joi, 28 ianuarie 2016

Clasic cu Mozart şi Beethoven

Orchestra condusă de Alexandru Ganea
În această seară la Filarmonica Piteşti ni s-a oferit un program din clasicismul vienez cu piese de Mozart şi Beethoven.

Concertul de astă seară a fost deschis de Uvertura la opera Directorul de scenă KV 486 a lui Mozart în interpretarea orchestrei filarmonicii condusă de Alexandru Ganea un vechi coleg al instrumentiştilor.
 
Valentin Ghiţă - oboi, Laurenţiu Darie - fagot, Sorin Lupaşcu - corn, Emil Vişenescu - clarinet
Apoi concertul a continuat cu Simfonia concertantă pentru oboi, clarinet, corn şi fagot în mi bemol de Mozart. Mozart favoriza în muzica sa instrumentele de suflat şi rezultatul a fost frumoase concerte de salon. Aceste instrumente îmi par mie ca fiind nobile, iar concertul de faţă ilustrează perfect romanul lui Dumas Tatăl  - Cei trei muschetari. Cornul, cel mai nobil este Athos, conte pe deasupra, fagotul parcă ar fi burduhosul Porthos, cu aspiraţii de baron, oboiul pare a fi elegantul Aramis cel tentat de rasa preoţească, iar popularul clarinet parcă este mai tânărul D'Artagnan. Instrumentele soliste au fost acompaniate  de orchestra filarmonicii conduse de Alexandru Ganea. Oricum este un concert care este extrem de elegant şi strălucitor. 
Amabili, soliştii Valentin Ghiţă la oboi, Emil Vişenescu la clarinet, Laurenţiu Darie la fagot şi Sorin Lupaşcu corn ne-au oferit o melodie populară cu aer tirolez ca bis.


În partea a doua a concertului am ascultat Simfonia nr.2 de Beethoven în interpretarea orchestrei filarmonicii condusă de Alexandru Ganea. Este o simfonie cu număr par din cele mai puţin  cântate şi celebre, care au şi un supranume. Simfonia a 2-a păstrează tot geniul lui Beethoven cel care a revoluţionat simfonia şi melomanii au fost mulţumiţi că ascultăm o altă simfonie beethoveniană după ce am audita a 7-a săptămâna trecută!

duminică, 24 ianuarie 2016

Small Wars şi First Thrills de Lee Child

Am citit două cărţi care cuprind primul o nuvelă scrisă de Lee Child, iar ultima o culegere de povestiri poliţiste  în care editorul a fost tot Lee Child.

Small Wars îl are personaj principal tot pe Jack Reacher. Numai că acum Reacher este în serviciu activ. 
Era 1989 când comunismul începea să se prăbuşească. Asta este de fapt ideea nuvelei, confruntarea între cele două blocuri capitalist şi comunist se pregătea să devină o amintire.
Locotenentul colonel Caroline Crawford este o absolventă strălucită de la West Point cu posibilitate unei cariere rapidă spre stelele de general. Este detaşată la o bază militară la serviciul de planificare a acţiunilor militare ale SUA. Tânăra pare a fi şi fiica unor părinţi foarte bogaţi pentru că este posesoarea unui automobil scump, un Porsche. Într-un weekend este descoperită împuşcată profesionist î pădure pe o şosea lăturalnică. De acest caz se ocupă poliţistul militar, maiorul Jack Reacher. Acesta se consultă cu fratele său colonelul Joe Reacher, care este şeful unui serviciu de contrainformaţii de la Pentagon. Jack Reacher începe cercetările ajutat fiind de sergentul Frances Neagley. În primul rând trebuie să informeze pe părinţii fetei ucise. Reacher ajunge la domeniul unei familii de bogătaşi din Carolina De Sud unde se află familia fetei. Reacher contactează familia care se ocupă de acest domeniu, bucătăreasa şi soţul ei grădinar. Reacher are revelaţia că aceştia sunt de fapt părinţii lui Caroline, părinţii bogaţi fiind una din minciunile tinerei ambiţioase. Şi aşa încep să se lămurească anumite lucruri privind uciderea acestei tinere.

First Thrills este o culegere de short stories cu subiect poliţist, dar nu lipsesc nici povestiri SF, sau una cu zombies!
Mi-au plăcut doar câteva. Prima povestire bună aparţine chiar lui Lee Child. Se numeşte Bodyguard şi este povestea unui expert în securitate, fost militar, angajat de diverse persoane pentru servicii de pază. Bodyguardul este angajat de Anna, fiica unor brazilieni extrem de bogaţi. Acesta este răpită cu ajutorul şoferului rus de un grup de bandiţi pentru motive politice, să-l influenţeze pe tatăl Annei. Anna reuşeşte să-l anihileze pe paznic şi ameninţând că se împuşcă îl eliberează şi pe bodyguard şi acesta se lasă de meserie, pentru că nu poate să mai afirme că asigură securitatea dacă el a fost eliberat chiar de cea trebuia să o păzească. 
Altă poveste simpatică este cu un poliţist care investighează moartea scriitorului lui preferat de romane poliţiste. Ajunge la concluzia că moartea este o înscenare a autorului, ca acesta să poată să se apuce de literatură serioasă, să scrie poezii!

În rest unele slabe sau foarte salbe, unele cu limbaj argotic, dificil de înţeles. 

vineri, 22 ianuarie 2016

Tribut lui David Bowie

Dispariţia lui David Bowie m-a făcut să conştientizez că au trecut anii. David Bowie îmi este cvasi congener, era cu doi ani mai mare decât mine, născut fiind în ianuarie 1947.
Pentru că marii rockeri englezi sunt cam cu 10 ani mai mari, John Lennon, Paul McCartney, Mick Jagger şi alţii din această primă generaţie pop rock.

Scriu aceste lucruri şi pentru că am citit articolul din TIME dedicat lui Bowie, ascultând şi muzica lui de pe Youtube. Îmi vine să râd şi să plâng când mă gândesc despre accesul generaţiei mele la muzica rock.
Cred că primul EP cu The Beatles, Paperback Writers l-am ascultat în tabăra de la Bucşoaia din 1967, deja student, dar la tabăra de olimpici de matematică, unde fiul jurnalistului Radian îl adusese cu el. Sursa era în primul rând Europa Liberă şi Cornel Chiriac. Acum este cu totul altceva!

David Bowie făcea o figură aparte în peisajul muzical englez şi internaţional. Producătorul lui, Nile Rodgers, cel care a făcut cu Bowie albumul Let's Dance l-a denumit un Picasso al rockului. 
Bowie era o figură aparte cu figura lui emaciată, cu o voce specială, cu apariţia lui hermafrodită, machiat într-un fel care atrăgea ambele sexe, pare un personaj kafkian. 

Am reascultat o parte din melodiile şi declicul l-a produs melodia veche din 1969, după cum am verificat, Space Oddity, cu refrenul Ground control. Este o melodie despre cucerirea spaţiului cosmic care era la modă atunci, tocmai Neil Armstrong ajunsese pe Lună. Cred că această melodie a fost popularizată de la noi de Cornel Chiriac pe al Europa Liberă. El se dădea în vânt după ciudaţi precum David Bowie.
David Bowie a marcat epoca de mare dezvoltare a rockului, a mişcării hippie, a underground-ului de la sfârşitul anilor 60 şi începutul anilor 70.
Să ne reamintim de el ca unul din cei mai mari idoli ai muzicii tinerilor de vârsta mea prin anii mai sus menţionaţi.
Şi vă ofer videoclipul original al melodiei lui Bowie Space Oddity.


https://www.youtube.com/watch?v=v--IqqusnNQ

joi, 21 ianuarie 2016

Debutul stagiunii 2016 iarnă primăvară la Filarmonica Piteşti

Duceam dorul unui concert în direct de la filarmonică după o lună de pauză. Constructorii nu au vrut să ne permită să audiem concerte din noua sală. Sunt rău în urmă, cred că peste vreo 3 luni vom putea intra în sală. 
Viitoarea sală încă în construcţie
Aşa că filarmonica îşi desfăşoară activitatea tot în sala Casei de Cultură.
Şi debutul stagiunii a fost foarte promiţător, a fost un program exclusiv Beethoven.
Horia Maxim
 În prima parte am audiat Concertul pentru pian şi orchestră nr.5 în mi bemol minor, Imperialul. Solistul invitat a fost pianistul Horia Maxim acompaniat de orchestra Filarmonicii Piteşti condusă de dirijorul ei Tiberiu Oprea.
Horia Maxim a fost într-o formă bună şi orchestra l-a acompaniat bine. Iar acest concert dă foarte bine forţa geniului beethovenian. Este concertul concertelor pentru pian şi orchestră. Şi Mozart are un concert superb nr. 21, şi concertul lui Ceaikovski, al lui Grieg, al lui Chopin, Liszt sau Rahmaninov, dar când asculţi acest concert parcă este ceva în plus. Are o forţă şi o maiestuozitate indescriptibilă, simţi prin toţi porii frumuseţea şi geniul muzicii.
După ce asculţi acest concert te cuprinde o stare de fericire şi de extaz!
Lumea a aplaudat furtunos prestaţia maestrului Maxim şi generos ne-a oferit un bis cu un studiu de Grieg.
Orchestra şi Tiberiu Oprea 
În partea a doua a concertului orchestra Filarmonicii Piteşti sub bagheta lui Tiberiu Oprea ne-a oferit o altă nestemată a Titanului de la Bonn, Simfonia a 7-a. Această simfonie cu pasaje sincopate, pasaje cu aer funebru, pasaje extrem de melodioase a fost supranumită de Wagner ca Apoteoza Dansului
A fost o seară superbă şi ne bucurăm că regăsim muzica la Piteşti

 
Eu cu maestrul Horia Maxim

sâmbătă, 16 ianuarie 2016

The Revenant

Am văzut în  fine şi eu Globul de Aur. Este filmul lui Inarritu, unul din regizorii noului val de la Hollywood. Este un western de iarnă, ca şi cel al lui Tarantino The Hateful Eight. 

Am aflat de pe internet că revenant înseamnă ceva ca o fantomă!?
Un film cu indieni, vânători de blănuri francezi din America anilor 1820-30 a lui Tocqueville care descoperea Democraţia în America!

Filmul se petrece în Munţii Stâncoşi şi Glass (Leonardo di Caprio), ghidul grupului de vânători americani este atacat şi rănit grav de un urs. Căpitanul american hotărăşte să-l ducă înapoi pe Glass la Fort şi-l dă în grija unui ticălos, Fitzgerald (Toma Hardy), fiului sau jumate indian, Hawk şi un alt tânăr Bridger. Fitzgerald îl ucide pe Hawk, şi îl convinge pe Bridger să-l abandoneze pe Glass. 

Glass supravieţuieşte şi ajunge la Fort printr-o călătorie cu multe aventuri, filmul este cam lung 2 ore jumate. Este ajutat de un indian, urmărit de francezi şi indieni, se salvează de viscol ascuns în burta calului şi ajunge la fort. Fitzgerald fuge şi Glass cu căpitanul pornesc în urmărirea lui. Căpitanul este împuşcat de răul Fitzgerald şi în final se luptă cu Glass şi rănit şi este dat de Glas să fie omorât de indieni. 

Pentru acest film Leonard Di Caprio a primit Globul de Aur, cu toate că se glumea că s-ar putea ca premiul să-l primească ursul!

Unui prieten din Germania nu i-a plăcut, altul a admirat povestea care este inspirată dintr-un fapt real, iar Valeriu newyorkezul mă acuză că mă uit la filme pop culture. 
Mie mi-a plăcut, dar mai bun mi s-a părut filmul lui Tarantino. 

Oricum este exotic să vezi indieni iarna pe frig şi ninsori, când westernul clasic se petrece vara prin deşert!

Nemesis de Philip Roth

Acest roman este primul pe care-l citesc din opera acestui faimos scriitor american.
Este o poveste parabolă care reface într-un fel povestea biblică a lui Iov.
Scriitorul evocă evenimente din copilăria scriitorului la Newark, oraş din New Jersey aflat în apropiere de New York. Povestea se întâmplă în consistentul cartier evreiesc al oraşului. 
Este vara lui 1944 şi este o vreme infernal de caldă. Pe negândite izbucneşte o epidemie de poliomielită. De această boală teribilă care afectează membrele a suferit şi preşedintele Roosevelt.
Puştii de 12 14 ani joacă softball un fel de baseball cu o minge mai uşoară şi mai moale pe terenurile şcolii din cartier. Ei sunt supravegheaţi de Bucky Cantor, profesor de educaţie fizică. Bucky este orfan, mama i-a murit la naştere, tatăl era un delapidator, şi aşa  fost crescut de bunici. A devenit un bărbat atletic cu toate că este mic de înlţime, dar este un excelent sportiv. Şi-a dorit să se înroleze dar are un mare handicap, o vedere slabă, cu ochelari cu fund de sticlă. 
Dacă epidemia a început în cartierul italian, cel evreiesc este neatins, dar iată că apare o gaşcă de derbedei italieni care sunt ofuscaţi că boala nu s-a atins de evrei. Bucky cu ameninţări cu poliţia evită încăierarea. Nu după mult timp epidemia de poliomielită izbucneşte cu furie şi în cartierul evreiesc. Bucky compătimeşte puşti de acre avea grijă cate mor din cauza bolii. 
Marcia, fiica doctorului Steinberg este iubita lui Bucky şi aceasta inistă să vină la o tabără din munţii din New Jersey, unde ea este instructor, acolo este răcoare şi nu s-a auzit de poliomielită. Bucky pleacă în tabăra de munte unde are grijă de copii la lecţiile de înot din lac. Iată că însă unul din copii, Donald care învăţase cu Bucky să facă salturi în apă de la trambulină se îmbolnăveşte, diagnosticul este teribil, are poliomielită. Bucky are mari frământări nu este el oare purtătorul virusului? Se duce la medic şi testele îl arată pozitiv şi boala începe să se manifeste. Bucky se îmbolnăveşte şi rămâne cu sechele la o mână şi la un picior.
Autorul, în capitolul final îl reîntâlneşte prin anii 70 de Bucky care-i povesteşte drama lui. Şi autorul suferise de o formă de poliomielită care nu l-a împiedicat să devină arhitect. Şi fostul atlet Bucky care a ajuns o epavă fizică, dar care este pe undeva funcţionar şi îi povesteşte drama lui cu Marcia. Ea îl doreşte de bărbat, dar Bucky se ceartă cu ea şi refuză oferta ei, nu vrea să o chinuie cu un om cu handicap.
Povestită din prisma faptului că boala a fost eradicată la sfârşitul războiului, povestea este tragică. S-a descoperit un vaccin pe care l-am făcut şi eu în copilărie şi poliomielita nu a mai făcut victime. 
În schimb în anii 70 Newark a fost scena unor violente confruntări rasiale.

O poveste tristă!

sâmbătă, 9 ianuarie 2016

Uitându-mă prin reviste

Iată că blogul meu şi-a dovedit utilitatea, soţia mea a citit postarea The Girl on the Train şi i-a plăcut aşa de mult cartea că m-a rugat să o caut să văd dacă este tradusă. Eu am crezut că nu este, m-am înşelat!
A fost tradusă la editura TREI sub numele Fata din Tren de Paula Hawkins. Şi am cumpărat-o azi, imediat! Pot să-mi fac vânt cu laptopul că sunt un bun recenzor de cărţi hahaha....Oricum recomand carte a să fie citită, cică deja au citit-o cel puţin 1,3 - 1,4 milioane de americani au citit-o.

Şi acum mă întorc la reviste.
Am citit în România Literară o rememorare a marii traducătoare care a fost Antoaneta Ralian. Şi aici relatarea unei călătorii în Irlanda mi-a trezit nostalgii. Am trecut astă vară şi eu prin Dublin, dar mult pre repede, obiectivul cel mai important vizitat a fost fabrica Guiness de bere! Şi apoi o fugă prin  Dublin care nu mi-a lăsat amintiri pregnante. 
Dar oare ce amintiri îţi lasă o excursie cu autocarul de 20 de zile prin Europa Centrală şi de Vest şi apoi în Insulele Britanice?
Regret că am ratat vizita la Rijksmuseum, şi am bănănăit prin Amsterdam aiurea de m-a certat că am mers aiurea. Dar oare ce întâlniri interesante (vezi Dilema veche!) am avut în această excursie şi ce locuri mi-au rămas pregnant în memorie?
Cred că cel mai frumos moment s-a petrecut la Oxford. Eram martorii sărbătoririi absolvirii studiilor şi şiruri de studenţi, conduşi de profesori mergeau spre sala de festivităţi să se bucure - Gaudeamus igitur!
Am văzut atunci tineri frumoşi pentru că străluceau prin inteligenţă! A fost un moment deosebit magnific.
Ce mai reţin? 
Incredibilul verde al pajiştilor de lângă Causeway, lângă celebra distilerie Bushmills din vârful de nord vest al Irlandei.
Şi apoi îmi mai amintesc magnificele peisaje montane din Highlands-ul scoţian cu magnifice lacuri şi pâraie prin care curge cel mai serios ingredient al whisky-ului, apa de munte!

Răsfoind primul număr al României literare am remarcat că Nicolae Manolescu a revenit la îndeletnicirea care l-a făcut faimos, acea de cronicar literar. Manolescu se află într-o polemică cam războinică cu toată generaţia de scriitori tineri, apăruţi după 90, care îl contestă pe el şi pe toţi congenerii lui. Şi acest număr este plin de replici. Inclusiv Alex Ştefănescu care îi contestă valoarea lui Radu Aldulescu. Acesta locuia într-un imobil al Uniunii Scriitorilor şi a trebuit să plece pentru că US nu mai putea plăti chiria şi utilităţile. A ieşit un scandal mediatic, s-a rezolvat cu ajutorul primăriei şi acum Aldulescu are unde sta! Eu i-am citit, din curiozitate, romanul lui Aldulescu, Proorocii Ierusalimului. Romanul explorează marginalii şi infractorii  şi are aerul unui reportaj senzaţionalist dintr-un tabloid.
Acum eu nu pot emite opinii foarte solide şi experte despre calitatea scrisului lui Aldulescu, dar cred că adevărul este la mijloc.
Vorbind de tinerii scriitori de după 1989, nu am avut încă nicio revelaţie. Singurii scriitori importanţi apăruţi după Revoluţie rămân Horia Roman Patapievici în eseu şi romancierul Varujan Vosganian cu Cartea Şoaptelor. Am citit versuri fără nicio valoare de scriitori promovaţi inclusiv de ICR, condus de HRP, aşa că mai aştept scriitorii care să mă facă să îi caut în librării.

Probabil că cel mai incitant articol citit în ultimul timp este de pe contributors.ro şi aparţine lingvistului de origine maghiară Szilagy N. Sandor aici.

Articolul lui Szilagy sau Sandor este reconfortant! Vi-l recomand, d'aia l-am făcut link. 
El se vrea o replică la articolul lui Lucian Boia privind problema "ca şi".
El spune că aceasta este deja o realitate, de care se fac vinovaţi profesorii de limba română care suferă de "kakafonie" nu de cacofonie. Pentru că o cacofonie evidentă este cea a jurnalistului CTP, care zicea" eu ca gazetar" care sună cacofonic, nu cacafonic, cum ne-au înnebunit cei ce folosesc "ca şi" când nu-i nevoie. Sunt de acord cu unul din comentatorii de pe forum că această exprimare îşi are origine ardeleană. L-am auzit cu oroare şi pe Andrei Marga că o foloseşte.  Şi eu constat cu regret că această formă va deveni normă, şi nu o voi folosi!

Însă cea mai interesantă parte a eseului este cea privind mentalitatea ungurilor versus români. Şi face o observaţie foarte interesantă. Ungurii sărbătoresc mai ales marile lor catastrofe istorice: înfrângerea de la Mohacs în faţa otomanilor în 1526, execuţia celor 13 generali maghiari de către austrieci în 1849, sau Trianonul. Apropo’ nici nu amintesc ungurii de austrieci la comemorarea din1849, căci din 1867 Imperiul central european a devenit dualist, Austro-Ungaria! În schimb noi românii am reuşit şi cu contribuţia lui Ceauşescu să ne făurim o istorie glorioasă şi acum nu facem decât să oftăm, că am ajuns o ţară de căcat! Obiceiul este vechi, inclusiv Eminescu exulta istoria noastră magnifică, în Scrisoarea a III-a a lui Mircea cel Bătrân, valah, nu moldovean comparată cu realitatea abjectă contemporană lui, în care România făcea cei mai importanţi paşi spre modernizare. Că tot vorbirăm de Eminescu, românii trebuie să fie în veci recunoscători lui Iosif Vulcan că i-a schimbat numele. Cum ar fi sunat ca poetul naţional să se numească Mihai Eminovici!!!!! Aşa că apare absolut cretină iniţiativa lui Funar Ghiury (nume unguresc) ca poetul naţional al ungurilor să poarte în Cluj numele schimbat în Alexandar Petrovici – origine sârba, în loc de Petofi Sandor!!!!!

Şi aşa concetăţeanul nostru Szilagy Sandor ne spune că noi românii nu avem nici o încredere în viitor. Excelentă şi superbă invitaţie la optimism o face domnul Sandor.  
Culmea, când România se înscrie acum pe cea mai fericită direcţie din istoria noastră de 2000 de ani, de pe vremea apostolului Andrei care ne-a creştinat!

Câtă diferenţă la acest maghiar în comparaţie cu idioţenia de la Sfântul Gheorghe de la meciul de baschet unde organizatorii doreau solemnitate la imnul secuiesc!


Suntem în cea mai bună perioadă istorică a noastră şi ar trebui să fim mai optimişti!

vineri, 8 ianuarie 2016

The Girl on the Train de Paula Hawkins

Acesta este bestseller-ul NY Times pe care mi l-a recomandat prietenul meu newyorkez, Valeriu D. 
Şi am reuşit să-mi procur cartea care a făcut furori în topurile americane de cărţi vândute.
Cartea aş considerau după clasificările făcute de Nicolae Manolescu din Arca lui Noe privind romanul că este un roman doric!

Adică este un roman în care ceea ce se întâmplă şi se desfăşoară rezultă din relatarea unor personaje reflector.

În cartea Paulei Hawkins aceste sunt ca şi în romanele Hortensiei Papadat Bengescu nişte femei, mai precis trei. Dar cest roman nu este numai de analiză psihologică, este la fel de bine şi un thriller.
Paula Hawkins este englezoaică şi cartea sa se petrece în Londra, mai precis în suburbiile ei.

Primul personaj şi cel mai important este Rachel. Ea este chiar fata din tren, care dă titlul romanului.
Rachel face zilnic naveta între Ashbury şi Londra pretinzând că merge la serviciu. Ea este o femeie de 34 de ani, divorţată care stă la prietena Cathy în gazdă. Rachel are o problemă care se pare că este curentă între englezoaice, este alcoolică!
De fapt alcoolismul este doar o consecinţă a relaţiei sale cu Tom Watson, fostul ei soţ. A încercat să rămână gravidă şi nu a reuşit, disperarea ei s-a transformat în alcoolism. Tom a înşelat-o cu Ana, un agent imobiliar, al doilea personaj reflector. Ana rămâne gravidă şi Tom divorţează de  Rachel. Şocul sentimental o afundă şi mai rău în alcoolism şi aşa pierde slujba de agent PR. Rachel o minte pe Cathy că merge la serviciu, dar ea pierde vremea prin Londra până la trenul de întoarcere. 
Tot timpul trenul ei se opreşte la semnal în Witney, locul unde se afla casa ei şi a lui Tom, lângă calea ferată. În apropiere se află altă casă, similară, în care Rachel observă un cuplu, pe care în imaginaţia ei îi numeşte Jason şi pe ea Jess. Jason ar fi un medic Sans Frontieres, iar Jess artistă plastică. E o vară englezească cu cald şi soare, dar şi urât şi ploaie. De fapt relatarea lui Rachel şi a celorlalte personaje are date precise şi timpii, dimineaţa şi seara. Iată că într-o zi la stop observă pe terasă cum Jess sărută un tip înalt, subţire şi măsliniu. În Rachel fierbe revolta şi se hotărăşte să o denunţe lui Jason.
Nu mai trebuie! Pentru că a doua zi în ziare citeşte că Megan Hipwell, este declarată dispărută de către Scott, soţul ei. Este chiar cuplul Jason - Jess din imaginaţia lui Rachel! 

Şi astfel se ajunge la al treilea personaj reflector Megan. Megan, o blondă mignonă şi drăguţă este căsătorită cu Scott, expert IT. Ea a deţinut o galerie de artă, dar a dat faliment. Plictisindu-se s-a oferit să facă pe babysitter-ul pentru micuţa Evie, fata vecinilor chiar Tom şi Ana!

Şi aşa încep relatările succesive ale celor trei personaje, cea a lui Megan fiind defazată în timp cu o jumătate de an înainte.

Rachel îi tot tracasează pe Tom şi pe Ana tot sperând că Tom ar putea să revină. Ana este revoltată de atitudinea lui Rachel, când aceasta ajunge să se strecoare în fosta ei casă şi să o ia pe micuţa Evie în braţe, pe când Ana dormea şi aşa o reclamă la poliţie.

Rachel umblă mai tot timpul beată şi exact în seara când Megan a dispărut ajunge în Witney pe Blenheim Road ca să vorbească cu Tom. Dar este atât de beată că i se rupe filmul.

A doua zi când este anunţată dispariţia lui Megan ea încearcă să-şi amintească ce s-a petrecut.
Are impresia că dispariţia lui Megan ar fi cauzată chiar de ea, care după acea noapte ajunge cum necum acasă, beată şi plină de lovituri. Singurul care ar putea aduce un  pic de lumină este un tânăr roşcat cu care a călătorit în tren, la rândul lui şi el beat.
Este chestionată şi de poliţie, dar etichetată ca martor nesigur, pentru că în aceea seară era beată şi nu putea să-şi amintească clar evenimentele.

Megan pe de altă parte are o istorie ciudată, la 17 ani fratele ei Ben de care era foarte legată moare într-un accident şi ea este atât de dezorientată că ajunge se să cupleze cu un tip hipi, mult mai în vârstă care era şi drogat pe deasupra. Un eveniment teribil îl face pe drogat să dispară. Megan îşi revine din starea disperată şi îl întâlneşte mai târziu pe Scott cu care se căsătoreşte. În relatarea ei rezultă că îşi găsise un amant, de care Scot nu ştie nimic şi asta îi accentuează lui Megan anxietatea. Din acest motiv Scott îi recomandă să consulte un psihanalist. Acesta este Kamal Abdic, bărbatul frumos şi măsliniu pe care Rachel a văzut-o sărutând-o pe Jess (Megan). 

Abdic este un refugiat bosniac al cărui frate a pierit cu alte rude la Srebrenica cu 15 - 20 de ani înainte. Abdic a devenit între timp un respectat psihanalist. Megan, care este după ruptura de amant, îi face avansuri lui Abdic refuzate foarte net de acesta. Megan continuă avansurile, se duce la Abdic acasă, dar acesta îi acceptă doar confesiunile. Şi aşa Abdic află de la Megan groaznicul ei secret, ea a avut o fetiţă Libby cu hipiotul drogat, şi aceasta a murit datorită neglijenţei ei, aflată sub influenţa drogurilor. Din acest motiv acesta dispare şi nu se mai întoarce acasă, după ce o îngroapă pe Libby. 

Rachel îl contactează pe Scott să-i spună de tipul măsliniu Abdic, care, de fapt venise să o consoleze pe Megan aflată într-o criză de depresie. Îl minte că o cunoaşte pe Megan şi Scott îl reclamă la poliţie pe Abdic care este arestat, dar eliberat între timp din lipsă de probe.

Este descoperit cadavrul lui Megan şi se află că era gravidă. Scott află că acest copil nu era nici al lui, nici al lui Abdic, după verificări ADN, ci al amantului necunoscut.

Rachel începe să-l bănuiască pe Abdic că este criminalul şi chiar face nişte sesiuni terapeutice cu Abdic pentru a încerca să-şi amintească şi ce s-a întâmplat cu ea în seara dispariţiei lui Megan.
Scott are şi o aventură cu Rachel, aflat şi el într-o profundă depresie determinată de dispariţia lui Megan. Comportamentul surescitat şi violent al lui Scott după o ultimă întâlnire cu Rachel, în care se confesează că a violentat-o şi pe Megan în seara dispariţiei ei, când aceasta a părăsit precipitat locuinţa, o determină pe Rachel să creadă că Scott ar putea fi criminalul.

Cu ajutorul tânărului roşcat şi după o discuţie cu Ana, Rachel îşi aminteşte de seara în care a ajuns la Witney. Ea care era beată, a fost violentată şi lovită de Tom în pasajul subteran de sub liniile de cale ferată, după incident ea observă că în maşina lui Tom şi o femeie cum urcă în ea, care ar putea fi Ana.

Pas cu pas criminalul începe să prindă contur.  Dar nu este scopul meu să vi-l arăt cu degetul! 

Cartea a avut un mare succes în SUA şi actualmente este în curs de ecranizare.

luni, 4 ianuarie 2016

The Three Days of the Condor regizat de Sydney Pollack

Am continuat scormonitul netului.
Am reuşit să văd sau revăd două filme cu Lino Ventura, Les Deuxieme Souffle cu Ventura bandit, în alb negru şi Derniere domicile connu cu Ventura poliţist. Acest are în final un citat obscur din Eminescu! Şi finalul este fără happy end, despre o lume egistă.

Dar filmul pe care l-am văzut cu mare interes a fost Cele trei zile ale condorului. Este un film de spionaj cu un scenariu parcă inspirat cumva din Ultima oră a lui Mihail Sebastian în ideea confuziei. Filmul este făcut în 1975 după marele scandal Watergate, când s-a constatat că există conspiraţii la cele mai înalte niveluri politice. 

Joseph Turner interpretat de Robert Redford în floarea vârstei  lucrează ca analist la o secţia a CIA din Manhattan, New York, sub inocenta firmă a Societăţii pentru Istorie Literară. În fapt sunt analişti care citesc cărţi şi reviste din toată lumea pentru a descoperii conspiraţii împotriva SUA. Sediul este atacat de indivizi înarmaţi, toţi cei cinci şase angajaţi sunt ucişi, inclusiv profesorul Heidegger!!! alt angajat, acasă al el cum avea să descopere ulterior Turner. Turner scapă ca prin miracol pentru că a ieşit din clădire prin spate, din cauza ploii să aducă prânzul pentru colegi. Este în preajma Crăciunului şi este urât, frig şi plouă. Turner contactează centrala din New York aflată în World Trade Center. Mai ştii? Poate din acest motiv teroriştii jihadişti au atacat turnurile în 2001. Se recomandă sub indicativul Condorul. Telefonul său creează o furtună şi sunt puşi aceiaşi killeri pe urmele lui, conduşi de Joubert (Max von Sidow). Turner o capturează pe Kathy Hale (Faye Dunaway) şi pleacă cu maşina ei la apartamentul acesteia. Şeful lui Wick face o încercare să-l ademenească şi îl pune pe bunul său prieten Sam să-l întâlnească. Wick încearcă să-l omoare, dar Turner ripostează şi-l răneşte grav pe Wick, însă acesta îl omoară pe Sam. Turner o anunţă pe soţia lui Sam să dispară şi este văzut de Joubert în lift şi încearcă din nou să-l ucidă. Reuşeşte să identifice maşina lui Kathy şi trimite un alt killer deghizat în poştaş pe care Turner îl anihilează. Contratacă şi el şi identifică locul unde se afla Joubert, pe care îl ameninţă telefonic. Acesta dă telefoane interceptate de Turner cu un dispozitiv furat dintr-o maşină a societăţii de telefoane din Nwe York. Îţi vine să râzi cum face interceptările Turner, era vremea telefoanelor analogice, folosea nişte crocodili prinşi de cablurile terminalelor telefonice. Turner fusese militar de transmisiuni şi de aceea avea aceste abilităţi. 
Reuşeşte să-l captureze şi să-l ameninţe pe Directorul CIA (Montgomery Clift) din New York care nu este nici el lămurit de ce este hăituit Turner. Turner pleacă la Washington să aibă o discuţie cu Atwood, director de operaţii speciale la CIA. Ameninţat de Turner el mărturiseşte că acesta depistase planurile CIA de destabilizare în Orientul Mijlociu (ce ironie!). Exact atunci apare Joubert care-l execută pe Atwood, care devenise periculos şi jenant pentru conducerea CIA. Joubert simulează de fapt sinuciderea lui Joubert. Turner află că acum Joubert era angajat de acea CIA, parte care nu agrea pe Atwood şi Turner nu mai prezenta niciun pericol. Astfel că Joubert îl conduce la New York cu maşina lui. Turner are o explicaţie finală cu directorul CIA New York şi îi spune că va a dat toată povestea la presă, se aflau chiar în faţa redacţiei New York Times. Acesta îi spune în replică că s-ar putea ca articolul să nu apară!
Vezi Doamne! CIA făcea diverse exerciţii în caz de replică la schemele concepute de adversari,adică sovieticii. Parcă filmul este mai actual ca oricând cu Putin care şi-a băgat nasul în afacerea siriană, acum este cu Assad contra ISIS.
Am văzut o copie HD dar pe ecran restrâns. 
Filmul este unul din cele mai bune din genul thriller de spionaj, dar şi politic. 
Chiar văzându-l  în comparaţie cu ce se face acum, regizorii sunt mai tentaţi doar de scene de luptă, de desfăşurări într-un ritm prea alert, acţiunea şi adrenalina contând în principal. 

După acest film sunt obligat să analizez mult mai critic realizări similare, seria Bond, dar mai ales Mission Impossible, unde nebunia tehnică şi adrenalina acţiunii nu mai au limită!

duminică, 3 ianuarie 2016

Doamna şi licornul de Tracy Chevalier

Este al doilea roman pe care îl citesc scris de Tracy Chevalier. Primul a fost Fata cu cercel de perlă. Doamna Chevalier se inspiră în romanele sale de celebre lucrări artistice. În romanul amintit era vorba de pictorul meu preferat Vermeer. Aici romanciera se ocupă de faimoasele tapiserii aflate la Muzeul Cluny, pe care le-am văzut şi eu acum 20 de ani la Paris.
Ele au fost descoperite de Prosper Merimee în veacul al XIX într-o stare nu tocmai bună. Au fost cumpărate de statul francez şi recondiţionate şi sunt expuse acum la Muzeul de Artă Medievală cum se cheamă acum Cluny.
Sunt considerate între cele mai reuşite tapiserii realizate în Evul Mediu târziu. Sunt un set de piese în care apare o doamnă care ademeneşte un licorn. Una dintre ele poartă şi denumire A mon seul desir.

Pornind de la aceste frumoase tapiserii Tracy Chevalier inventează o poveste. Tapiseriile fuseseră comandate pe vremea lui Carol al VIII-lea, de Jean Le Viste un nobil nou îmbogăţit recent unui pictor, Nicolas des Innocents. Pictorul o cunoaşte pe Claude, fiica lui Jean Le Viste de care se îndrăgosteşte fără speranţă. Pe tapiserii vor apărea Claude şi mama ei, Genevieve de Nanterre.
Nicolas împreună cu negustorul Leon Le Vieux, omul de încredere al lui Jean Le Viste pleacă la Bruxelles unde vor comanda lucrarea unui ţesător de tapiserii -  lissier faimos Georges de la Chapelle. Comanda este făcută pe un termen foarte strict şi Georges trebuie să mai angajeze ţesători şi propria sa familie soţia lui şi fiica oarbă Alienor. 
Este o poveste de dragoste, dar şi despre măiestria artiştilor, pictori şi ţesători care produc miracole artistice pe care ne le putem admira şi azi.
Romanciera ne spune în final că a folosit şi o documentare amănunţită asupra epocii, dar recunoaşte că bruxellezii puteau fi flamanzi nu numai valoni, folosind franceza de nevoie.

A ieşit un roman pasionant care place pentru că este o pledoarie pentru frumosul creat de artă.

sâmbătă, 2 ianuarie 2016

Fascinaţia cinemaului sau Piscina cu Alain Delon

Ieri a fost prima zi din an 1 ianuarie 2016. Şi am dedicat-o în primul rând filmului.

Dimineaţa am văzut ultimul film al lui Woody Allen, The Irrational Man. Este în nota acestui interesant regizor american. Dilemele unui profesor de filosofie ajuns la un colegiu de pe Coasta de Est care este în criză de inspiraţie. Profesorul le rezolvă angajându-se în comiterea crimei perfecte, care îi redeşteaptă libidoul, fiind combinat cu o profesoară şi cu o studentă. Dar o crimă conduce la alta şi aşa profesorul urmează drumul iraţional al crimei.

Apoi am încercat să văd ce este pe la televizor. Doar programe răsuflate de Revelion, cu pseudo muzică populară şi cu tipi dansând nişte hore scrâşnite care au trezit şi până şi revolta unei doamne expertă în acest tip de şuşe, aflată în companie cu alte experte de gen. Într-adevăr lipseau scheciurile cu Caragiu şi alţi comici celebri ai micului ecran românesc pe care-i mai vezi în seria BD.

După plimbarea prin Trivale am ajuns taman când se încheiase Concertul de Anul Nou de la Viena căruia îi făcea reclamă Mircea din Germania. Dar am noroc şi acum când vă scriu marţi dimineaţa pe 2 ianuarie îl pot revedea în reluare!

Am căutat prin programe şi la un post de filme tocmai se termina un film alb negru cu Silvana Mangano, diva italiană a anilor 50-60, filmul este din 1965. Dar gala filmelor vechi a continuat la TVR1cu un film de la începutul anilor 60 cu Fernandel şi Bourvil. Şi mi-am amintit cu nostalgie de copilăria ploieşteană. Fernandel era unul din idolii anilor 50 al filmelor al negru pe care le vedeam la cele trei cinematografe din  centrul Ploieştiului, Tineretului, cel mai vechi, la Progresul şi la Popular. La începutul anilor 60 s-au construit încă două săli Cinemascopul şi Muncitoresc. Erau cinematografe cu ecran lat unde rulau superproducţiile istorice care ajungeau la noi sau westernurile, gen apărut cam prin 1962-63. Îmi amintesc cozile la cinema, bilete cu suprapreţ şi fascinaţia generală a celor tineri şi bătrâni pentru cinemaul din vest, sătui cu toţii de producţiile sovietice pline de poncifuri ideologice.
Probabil că cel mai mare succes cinematografic a fost indianul Vagabondul. Mărturisesc că nu l-am văzut, cred că era prin 56, încă nu puteam citi subtitlurile. 

Am reluat seară scormonelile prin internet şi am dat de o listă de filme cu Alain Delon. Şi mi-am reamintit că nu văzusem La Piscine. Este destul de ciudat cum acest film realizat de Jaques Deray nu a fost distribuit pe ecranele româneşti. Pentru că nu avea nici chestiuni ideologice care să-l facă inacceptabil pentru cenzorii români. De fapt de spre film citisem pe larg în revista Cinema şi cred că ascultasem şi recenzii la Europa Liberă.
Copia filmului fusese remasterizată şi imaginea filmului a fost foarte bună!
Este un film psihologic cu câteva mari vedete indiscutabile ale cinematografului francez.
Să nu uităm că filmul a fost inventat de Fraţii Lumiere în Franţa. Hollywood este până la urmă o copie comercială de succes.
În primul rând fascinaţia privirilor de oţel al lui Alain Delon aflat la maximul carierei. Personajul său Jean Paul leneveşte pe marginea unei piscine aparţinând unei superbe vile din Saint Tropez. Jean Paul este un scriitor ratat, eşuat în publicitate. Alături de el se află superba Romy Schneider, în rolul Marianne, o ziaristă de mare succes. Romy Schneider este iubita lui Jean Paul, de fapt ca în realitate. Delon a declarat că iubirea vieţii lui a  fost Romy Schneider. Actriţa austriacă a devenit faimoasă prin rolul nefericitei Sissy, împărăteasa Austro-Ungariei, soţia lui Franz Josef. Nici viaţa lui Romy nu a fost mai fericită terminându-se brusc în 1981 la numai 43 de ani, printr-o sinucidere determinată de o mare depresie.
Sunt scene între cei doi de un mare erotism foarte naturale, datorate şi relaţiei lor din realitate.
În vila care este împrumutată de la prieteni plecaţi în străinătate soseşte Harry, un prosper patron de case de discuri din Paris. Harry este interpretat de Maurice Ronet, alt june prim al cinematografului francez, stins şi el devreme de pe urma unui cancer la doar 55 de ani, în 1983. Harry se află la volanul unui Masserati de ultimul tip, care nici azi nu pare anacronic şi este însoţit de Penelopa, fiica lui de 18 ani dintr-o veche căsătorie. Penelopa este interpretată de alt personaj de mare răsunet al vremii, este vorba de Jane Birkin. Jae Birkin avea ceva peste 20 de ani şi faţa de fetiţă ingenuă pe acre a păstrat-o mult timp. Ea era deja celebră ca actriţă în filmul cult al lui Antonioni, Blow Up. Dar mare ei celebritate şi faimă o produsese interpretarea alături de iubitul ei francez Serge Gainsbourg  a melodiei Je T'aime, valsul care ne făcea pe noi, tinerii finalului anilor 60 să ne îmbrăţişăm iubitele pe reveriile sonore ale unuia din cele mai erotice melodii create vreodată. De fapt melodia este un evergreen deşteptând sentimentele şi azi, iar pentru congeneri măcar nostalgia! Din relaţia cu Gainsbourg a rezultat o foarte talentată actriţă, Charlotte Gainsbourg,.

Revenind la film Harry fusese iubitul anterior al lui Marianne şi chestiunea aceasta stârneşte reacţii de gelozie lui Jean Paul. Harry aduce la vilă o cohortă de prieteni din Saint Tropez şi începe un chef cu dans. Harry dansează insistent cu Marianne şi asta îl enervează şi mai tare pe Jean Paul care se răzbună încurcându-se cu Penelope, fiica lui. 
După o seară de dans şi băutură Harry se întoarce la vilă reuşind să-şi pocnească bolidul în poarta vilei. Dă de Jean Paul care se apucase de băut, acesta trecând printr-o îndelungată perioadă de abstinenţă. Harry care este beat, îi ia sticla lui Jean Paul şi apoi începe să se certe cu acesta. Încearcă să-l lovească pe Jean Paul şi pică în piscină. Jean Paul are un moment de nebunie şi-l îneacă pe Harry. Îl dezbracă şi-l aruncă înapoi doar cu slipul pe el  şi îi înlocuieşte hainele cu altele curate. Aici este însă o neconcordanţă că pantofii pe care nu-i înlocuieşte. În fine corpul înecatului este descoperit de Marianne, dar cercetările jandarmeriei se opresc pentru că constată accidentul înecării lui Harry. Finalmente Jean Paul care este în criză în relaţia cu Marianne îi mărturiseşte omorul. Marianne nu recunoaşte nimic în faţa unui inspector mult prea curios din Marsilia. Finalul este al reconcilierii dintre cei doi iubiţi.

Trebuie să recunosc calitatea extraordinară a interpretării lui Delon, privirea lui penetrantă a unui sfinx. Sunt scene în care Delon priveşte pe fereastră şi noi îl vede, doar pe el nu şi ce se petrece dincolo de fereastra prin care priveşte şi asta declanşează o şi mai mare curiozitate. Alt lucru remarcabil este eleganţa îmbrăcămintei sale, cred că este cel mai reuşit fotomodel masculin care a existat vreodată. 
Vorbind despre îmbrăcăminte apare şi îmbrăcat în bluejeans vechi şi decoloraţi cu tăietura specific americană, clasică a acestor pantaloni care au devenit la modă ulterior în varianta prespălată.

Un film bun pe care regret că nu l-am văzut atunci în frumoasa perioadă a studenţiei mele, dar îmi pare bine că l-am văzut acum!