț, acesta vine și se plimbă pe jos prin pădurea din apropiere. 

La biserica din cetate erau inscripții cu cei căzuți în cele două războaie mondiale. Cred că cei din al doilea război mondial erau înrolați în Wehrmacht?  Din biserică am urcat pe o scăriță de piatră urmată de scări de scânduri ca la Hosman până sus în vârf unde este un balcon de lemn cu o priveliște frumoasă a satului Viscri. 

Am vizitat apoi muzeul organizat într-o anexa a cetății. Sunt lucruri pe care le-am mai văzut și la muzeul săsesc de la Brukenthal și care se văd și în casele românilor din zonă. Ba am dat de o litografie identică cu a bunicului. Este color, sus cu împăratul Franz Jozef, cu militarul îmbrăcat în costum albastru de honved sprijinit pe o masă unde este o sticlă de Tokaj și un pahar. Singurul lucru original este capul fotografiat al militarului.

Am plecat din Viscri și ajunși la șosea am luat-o spre Brașov spre cetatea de la Rupea. O văzusem acum 18 ani. Era o ruină, ca și drumul de la Brașov la Sighișoara. Acum a fost o surpriză! Era complet refăcută, cum se observă și din pozele de la intrarea în cetate. Este un exemplu inteligent cum se pot reface cetăți ruinate, cum ar trebui și la Poenari, la Vlad Țepeș. Am vizitat-o până sus în vârf.  Domina drumul dintre Brașov și Sighișoara, având rol militar. A fost distrusă prima dată de otomani în 1421, poate printre primele incursiuni turcești în Transilvania. Acum este refăcută și arată foarte bine.

Revenind spre Sighișoara am pozat din mers biserica evanghelică din Fișer și am oprit la Bunești să mai fac o poză. Am oprit și la Criț să pozez biserica evanghelică.

Popasul cel mai important l-am făcut la Saschiz. Aici se afă o importantă cetate țărănescă unde am urcat pe un drum bun asfaltat. Totuși ca să ajungi la cetate trebuie să urci pe jos și am renunțat că era un drum abrupt. Măriuca mi-a spus că prințul Charles și-a luat și aici niște proprietăți. Ne-am oprit jos lângă biserica fortificată din Saschiz. Biserica are un turn impresionant de vreo 40 de metri. 

În Sighișoara am căutat o terasă, dar n-am dat de nimic în drum . Era ora 5 d.a. și nu mâncasem nimic. 

Am pozat biserica de Bratei, unde la ieșire este un cartier de țigani cu case cu turnulețe. 

Așa că am luat spre Mediaș. Am ajuns în centru istoric al Mediașului și am pozat cetatea și biserica evanghelică din centru. Lângă cetate se află o clădire masivă a liceului Stefan Ludwig Roth, revoluționar sas care a susținut cauza românească și a fost executat de unguri în 1849. Singura terasă unde am încercat să mâncăm avea o singura masă liberă care era rezervată pentru ora 7 și ear de abia 6. M-am enervat și am părăsit Mediaș.

Am pozat pe drum și biserica evanghelică din Axente Sever.

Am oprit la cetatea de la Slimnic. Drumul era prost și am renunțat să urc până sus. La intrare pe strdă era o biserică evanghelică în stare prosată și vis-avis un conac impresionant unde au tras în 1849 Petofi și generalul Bem. Și această clădire era într-o avansată stare de ruinare.

Am revenit în Avrig morți de foame și am ras ce era prin frigider.

Așa s-a încheiat o excursie magnifică pe colinele Transilvaniei, într-un peisaj deosebit și cu multe urme al viețuirii sașilor germani din Transilvania.

Impresii transilvane Ocna Sibiului

Obiectivul principal a fost cura balneară de la Ocna Sibiului. Plecam în fiecare dimineață de la Avrig cu Skoda verișoarei Măriuca și în 35 de minute ajungeam la Ocna Sibiului pe traseul Hula Bradului, Veștem, autostradă și ieșeam pe la Șura Mică - Kleine Scheuern și apoi Ocna Sibiului.

Ocna Sibiului a fost o localitate minieră cu maghiari, care au și ei o veche biserică calvină fortificată. Aici a fost o ocnă de sare care a fost exploatată până când a fost inundată de apă și așa au apărut aceste lacuri sărate care au și nămol.

Și pentru că este de actualitate în fiecare dimineață mă ciruiam cu nămol peste tot, devenind un negru! Că tot Black Lives Matter hahaha! Vă mărturisesc că deghizamentul meu a reușit să sperie o fetiță care venea cu părinții.  Eram omul negru, bogey man! 

Ritualul decurgea în felul următor.

Făceam o plimbare cu picioarele goale și capul gol cam de o juma de oră cât să se usuce pe mine nămolul.

După aceea mergea în lacul Mihai Viteazul?! lac cu nămol să mă spăl.

După ce dădeam urmele de nămol de pe mine mergeam în lacul verde Gura Minei, lac cu iod unde  înotam cam un sfert de oră.

Ieșeam din acest lac cu iod și mergeam în lacul cel mai sărat Brâncoveanu cu cam 400 mg la litru.

Dacă în lacul verde cu iod apa mă împingea până la baza capului în lacul Brâncoveanu stăteai până sub umeri în apă, de sărat ce este. Nici nu trebuie să înoți, doar să-ți ții echilibrul în apă. Dezavantajul lacului Brâncoveanu pentru cei ca mine cu picioarele goale este că are pietriș până să ajungi la el și îți înțeapă picioarele goale.

După aceste proceduri mă spălam cu apă rece pe față și mâini și mă odihneam pe un șezlong. Fetele aranjaseră niște șezlonguri depărtate de ceilalți și cu umbrela mea de pescuit fixată cu un dispozitiv luat tot de la pescari.

Am repetat de două ori această procedură balneară și se făcea cam 1 jumate d.a.

Așa că era timp de masă. Mergeam la aceași terasă la care mâncăm de când venim la Ocna Sibiului. Au o ciorbă bună, fie de văcuță, porc sau pui. Și luam ceafă la grătar cu cartofi prăjiți sau la cuptor cu salată de varză. Acest meniu costă acum 23 de lei. Cred că prin 2014? era 13 lei! Fetele luau doar felul 2. 

Biserica evanghelică luterană Șura Mică

Cam pe la 3 luam drumul înapoi. Măriuca a oprit în Șura Mică să ia cozonac la metru. Am mers apoi în Sibiu la Iacobini să ia pâine cu coaja bătută, cum făceau în copilăria mea, tușa Oană, sau Maria sau chiar bunica. Se făcea pâine pentru o săptămână, și era proaspătă doar o zi. Acum însă dacă o pui la prăjitor este excelentă! Mai  iau și în Pitești secuiască, dar se strică repede. Am mers și la magazinul german unde era berea Paulaner. Adriana a cumpărat și niște condimente și am găsit cafea Dalmayr boabe, foarte bună!

Într-o zi ne-am oprit la complexul balnear inaugurat prin 1908. Noi ajunsesem cred că prin 2014 și am stat la unul din hoteluri. Se închiseseră ulterior, cu probleme de privatizare. S-a redeschis în acest an. Complexul balnear și restaurantul cu arhitectură Art Nouveau, Seccession vienez și budapestan încă sunt în reparații.

Cura am făcut-o joi, vineri, sâmbătă, duminică am fost în excursie și ultima procedură am făcut-o luni. 

Azi dimineața la sport m-am simțit foarte înviorat, cred că este și contribuția curei de la Ocna!?

Impresii transilvane Cisnădie, Cisnădioara, Sadu, Rășinari

Ca de obicei la început de august mergem la Ocna Sibiului. Am descoperit de câțiva ani calitățile nămolului și al sării de acolo.

Și anul acesta gazda noastră a fost Măriuca, verișoara mea din Avrig. Adriana a aranjat cu ea și pe 5 august am pornit spre Sibiu. Marea dilemă a Adrianei, în condițiile de azi ale pandemiei era transportul la Sibiu. Asta a rezolvat-o tot Adriana. Elena, prietena ei care este posesoare de carnet și automobil s-a oferit să ne ducă și aducă de la Sibiu.

Așa că pe 5 august am ajuns la intersecția de la Veștem unde ne-am întâlnit cu Măriuca și Elena a continuat spre Sibiu unde a făcut o plimbare.

Am ajuns la Măriuca acasă și după ce ne-am tras sufletul Măriuca ne-a propus să facem o plimbare la cetatea Cisnădioara. Zis și făcut. 

Am plecat din Avrig, am urcat pe Hula Bradului și am ajuns la Veștem unde am luat-o spre Sibiu. La intersecția cu drumul spre Cisnădie am luat-o în stânga spre această localitate, renumită pe vremuri pentru fabrica de covoare. Aici a fost atestată prin secolul al XVI-lea și familia lui Iohannis, bunicii materni fiind peste Olt de Avrig, în Bradu.

Cisnădie

Cisnădie este in burg medieval, în centrul său cu o catedrală impresionantă în stil romanic, aflată acum în reparații, ca de altfel multe din aceste biserici fortificate din Ardeal.

De ce au construit sașii aceste fortărețe?

Pentru că Ardealul mai bogat era ținta unor invazii, prima în 1241 a mongolilor, apoi a turcilor și tătarilor, urmașii mongolilor. Expedițiile de jaf ale tătarilor le știm din istorie de la Ștefan cel Mare care i-a bătut de mai multe ori. Ei pătrundeau de peste Nistru, din Crimeea de azi și jefuiau cele trei principate. Cel mai interesant era pentru ei Transilvania care era mai bogată. Dar coloniștii sași veneau din centrul Europei, cu experiența catedralelor. Practici au construit aceste biserici impersionante dar le-au transormat și în forturi de apărare contra invadatorilor. 

Pentru spațiul extracarpatic fenomenul de supunere al Principatelor Valahia și Moldova a însemnat și distrugerea tuturor fortificațiilor, cu excepția celor de pe Nistru construite de Ștefan cel Mare.

Este interesant cât de massive și impresionante sunt aceste biserici, comparat cu locuințele sașilor care erau mult mai modeste, vom vedea mai departe. De acest tip de biserică s-au molipsit și românii și au construit și ei biserici cu clopotniță asemănătoare celor săsești. Asta a fost dilemma copilăriei mele ardelene, unde cele doă biserici părea identice, în stil gotic cu o navă și formă de cruce latină. Ba acum în Avrig s-a construit o altă biserică ortodoxă pe arhitectură cvasi romanică!

Cisnădioara

Mai sus de Cisnădie se află pe dealuri Cisnădioara. Cisnădioara are în mijloc o culme pe care se află această cetate. Adriana o văzuse filmată din dronă. Am luat bilete și am urcat destul de abrupt până la cetate. Cetatea are în centru o capelă romanică ridicată la 1188 de maestrul Goselius, călugăr cistercian din zona valonă. Cetatea Cisnădioara a fost legată de mânăstirea de la Cârța pe care am vizitat-o anul trecut de ziua mea. Oferă o priveliște superbă asupra împrejurimilor și drumului de la Cisnădie. Am aflat de la Măriuca că diverși mahări sibieni își au construite case, vile aici, inclusiv Costache, fostul ministru al sănătății. 

Ca să ne dăm seama despre vechime biserica din cetatea Cisnădioarei era contemporană cu primele cruciade. Aflu că se organizează parade și turniruri cu cavalerii templieri.

Am coborât în localitate și am pozat biserica evanghelică și pe cea ortodoxă care sunt vis-a-vis și o casă de sași cu o inscripție pe ea.

Sadu

Am coborât din Cisnădioara și am revenit în Cisnădie unde am pornit spre Sadu. Aici se află prima uzină electrică din România. A fost construită de ingineri vienezi și sași și turboagregatul pare cel original, din 1896! Sadu este o comună românească. Acestă uzină este o bijuterie de inginerie care funcționează și azi.

Rășinari 

Din Sadu am reajuns la Cisnădie și apoi am luat-o spre Sibiu. Am ajuns pe Calea Dumbrăvii pe lângă muzeu Astra și Mergeam pe lângă vechea cale de tramvai cae circula pe vremuri între Sibiu și Rășinari.

Casa Goga

Din Rășinari originează două genii culturale, Emil Cioran și Octavian Goga. Am ajuns în Rășinari sat românesc din Mărginimea Sibiului. Am găsit casa familiei Cioran chir lânga una dintre  biserici. Are o inscripție cu caractere chrilice care atestă că a fost construită în 1846 de Iacob Cioran,  bunicul sau străbunicul lui Emil Cioran. În față este o inscripție comemorativă. Julian, care a fost prieten cu Cioran la Paris îmi spune că înanite era un bust foart kitsch. Nici asta nu este foarte potrivită. 

Am ajuns apoi la casa lui Goga mult mai modestă. Goga  a fost poetul pătimirii noastre cu versuri ancorate în socialul românesc, a fost și om politic, chiar prim ministru în 1938, însă mult mai modest ca poetul Goga.

În localitate în curtea altei biserici este înmormântat marele prelat ortodox Andrei Șaguna, luptător pentru drepturile românilor ardeleni.

Am părăsit Rășinariul admirând niște tramvaie care stau ca memento pentru acest mijloc și care ar trebui refăcut și ne-am întors acasă în Avrig

Am mîncat supă de găină cu tăieței de casă tipic ardeleană și sarmale cu costiță. Am băut și bere Paulaner muncheneză cumpărată de la magazinul nemțesc din Sibiu.