Primul meu Paris

Continui să postez amintiri despre călătoriile mele. Acum, când în vreme de pandemie visăm să plecăm în plimbări prin lume. Așa că ne amintim cum am descoperit lumea, după ce a căzut comunismul. Unii mulți, pre mulți și-au luat lumea în cap și nu mai revin acasă, dar sunt la fel de mulți chiar mai mulți care caută să câștige o pâine. 

Risc să le împart în ami multe capitole,chiar dacă unii nu vor avea rîbdarea să se uite la toate.

Am lăsat aceste amintiri cu detalii din acea vreme, când nu era euro, iar la Paris era valabil încă francul francez!

Drumul spre Germania

În 1995 Adriana plănuia să mergem în Grecia. Plecarea mea în SUA, i-a schimbat planurile. A decis să mergem la Paris. Şi pentru asta l-am contactat pe Mircea în Germania, care ne-a spus că din Germania se merge zilnic în direcţia Paris. Excursia de la el din Mosbach ne costă pentru 8 zile 500DM, preţ ce desfide orice concurenţă față de ofertele firmelor româneşti. Ne trimite invitaţia pentru Germania iar aventurile vizei le-am povestit mai înainte, cu îngrămădeală la consulat și o noapte pierdută acolo. 

Plecăm cu o agenție cu nume nemțesc cu autocarul. Ne târâm prin țară cu oprire la Sibiu. Pe drum o familie de bucureșteni. Primul căruia i s-a făcut rău a fiul, după aceea mama și ultimul tatăl. S-au dat jos din autobuz și i-am revăzut la Paris, dar asta e altă poveste. 

Autobuzul este mizerabil, călători dubioși, folosesc toalete din autobuz care pute!

Trecem noaptea prin Ungaria, cu un popas la o stașie de benzină la o bere pe DM. Trecem și Slovacia și apoi Cehia pe autostrăzi. După Plzen mergem pe șosea normală. În Germania după frontieră totul pare ca în poveștile lui Grimm, strălucește totul de curățenie. În fine ajungem la Heilbronn. Aici unul constată că veceul s-a scurs pe geamantanul lui! Bine că nu am ascultatv sfatul mamei soacre să pun acolo bagajul nostru. 

Vine Mircea și ne ia cu mașina lui și ne îndreptăm spre noua vilă pe care au luat-o cu împrumut de la stat. La parter stă Mariana și cu Nelu, la primul etaj Mircea și Anita cu Marc, iar la mansardă stă mama lui Mircea și o cameră de oaspeți unde vom sta. 

Casa are o grădină în spate unde este o poiană și la marginea ei este pârâul Mosbach care se varsă în Neckar.

Am fost martori la o reuniune de familie unde era prezentă sora mamei lui Mircea, care fusese directoare la Liceul Lenau di Timișoara. Îmi spunea că românii sunt buni la literatura germană, iar nemții la compuneri libere, cestiune de libertate!

Merg cu Mircea la agenţia de turism, contractez excursia. Tipa ia şi adresa lui Mircea, dar ea este interesată să ne ia banii. Vom fi cazaţi în afara Parisului, în periferii, este cea mai ieftină ofertă. Hotelul este plasat chiar lângă staţia de tren electric şi în 25 de minute suntem în centrul Parisului. 

Spre Franța

Plecăm duminică seara 9 iulie, 1995, din Sttugart. Mircea ne duce cu maşina lui, un Nissan Serena, familial, la Stuttgart, autogara de lângă gara centrală. Aşteptăm cam mult, apare în fine un microbuz care ne culege de acolo. Mergem pe direcţia Strasbourg, suntem în plină confuzie şi încerc să ne înţelegem cu şoferul pe nemţeasca mea rudimentară. Înţelegem în final că oprim la Karlsruhe, de unde se mai colectează alţi călători. Punctul final este Mannheim, unde ne aşteaptă autocarul. Vine tocmai din est, din Dresda. Ghidul, un tânăr cu care mă conversez în engleză, ne mai oferă tururi suplimentare. Adriana optează pentru o călătorie cu vaporaşul pe Sena şi turul Parisului noaptea. Ne costă încă 30DM, de fiecare. La ora 1 noptea autocarul porneşte. 

După 2 ore ajungem la frontieră şi oprim. Simt o strângere de inimă, dacă ne controlează şi constată că suntem nişte pârliţi de români şi ne întorc înapoi? Avem viză Schengen şi este valabilă şi în Franţa şi grănicerilor nici nu le pasă de autocarul nostru. 

Plecăm şi mai avem până la Paris cam 400Km. Adorm liniştit şi ne trezim pe la 6 dimineaţa, dar spre deosebire de Germania aici este încă întuneric. Este alt meridian faţă de Europa Centrală, dar şi francezii au aceeaşi oră. Ajungem în jur de ora şapte dimineaţa la Euro Disney, în estul Parisului. Aici coboară câţiva turişti care vor locui în acest peisaj exotic cu hoteluri tip Far West. 

Mergem mai departe şi ajungem la Marne La Valle, periferia unde se află hotelul nostru. Oprim la hotelul Ibiss componentă a grupului industrial Accor. Coborâm bagajele şi le depozităm pentru că la prânz vom primi camerele. Urcăm din nou în autocar şi intrăm prin Bercy în Parisul propriuzis. Oprim la alt hotel Ibiss. De aici ne îndreptăm spre centrul oraşului.

https://photos.google.com/album/AF1QipO0huvvZs5jfnVNGy-kAidRMEXIEuKrcWzn3iUE

 Bastille-Rue de Rivoli-Marais- Notre Damme

Ajungem la Place de la Bastille. Aici coborâm în faţa Operei, de unde vom lua autocarul înapoi la ora unu după amiază. 

Pe un afiş mare la Opera de la Bastille se anunţă un spectacol de balet: Pasărea de Foc, de Stravinsky, în coreografia lui Nureev, care a murit de SIDA. Spectacolul va avea loc de 14 Iulie, ziua naţională a Franţei şi este gratuit.  Am convins-o şi pe Adriana să mergem să-l vedem. 

Mâncăm nişte sendvişuri pe lângă nişte căluşei. În piaţă tronează coloana ce aniversează căderea celebrei fortăreţe ce marchează începutul Revoluţie Franceze. O luăm spre vest pe Rue de Rivoli. Chiar la începutul străzii  facem o fotografie cu statuia lui Beaumarchais. 

Parisul începe să-mi intre parcă pe sub piele. Este luni dimineaţa lumea este grăbită şi nu sunt prea mulţi pe stradă. Oprim pe la jumătatea străzii în dreptul bisericii Saint Paul. Adriana vrea să bem o cafea.  Oprim la o mică cafenea şi bem câte o cafeluţă. Ne costăm 10FF şi Adriana mă convinge să nu las şi pour boire, obligatoriu se pare, că n-o să mai oprim pe aici. 

Ne continuăm plimbarea. Pe dreapta se văd clădirile vechi ale cartierului Marais, urmă a Parisului din secolul al XVII-lea. Ajungem la Hotel de Ville - Primăria. Facem poze şi o luăm peste podul d’Arcole în Ille de la Cite să vedem Notre Damme de Paris.  Faţada este în reparaţie, ne învârtim în jurul ei şi ne dăm seama că cele mai frumoase imagini sunt din spatele bisericii dinspre Cartier Latin. Ne oprim în părculeţul din spatele bisericii şi o luăm pe partea stângă a bisericii. E plin de magazine de suveniruri.  Revenim în piaţeta din faţa lui Notre Damme unde se află statuia lui Charlemagne. Ne întoarcem şi ajungem la staţia de metrou de la Tour St Jacques. 

După sfatul lui Vlad, prietenul meu, care a stat vreo trei ani în Paris, cobor să cumpăr un abonament săptămânal pentru toate mijloacele de transport pariziene. Cu toate că îi spusesem să ne luăm poze de acasă. Adriana a uitat că abonamentul este personal şi ţi se cere o poză. Ne facem  poze la automatul din subsolul staţiei, dar trebuie să aşteptăm o pereche care vrea să-şi facă o poză împreună. Poza ia cam un minut, costă 25 FF, sunt 4 bucăţi şi Adriana spune că mutra ei are aerul unei femei de moravuri uşoare. Abonamentul cu poză mai are şi un tichet. La metrou îl introduci pe o fantă, este validat şi iese pe altă fantă şi ţi se deschid porţile de control. Luăm şi un abonament de muzee pentru trei zile. Acest abonament ne va aduce mari economii, dar recunosc că am văzut muzee la kilogram, sunt prea multe şi timpul prea scurt. 

Ne întoarcem pe jos tot pe Rue de Rivoli şi tot lângă St Paul dăm de Prix Unic, un super marche, foarte important pentru noi. La subsol dăm de magazinul alimentar, unde găsim bere daneză FAX rece la o juma de litru cu 7FF, şi răcoritoare la rece, singurul loc din Paris care le oferă în acest fel. În rest totul este cald, să trebuie să cumperi de la bistrou la preţuri greu de suportat pentru buzunarele noastre. Luăm bere şi apă care constatăm că, aproape în exclusivitate, este plată, deci fără fâs. Cumpăr şi o sticlă de rouge la vreo 9 FF. Luăm brânză Camambert, President, nişte conserve de peşte, salam uscat, Cassoulet fasole cu cârnaţi şi Raviolli - paste cu carne, la câţiva franci bucata. Trecem pe lângă bistrourile cu mese şi scaune puse cu faţa la stradă.   Ajungem la Place de la Bastille şi radem berile încă reci. 

Plecăm la hotel şi recepţionera ne înmânează cheile. Dăm să-i arătăm paşapoartele, dar nici n-o interesează, are numele noastre şi asta este de ajuns. De altfel nimeni nu ne-a întrebat de acte de când am părăsit graniţa ceho-germană. O cameră costă 315FF în care este inclus şi micul dejun în formula bufetului suedez. Camera este la ultimul nivel. În săptămîna noastră pariziană a fost atât de cald că poziţia camerei a fost din acest punct de vedere foarte dezavantajoasă. Făceam din cauza căldurii, duşuri şi noaptea şi am dormit dezbrăcat. Camera cam strâmtă, avea nişte umeraşe unde îţi puteai  agăţa hainele. Camera de baie avea duş separat de toaletă şi era foarte curat şi instalaţiile noi nouţe. Aveam şi un televizor color cu telecomanda prinsă de perete, să n-o fure românii sau ţiganii în tranzit. Erau următoarele programe, TF1, Fr2, Fr3, M6, Canal+ şi un post de radio cu muzică de Maghreb. Am făcut duş şi am coborât să explorăm cartierul. 

Denumirea completă a cartierului este: Marne-La-Valle Champs-sur Marne. De fapt zona hotelului se numeşte Cite Descartes.  Cartierul era compus numai din blocuri de locuinţe de 4 nivele, mai toate  noi. În apropiere erau facultatea de Electronică şi Electrotehnică, într-o clădire ultramodernă. În faţa clădirii se afla o piaţetă cu o sculptură modernă în formă de ceas solar. Toate străzile au denumirile unor mari fizicieni. Hotelul se află pe strada Newton, mai este strada Ampere şi Blaise Pascal. Am întrebat de un super marche şi am fost îndrumaţi că e prin apropiere. Am trecut podul peste şanţul în care se afla  trenul electric RER cu staţia Noisy Champ. Ne-am afundat prin cartier, am trecut peste o autostradă şi am bâjbit pe o căldură toridă. Am ajuns în fine după o jumătate de oră la un complex comercial cu un parcaj mare în faţă. Supermarcheul era închis luni după amiază. Adrian era potopită de căldură. Am oprit la un bar şi am luat două Cola 14 FF bucata şi am lăsat 35FF cu pour boir cu tot. Am luat şi ţigări Gauloise Blonde, roşii, care vor fi ţigările noastre pariziene, la 15FF pachetul (Pe atunci încă fumam!). Ne-am întors înapoi şi ne-a prins şi o răpaială văratică. În piaţeta de lângă hotel cumpărăm două sendvişuri cu baghetă franţuzească. Cumpărăm şi o cartelă telefonică de 40 FF. Dăm telefoane acasă, asta-i tipicul Adrianei să-i anunţe pe cei de acasă. În Paris toate telefoanele sunt cu cartelă. Motivul este evitarea vandalismului. Singurul telefon cu fise l-am găsit când am mers la toaletă, la bistroul Chez Maxim. 

Studiez cartea cu muzeele care pot fi vizitate pe baza permisului. Sunt vreo 65 de muzee, palate, castele sau clădiri de interes turistic ce pot fi vizitate.  Observ că majoritatea muzeelor care pot fi vizitate, sunt închise marţi. Aşa că ne hotărâm să începem turul muzeelor miercuri. Ne uităm la televizor, citesc ziarul Figaro care este în holul hotelului şi mâncăm. Beau un pahar de rouge cu un pic de Camambert şi mă îndrăgostesc ireparabil de vinurile franţuzeşti. La televizor stau mai mult pe Canal+. Acesta dă filme în versiune originală americană, sunt titrate în franţuzeşte, foarte convenabil pentru mine.

 Defense-Tour Eifel

Marţi dimineaţa ne trezim pe la 8 dimineaţa. Coborâm la micul dejun. Mănânc sănătos pentru ca să nu-mi fie foame toată ziua. Îmi fac un metru de sendviş dintr-o baghetă franţuzească. Bem cafea şi suc şi mănânc şi nişte fructe. 

Ne hotărâm să vizităm cartierul nou al Parisului, Defense. Coborâm la staţia de RER din cartier. Indicatorul cu monitor ne spune când este următorul tren şi câte minute mai sunt până la sosire. Până vine RER-ul admir o reclamă imensă cu oferte de excursii în MidWest, în SUA la preţuri care i-ar falimenta pe bandiţii din România. Cum dracu aştia ai noştri nu contractează şi astfel de excursii? 

Urcăm în trenul care se deplasează cu peste 100Km/oră. De la Vincennes intră în subteran. Merge la o adâncime mai mare decât metroul. După mine, în Paris este cel mai bine pus la punct sistem de transport urban. Ajungem în 30 de minute în staţia de la Piaţa Defense. Ieşim la suprafaţă şi sunt uluit. Tocmai am văzut zgârienorii din Chicago şi Manhattanul, dar ce văd aici nu suferă comparaţie. Piaţa imensă cu cel puţin 500m lăţime. Clădiri înalte peste 200 de metri sunt armonios distribuite în jurul acestei pieţe. În mijlocul pieţei se află Marele Arc  de la Defense, în care se poate urca cu liftul. Are o înălţime de 176 m şi de pe treptele sale se vede în zare Arcul de Triumf, cartierul aflânduse pe un deal.  Clădirile sunt  colorate viu şi de mare efect, la aceasta contribuind şi geamurile şi  materialele de construcţie folosite. Intrăm în dreapta într-un imens complex comercial. Sunt zeci de buticuri, dăm de un magazin englezesc Marks & Spencer. Într-o  rotondă sunt comercianţi arabi cu nimicuri şi suveniruri. Adrianei îi pică cu tronc o brăţară cu scarabeu, din argint. Întreb de preţ şi mă tocmesc cu arabul până scade prețul cu 50 FF. Ajungem la C&A, marele magazin de textile la preţuri scăzute. Adriana nu rezistă şi îşi cumpără o rochie. Intrăm într-un uriaş super marche unde Adriana îşi mai cumpără şi o pereche de sandale de vară. Ieşim şi ne plimbăm prin cartier. Schimb dolarii canadieni şi îmi dau seama că bine am făcut că nu i-am schimbat în dolari americani, că aş fi pierdut dublu la schimb. 

Trecem pe lângă un scuar acoperit cu nisip unde tineri şi bătrâni joacă jocul tipic franţuzesc boulle, bile. O luăm agale pe marele bulevard Avenue Charles de Gaulle. Ajungem la Porte Maillot şi mergem în continuare pe Avenue de la Grand Armee. Ne oprim la un butic şi îi cumpăr lui Marin, prietenul de acasă, nişte sticluţe de parfum, pentru atenţii, de 10FF bucata de calitate şi ieftine! Oprim la un supermarche şi luăm nişte bere Guiness. 

Oprim pe o bancă, chiar lângă Arcul De Triumf de Etoile. Monumentul este mult mai mare decât copia lui bucureşteană şi sunt inscripţionate toate victoriile napoleoniene. E prima oară când testez gustul amărui al acestui produs irlandez. Bem berea neagră şi amară care va deveni o obişnuinţă la Londra. Aruncăm cutiile la coşul gunoi. Peste două săptîmâni aceste coşuri de gunoi vor deveni suportul atentatelor teroriste la Paris! 

O luăm în dreapta pe Avenue Kleber. Trecem pe lângă un magazin de maşini de lux. Mă pozez lângă un Ferari. Mai departe mă pozez lângă un Jaguar. Ajungem în fine la Tour Eifel, după ce trecem Sena. Sonda din centrul Parisului este acum poate semnul său distinctiv. Se poate urca şi pe jos dar tot plăteşti. O grămadă de lume amestecată, negri care vând ilustraţii de 10FF şi o ţigancă care cerşeşte. Îi trag o înjurătură printre dinţi şi se aude replica promptă că e şi ei oameni! Americanii din jur se miră şi se întreabă în ce limbă de înţelegem cu aceste biete refugiate bosniace! Stăm la coadă, coada merge repede şi cumpărăm bilete până la nivelul doi la turnului, Adriana n-are curaj la ultimul etaj. Plătim pentru asta 30 FF. Suntem în compania unor americani gălăgioşi care fac un scandal asurzitor până urcăm la nivelul de bază. Luăm liftul până la nivelul doi. Eu am urcat pe cea mai înaltă clădire din lume, la Chicago şi totuşi faptul că liftul are geamuri şi vezi cum te ridici, urcuşul îmi creează o stare de inconfort. Adriana se bucură că am rău de înălţime, numai este singură cu fobiile ei. 

Ajungem pe terasă şi avem imaginea splendorii Parisului. Sunt fascinante acoperişurile Parisului. Singura clădire ce strică armonia peisajului este zgârienorul Tour de Montparnasse, clădire nouă în peiasajul clasic parizian. Oraşul este într-o căldare, în jur întinzându-se dealuri.  Cum ne plimbăm avem surpriza să revedem familia careia i făcuse rău de autobuzul în drum spre Germania. Volubili ne spun că au renunţat la autobuz şi au luat avionul la Frankfurt. Stau 4 zile la un hotel din apropiere de Montmarte. 

Coborâm şi luăm metroul spre Rue de Rivoli la staţia St Paul. Oprim la Prix Unic şi ne luăm răcoritoare. Ne retragem şi dăm pe partea carierului Marais de o piaţetă 50 pe 50m. La parter sunt mici bistrouri, în mijloc sunt arbori şi bănci. Îmi arunc privirea şi am o revelaţie, este Place au Marche St Catherine! Acum vreo 10 ani s-a dat la televizor un film american cu Cheryll Ladd numit Romanţă în Orient Express. Filmul, o melodramă cu peisaje europene şi actori americani se termina în această piaţetă. Mi-am dorit de atunci, că dacă o să ajung la Paris, voi căuta în mod special acest loc. Şi întâmplător dorinţa mi se îndeplinise. 

Ne afundăm pe străduţele cartierului Marais. Pe aici se află Muzeul Carnavalet şi Picasso. Ajungem în fine în Place de Vosges. Piaţa este înconjurată de clădiri din secolul al XVIII-lea. Într-una dintre ele a trăit şi Victor Hugo. În mijlocul este o statuie de piatră a lui Louis al XIII-lea. Pe o plăcuţă citesc că statuia originală din bronz a fost distrusă în timpul Revoluţiei Franceze de la 1789. Aici era piaţă de cai, şi ulterior locul unde se desfăşurau duelurile imortalizate în Cei Trei Muşchetari: Athos, Porthos şi Aramis cu D’Artagnan în plus. Mi-aduc aminte că am citit romanul imediat după ce am terminat clasa I-a şi încercam să citesc fonetic numele eroilor lui Dumas Tatăl. L-am recitit după aceea din nou pe la 14 ani şi am descoperit că avea pasaje erotice de neînţeles pentru mucosul de 7 ani.

Ajungem la staţia Bastille şi ne îndreptăm obosiţi acasă.

Procesul lui Cioran de Adrian Buzdugan

Am luat această carte pentru că titlul era incitant, dar a avut și o cronică favorabilă în România Literară.

Autorul este profesor de științe sociale la Brăila.

Știam că cel mai controversat autor român faimos este Mircea Eliade. Iată că și Cioran are parte post mortem de analize necruțătoare. 

Mircea Eliade a avut parte de denunțul de prin 1991 al lui Norman Manea, dar și a oportunistului învățăcel al lui Eliade, Ion Petru Culianu. Culianu declară că citind articolele publicate de Eliade prin Porunca Vremii s-a declarat îngrozit. În sprijinul detractorilor lui Elide a mai venit și publicarea Jurnalului lui Mihail Sebastian.

Mircea Eliade a avut o foarte delicată problemă cu devoalarea trecutului său. Fiind profesor la Chicago, mărturisirea trecutului său legionar, l-ar fi scos imediat din Universitatea din Chicago. A mai contat și apariția ultimului roman al lui Saul Bellow, coleg de universitate cu Eliade. Este vorba de romanul Ravelstein în care Eliade ascuns sub numele Grielescu este un fascist feroce. Ce face dragostea dintr-un scriitor. Saul Bellow a fost însurat cu Alexandra Bagdasar, fiica faimoșilor doctori Bagdasar. Bellow mai produsese romanul Dean December, ocazionat de vizita la București cu prilejul decesului mamei Alexandrei, Florica Bagdasar, roman care descria Bucureștiul anilor 80 cu frig și lipsuri din vremea lui Ceaușescu. Alexandra l-a părăsit pe Bellow și drept răzbunare va scrie Ravelstein în care se războiește cu trecutul lui Eliade. 

Ei bine, Cioran nu a avut această problemă. El a fost în Franța un marginal, nu a deținut nicio funcție și nu a fost o problemă să-și recunoască trecutul deochiat, după cum se exprimă eseista Marta Petreu. 

Buzdugan culege cronologic opiniile lui Cioran, privind atașamentele tinereții. Dacă în anii 30 el este fascinat de hitlerism, dar nota bene și de comunism, după 45 el își dă seama de erorile tinereții și le regretă. 

Ca piesă principală de acuzație a orientărilor lui Cioran stă cartea sa  din 1936: Schimbarea la față a României. Aici el își exprimă admirația pentru hitlerism, fascism, dar și revoluția bolșevică. Cartea scrisă la 25 de ani stă ca un bolovan sisific în memoria lui Cioran. La republicarea ei, după anii 90 de către Humanitas el scoate un capitol întreg și mai multe pasaje antisemite. Cu toate că nu este antisemitismul grosier, grobian al anilor 30 practicat de legionari, Cioran are fraze tari la adresa evreilor. 

Părăsind limba română, cu o ultimă justificare despre adeziunile tinereții cu o carte scrisă în franceză, Mon Pays și publicată după moartea lui, Cioran devine unul din cei mai importanți stiliști și moraliști contemporani de limbă franceză. 

Analizele critice ale tinereții lui Cioran apar după moartea acestuia în 1995. Probabil că cele mai importante detractoare ale lui Cioran sunt două doamne: Marta Petreu și Alexandra Laignel Lavastine. 

Marta Petreu se ocupăt de trecutul deochiat al celor mai importanți intelectuali interbelici, Nae Ionescu, Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin Noica, Nu scapă nici Mihail Sebastian, văzut ca un om de dreapta. Ca și cum evreiii ar fi trebuit să fie de orientare de stânga, eventual comuniști!

Dar cea mai importantă detractoare a lui Cioran rămâne Alexandra Laignel Lavastine. Acestă autoare franceză este și ea mânată de revanșă amoroasă. Combinată cu un cunoscut jurnalist român cu care are un copil ea se răzbună pe iubitul care a părăsit-o. Parcă acționează și ciuda pe acești venetici din România care au venit să pângărească cultura franceză. Și de uitarea fascismului nu scapă nici măcar Eugen Ionesco, antifascist, dar care ajunge în Franța trimis de guvernul Antonescu ca diplomat. 

În perioda interbelică puțini nu au fost atinși de morbul legionar. Unul este Ionesco, și prin faptul că prin ascendențele materne era evreu, dar și un Alexandru Paleologu nu aderă la acest extremism. 

Lavastine întreprinde o mizerabilă acuzație pe care am avut neplăcerea să o citesc. 

Este clar însă că Cioran a regretat aderențele tinerești. El își dă seama de nebunia legionară condusă de un Zelea Codreanu, care nu avea pic de sînge românesc, mai mult polono, ucrainiano, german. Nu-i de mirare că azi o Ivanovici Șoșoacă este lider al românismului cu ascendențele sale slavo macedonene. 

Chiar dacă a admirat mișcarea legionară, Cioran nu a fost legionar, precum de exemplu Eliade. Dar oare de ce acești intelectuali deosebiți au fost atrași de aceste extremisme, hitlerism, legionarism, bolșevism? 

Ei bine, Gabriel Liiceanu are o explicație foarte interesantă. 

La vremea aderențele entuziaste la extremismul nedemocratic niciunul din aceste regimuri nu fusese testat la guvernare. Fascismul italian era din 1922, hitlerismul se instaurase în 1933. Bolșevismul din Rusia Sovietică era din 1917, dar știrile despre regimul de teroare stalinist erau firave și neconcludente. Mărturiile lui Panait Istrati despre URSS au fost denunțate de stânga franceză și importanții intelectuali francezi, idioți utili ai comunismului. Abia după epurările din 1938 au mai răsuflat ceva din Rusia Sovietică, dar contribuția la înfrângerea hitlerismului a exonerat URSS și pe Stalin de toate crimele sale împotriva propriului popor. Puțin timp, pentru că Churchill a denunțat Cortina de Fier. Cât despre regimul lui Hitler, Auschwitz este mărturia revelatoare. 

Cioran cu toți detractorii lui români sau de aiurea rămâne un important intelectual și om de cultură aparținând atât limbii române cât mai ales al francezei. 

Regret precaritatea hârtiei și editării, cartea lui AdrianBuzdugan merita mai mult!

Memoriile unui reporter BBC de Dorian Galbinski

Am devorat această carte pe care mă grăbesc să v-o prezint.

Cartea mi-a fost recomandată de prietenul Mihai Vasilescu. 

Mihai Vasilescu mi-a fost coleg de serviciu din 1972, când m-am angajat la Institutul de Tehnologii Nucleare. Am devenit instantaneu prieteni prin preocupări comune. Apoi mutați la Pitești am devenit și vecini de garsoniere în Blocul F1 din Găvana. Prin 1982 a fost promovat director științific al devenitului Institutu de Reactori Nucleari Energetici Pitești (IRNE). Urcam pe terasa blocului și-l înjuram cu sete pe Ceaușescu. A plecat în 1985 la o conferință la Viena. Nu  mi-a zis nimic de teamă să nu fac valuri. Mai să-mi pice tavanul în cap de teamă când am aflat și mi-am dat seama că nu mai revine. De fapt în 1985 au ușchit-o în străinătate Traian Mușat fostul meu coleg de facultate, apoi familia Lupu, Mihai și Iuliana. Iar Mihai Vasilesca rămas în străinătate, a defectat, cum se mai spune. Ilie Pătrulescu colegul și prietenul meu, care stătea vreo 4 etaje mai jos m-a anunțat transpus prin toamna lui 1987 că l-a auzit pe Mihai Vasilescu la BBC. Își luase numele de microfon Edgra Șelaru și avea o voce foarte bună radiofonică. Eu  eram ascultătot dependent de Europa Liberă, dar am devenit ascultător de BBC. Erau emisiuni culturale foarte bune. Acolo l-am auzit prima dată pe Neagu Djuvara, excelentul istoric foarte popular după 1990. După 1990 m-am revăzut de multe ori cu Mihai Vasilescu. Acesta a devenit bun prieten cu Dorian Galbinski, nume de microfon Dorian Galor. Pe autorul Dorian Galbinski l-am cunoscut atunci când autobuzul BBC  a poposit ît Pitești. Dorian își amintește că a fost întrebat de Mihai Vasilescu, eu am fost unul dintre ei.

Dorian Galbinski a fost cel mai vechi redactor al Secției Române BBC-Radio Londra cu o carieră de 38 de ani. Dorian este de origine constănțean. Familia cu nume de origine slavă provine de undeva de la Soroca, Basarabia. Părinții erau oameni foarte activi ca mici întreprinzători în Constanța. Dorian, după terminarea liceului dă examen la Facultatea de Istorie de la Universitatea A.I. Cuza din Iași. Dar faptul că se săturase de minciunile comunismului îl determină să se autodenunțe că familia făcuse cerere de emigrare în Israel. Așa că este obligatoriu exmatriculat și familia primește actele de emigrare. Ajunge cu avionul în Italia și apoi cu vaporul la Haifa. Se înscrie la Arheologie la Universitatea Tel Aviv. Înteresant că atunci erau în Israel cam două milioane de cetățeni, între care vreo 400000 originari din România. Dorian povestește incidente amuzante cu vorbitori de limba română. Dorian este luat în armată și devine tanchist, participând la Războiul de 6 zile din 1967 la campania din Peninsula Sinai, unde armata egipteană este mai mult absentă, soldații fugind și dezertând. Unitatea lui campează chiar pe malul Canalului de Suez unde au loc schimburi de focuri cu egiptenii. Este mutat apoi în Podișul Golan. Are un accident și controalele medicale îl declară inapt. Între timp se îndrăgostise de Anda, fiica unor evrei bucureșteni de condiție foarte bună, Mamina și Nae, inginer constructor. Nae îi schimbă destinul. Se anunțase în presa israeliană că BBC Secțiile română și rusă caută redactori. Chiar cu slabe cunoștințe de engleză, Dorian vorbea curent franceza și rusa, dar vocea specială îl face să câștige concursul. Așa că plecat din limba română, Dorian Galbinski și-a câștigat existența din limba română!

La Londra dă de mai mulți redactori în prag de pensie. Sunt reprezentanți ai apusei aristocrații românești: prințul Brâncoveanu și Baronul Stîrcea. De asemenea dactilografă este Wendy Muston, fost soție a filosofului Constantin Noica. Și așa face cunoștință cu călugărul Rafail. 

Dorian povestește viața la BBC, dar și despre viața lui. Ca toți evreii Dorian Galbinski are rude în toată lumea. Călătorește mult prin Europa. Un incident amuzant are loc în Elveția. Este oprit de un polițist. Acesta îl întreabă de ce conduce o mașină germană, vorbește o limbă care este româna, este redactor la BBC și are un pașaport israelian. 

Cea mai interesantă este viața de interpret oficial de limbă română Sunt descrise evenimentele petrecute la vizita lui Ceaușsecu la Londra.

Sunt multe povești din România după Decembrie 1989 și din Republica Moldova. Printr-o bună politică editorială, BBC devine unul din cele mai populare radiouri pe FM. Restricțiile bugetare determină închiderea postului BBS secția română și al Europei Libere în 2008.  Păcat! Erau posturi cu politici editoriale al căror nivel nu a mai fost atins de atunci de niciun post de radio sau tv. 

Cartea este scrisă bine, într-o perfectă limbă română, cum răspundea Mihai Vasilescu laudelor telefonice pentru limba română vorbită la BBC: vorbim limba română a reginei, după calcul în engleză!

Viața de copil și adolescent a lui Dorian Galbinski este în fond viața celor din generația mea aceeași cu a lui, Galbinski este născut în 1944. Eu nu am resimțit așa de tare presiunea ideologică comparat cu a lui Galbinski sau cum îmi mărturisește și Julian Negulesco, coleg de Caragiale, el termina în 1963, când eu intram la liceu. Explicația ar consta în relaxarea care a intervenit după 1964, când valorile culturale românești au revenit în manuale. Era o diferență pe care mi-a reamintesc pentru că în școala elementară era spălarea creierelor cu ideologia bolșevică, farul era URSS, literatura era doar sovietică. Am rupt în clasa a V-a din manualul de română paginile cu Petru Dumitriu, fugit în Occident. 

Revenind la carte o recomand cu căldură amatorilor de vârsta mea, mai ales!  

Jurnalul ultimilor ani 1938-1940 de Nicolae Iorga

Am cumpărat mai multe cărți în ultimul timp. Deosebirea de cititul pe tabletă este că, în general cărțile sunt tipărite cu litere mici, pe când la tabletă pot aranaja mărimea corpului literei mult mai
mare. 

Prima carte citită este Jurnalul ultimilor ani 1938-1940 de Nicolae Iorga. Nicolae Iorga este primul mare istoric român de recunoaștere internațională. El este, de asemenea, unul din actorii politici cei mai importanți în prima jumătate a secolului XX. A fost un naționalist, unii îl numesc părintele mișcărilor naționaliste românești, prin marea manifestație împotriva unei piese prezentate în limba franceză. Din acest motiv unii îl pun ca precursor al mișcării legionare, care a condus la asasinarea sa.  Mă gândesc că acest asasinat oribil l-a salvat pe Nicolae Iorga de moartea în pușcăriile comuniste!

Nicolae Iorga este autor a unei imense opere istorico-literare.  Dar după cum spune editorul, său nepotul lui Iorga, Andrei Pippidi Iorga nu mai este citit azi.

De ce sunt interesante memoriile sale? Pentru că cuprind evenimentele politice ale celor mai frământați ani ai României interbelice.

Anul 1938 debutează cu o guvernare Goga Cuza, continuată de a patriarhului Mirona Cristea. Liberalii pierduseră alegerile din finalul lui 1937, au câștigat dar fără să atingă 40%, care le asigura prima guvernamentală și majoritatea parlamentară. Această oportunitate este folosită de regele Carol ai II-lea pentru a introduce conducerea sa personală, a dictatorii treburilor statutului, desființarea partidelor și introducerea Frontului Renașterii Naționale. Carol al II-a impunea o uniformă pe care Iorga o refuză. Iorga era foarte apropiat de Carol al II-lea îi fusese profesor, era consilier regal și se află la vârful politicii românești. 

Pe plan extern se arată începuturile agresiunii hitleriste. Austria este înghițită prin Anschluss. Dar cel mai grav este cum a fost desființată Cehoslovacia cu asentimentul iresponsabil al Marilor Puteri  Marea Britanie și Franța, și în special Chamberlain. Cehoslovacia pierde Sudeții, apoi este spart în Protecoratul Cehiei Și Moraviei condus de marioneta Hacha și de statul independent Slovacia, al cărui sud, graniță cu România, este invadat de Ungaria. Așa Maramureșul istoric cade sub unguri. 

Iorga care era naționalist și antisemit este foarte preocupat de aceste evenimente. Pe plan intern are loc execuția lui Corneliu Zelea Codreanu, Căpitanul legionarilor, la ordinul ministrului  de interne Armand Călinescu, comandat de rege. Codreanu fusese închis pe baza denunțului lui Iorga și acesta deplânge acest asasinat.

Anul 1938 mai rămâne în memoria mea ca anul de referință pentru regimul comunist care ne îndoctrina, comparând datele economice ale socialismului biruitor cu cele din 1938. Retrospectiv mă întreb de ce nu anul 1939? Dar explicația este că 1939 corespunde cu declanșarea în septembrie al Celui De-al Doilea Război Mondial!

În 1939 Armand Călinescu ajuns între timp prim ministru, sau mai corect Președintele Consiuluilui de Miniștri este la rândul său asasinat de legionari în septembrie 1939. Aasasinii care anunță moartea primului ministru sunt prinși și execuțați de forțele de ordine. Tot în 1939 la 1 septembrie Polonia este invadată de Hitler, ca pe 17 septembrie să se producă învazia estului Poloniei de către Stalin! Polonia este desființată și refugiații polonezi se scurg prin România. Este un semnal rău prevestitor pentru ce va urma, pentru că doi aliați ai României, Cehoslovacia și Plonia dispar. Semnele sunt rău prevestitoare, Iorga ne spune cum români din Oradea vând și pleacă de acolo de teama ungurilor revizioniști. Suntem înconjurați de inamici revizioniști, Ungaria, Bulgaria și URSS. Iorga acuză eroarea de aanexa Cadrilaterul pusă pe seama lui Ionel Brătianu. Nota bene Atunci la putere era guvernul conservator al lui Titu Maiorescu! Nicolae Iorga avea inamici constanți între politicienii liberali, dar nici alții nu erau scutiți de inamiciția lui. Îl detesta pe fostul său comiliton Argetoianu, ale cărui Memorii sunt în pandant cu ale lui Iorga. Am în bibliotecă aproape volumele de memorii lui lui Argetoianu (popular Argentoianu!). Dar vanitățile și aroganțele lui Iorga îi privesc pe cei doi mari istorici și adversari C.C Giurescu și Gheorghe Brătianu. Trebuie să spun că operele acestora își păstrează pe deplin valabilitatea, când peste opera lui Iorga s-a așternut praful. 

În anul 1940 se petrece tragedia! Romania Mare visul împlinit al tuturor românilor dispare. Pe rând pierdem, Basarabia și Bucovina de Nord, Ardealul de Nord și retrocedăm Cadrilaterul. Principalul vinovat este Hitler! Dar și factorii politici români sunt extrem de vinovați în frunte cu regele Carol al II-lea pentru că aceste pierderi au loc fără nicio rezistență armată! Anul 1940 este fără drept de apel cel mai rău an al istoriei României!

Iorga se bucură de rezistența opusă lui Stalin de către Finlanda, care ințial provocase mari pierderi armatelor sovietice, dar finalmente cedează și semnează armistițiul cu pierderi teritoriale. Italia agresează și ocupă Albania de care Iorga era foarte legat. Urmează ocuparea Danemarcei și a Norvegiei și apoi Bitzkriegul împotriva Franței, dar și a Olandei și Belgiei. Toate garanțiile din partea Marilor Puteri dispar. Doar Churchill sfidează pe Hitler și declară că va continua rezistența anti-hitleristă, prompt consemnată de Iorga, ca și declarația de rezistență a francezului De Gaulle. 

Prăbușirea României Mari duce la abdicarea în 6 septembrie regelui Carol al II-lea și proclamarea statului național legionar a lui Antonescu și asociatul Horia Sima. Este înscăunat rege tânărul Mihai care avea doar 18 ani. Antonescu se declară Conducătorul statului și România devine un stat totalitar fascist, antisemit. Legionarii încep răzbunările, sunt arestați și executați 38 de demnitari miniștri și prim miniștri anti-legionari, ca finalmente Iorga să fie răpit și asasinat.

Este finalul tragic al democrației românești interbelice. 

În ianuarie 1941 Antonescu zdrobește rebeliunea legionară rămâne singur la conducerea statului, intră în războiul contra URSS la 22 iunie 1941. Basarabia și Bucovina de Nord sunt eliberate, dar face eroarea de a continua aventura militară, neascultînd de sfatul dat de liderii democratici: Maniu, Dinu Brătianu și alții. Armatele române sunt distruse la Cotul Donului, cea mai mare înfrângere militară a României. Regele Mihai intervine salutar și prin declarația de la 23 august 1944 trecem de parte Aliaților antihitleriști și se salvează astfel Ardealul de Nord, celelalte bucăți ale România Mari rămân la vecini. Cu toate că actul de la 23 august ar fi pus România în tabăra aliaților nu avem nicio scăpare, cădem sub cizma bolșevică pentru 45 de ani!

Aceasta este istoria tristă a ultimei jumătăți de veac a secolului trecut în România!

Călin Vilt

Două info interesante despre Iorga. La Sinaia am fost si suntem inca vecini cu casa lui de pe strada Gheorghe Doja. Tatal meu a murit chiar in fata casei lui in 1978 cand se plimba cu cainele facand infarct. Casa de la Sinaia este a familiei Pipidi.

Povestea exclavei /enclavă la Marea Adriatică, dăruite de Albania marelui istoric român Nicolae Iorga

Între 1934 și 1939, România a avut un teritoriu (exclavă) la Marea Adriatică, în Sarandë, Albania (atunci Zogai, apoi Saniti Quaranta, Porto Eda, în albaneză Saranda) aflat pe malul Mării Adriatice, în dreptul insulei Corfu.

Regele Zogu l-a donat lui Nicolae Iorga, drept recunoștință pentru contribuția sa la istoria Albaniei.

Istoricul a donat apoi statului român 50% din suprafață și astfel România a dobândit ieșire la a doua mare scrie  Anonimus.

Casa a fost construită în 1937 pe un teren de aproape 1.000 de metri pătraţi pe malul Mării Ionice, la Sarandë, pe care Nicolae Iorga (1871–1940) l-a primit în dar din partea regelui Zogu, drept recunoștință pentru redactarea primei Istorii a Albaniei, alcătuită de academicianul român și publicată în 1919.

Vasile Stoica, Ministrul Plenipotenţiar al României la Tirana scria în telegrama din 24 august 1931 trimisă Ministrului Afacerilor Străine, domnului Ghika:

„Regele Ahmed Zogu și Președintele Consiliului de Miniștri Pandelie Evanghelie, în înțelegere cu mine, au hotărât ca, drept recunoștiință pentru sprijinul pe care, prin scrisul său, domnul Președinte al Consiliului Iorga l-a dat națiunii albaneze să ofere Excelenței Sale la a 60-a aniversare un teren cu o căsuță și grădină pe malul Mării Adriatice și urmează să aleg eu acest teren. M-am pronunțat pentru împrejurimile orașului Saniti Quaranta, ținut sănătos și cu comunicațiuni ușoare, cu vegetație sudică, în fața insulei Corfu. Plec peste 3 zile împreună cu d-l Evanghelie spre a fixa la fața locului terenul de a cărui amenajare se îngrijește însuși Regele. Planul este ca Domnului Președinte al Consiliului să nu i se aducă la cunoștință această intenție, ci să i se facă o surpriză și actul de donație să-i fie adus de misiunea care va prezenta M. Sale Regelui Colanul Albaniei.”

Într-o telegramă, Vasile Stoica, pe 25 aprilie 1932, solicita consimțământul lui Nicolae Iorga pentru a-i trece în proprietate terenul din Saranda:

„Regele Albaniei și Guvernul albanez, în semn de recunoștință pentru simpatia ce Excelența Voastră a arătat și ajutorul ce Excelența Voastră a dat Națiunii albaneze în zilele ei grele oferă Excelenței Voastre un teren de casă și grădină la Santi Quaranta pe malul Mării Adriatice, în fața insulei Corfu. Sperând că Excelența Voastră nu va refuza această manifestațiune a recunoștinței unei Națiuni, rog pe Excelența Voastră a binevoi să transmit prin Ministerul Afacerilor Străine, telegrafic urgent, o procură autorizându-mă a îndeplini formele juridice necesare. Pentru trecerea acestui teren in proprietatea Excelentei Voastre”.

Istoria Albaniei a fost scrisă pe baza materialelor din cursurile pe care profesorul Iorga le-a ținut la Universitatea din București și care au fost utilizate ca material documentar de delegația albaneză la Conferința de pace de la Londra din 1919, unde a susținut cauza independenței și a recunoașterii pe plan internațional a Albaniei și a granițelor ei.

Iată cum descria Nicolae Iorga clipele petrecute la Saranda: „Răsăritul cu soarele lui cald, cu albastra lui Mare, cu dumbrăvile lui de portocali, cu zâmbetul Adriaticii și cu munții unde s-a născut mitologia elenică, prin această ereditate sunt deci așa de adânci ai mei, și cum soarta a făcut ca din darul grațios al regelui Albaniei să-mi am moșioara mea la Santi Quaranta, în față cu vechea Corcira, picioarele-mi vor atinge, poate, un pământ cunoscut strămoșilor”.

La 13 august 1934, Iorga a donat jumătate din acest teritoriu statului român, acordând astfel României un teritoriu de peste mări și o ieșire la Marea Adriatică.

Iorga a cedat acel teren statului român, cu condiția de a se construi acolo o clădire care să servească drept institut de studii arheologice.

România a acceptat și a construit în 1937 un institut la Sarandë.

Prin Legea de înființare, terenul și clădirea Institutului de la Saranda devenea proprietatea Statului român.

Clădirea institutului a fost proiectată de arhitectul român Petre Antonescu. Institutul a funcționat între 1937 și 1940, apoi din nou între 1942 și 1944

„Institutul este o chezășie a identității de obârșie a raporturilor de prietenie ce unesc națiunea noastră de cea albaneză”, prevedea articolul 2 al Legii de înființare a Institutului.

 Conducerea a fost încredințată marelui istoric Nicolae Iorga, care l-a desemnat ca director delegat pe prof. univ. Dumitru Berciu.

Rezultatele obținute în cercetarea arheologică, contribuțiile sale științifice au făcut să fie numit Șef al misiunii arheologice române din Albania, apoi secretar și apoi director delegat al Institutului român, care a fost ridicat prin strădaniile depuse de prof. Dumitru Berciu.

Când a plecat din Albania, în primăvara anului 1939, D. Berciu a predat clădirea Institutului și inventarul său în grija Primăriei din Saranda, primarului I. Dumitrescu (fărșerot) care a și comunicat acest „act official” Prefecturii din Argirokastro.

După ce Albania a fost ocupată de armata mussoliniană, în aprilie 1939, au crescut mereu greutățile întâmpinate în desfășurarea activității Institutului. Victor Emanuel al III-lea, regele Italiei a devenit și regele Albaniei; s-au introdus instituții fasciste etc.

Cercetarea arheologică începută „sub un foarte bun augur”, după cum mărturisea N. Iorga, a trebuit să înceteze.

Nu s-a mai putut încheia nici Convenția de cercetare cu guvernul albanez, iar evenimentele din România din anul 1940, culminând cu asasinarea profesorului N. Iorga în noiembrie 1940, au făcut ca noul guvern al României să desființeze Institutul, din lipsă de fonduri.

 Institutul a fost reînființat de către Mareșalul Ion Antonescu prin Decretul nr.1354 din 13 mai 1942. Profesorul D. Berciu a fost numit mai întâi Secretar și apoi director al Institutului. În această calitate D. Berciu s-a deplasat în toamna anului 1942 în plin război la Saranda , în condiții excepțional de grele și neîntrerupte bombardamente anglo-americane(https://www.art-emis.ro/istorie/institutul-roman-de-la-saranda)

La Saranda a găsit clădirea Institutului ocupată de armata italiană și tot inventarul dispărut. Aici avuseseră loc lupte între italieni și greci, în cursul unui bombardament aerian grecesc aripa din partea stângă a clădirii fusese afectată. În aceste condiții, noul director a încheiat o Înțelegere-Contract cu generalul comandant al Garnizoanei Militare italiene de la Saranda și a revenit în România. În februarie, 1943, profesorul Dumitru Berciu arăta într-un Memoriu că institutul fusese transformat în spital de campanie și bombardat în mai multe rânduri de aviația italiană.

Întregul inventar al institutului, în valoare de peste 1.000.000 lei dispăruse. Profesorul Dumitru Berciu propunea transferarea sediului institutului, la Tirana, unde se găsea un puternic centru aromân (fărșerot); se propunea de asemenea ca pe lângă Institut să se înființeze un Liceu Românesc la Tirana, pe lângă școala primară. Propuneri, doar propuneri, deoarece, la scurt timp, după 23 august 1944 nu s-a mai vorbit absolut nimic despre Institutul Român din Albania.

Din toamna anului 1945 școlile, bisericile și Institutul din Albania, a cărui clădire suferise distrugeri serioase, au fost închise iar Institutul desființat și terenul și clădirea intrată în patrimoniul statului albanez din ordinul lui Enver Hogea. Profesorul D. Berciu a menționat în nenumărate rânduri, ori de câte ori a avut ocazia, mai ales după 1990, faptul că „în realizarea Institutului și în general în toată activitatea desfășurată de el pe teritoriul Albaniei a avut în permanență un sprijin efectiv și sincer din partea autorităților și a poporului albanez în fața căruia N. Iorga se bucura de un sprijin și o prețuire deosebită”.

19 noiembrie 2016, Saranda: Dezvelirea bustului marelui istoric și politician român Nicolae Iorga, organizat de Institutul Cultural Român în parteneriat cu Ambasada României la Tirana, Fundația „Nicolae Iorga” din Saranda și cu sprijinul Primăriei orașului Saranda. 

Dezvelirea bustului marelui istoric şi politician român Nicola...

Dezvelirea bustului marelui istoric şi politician român Nicola...

19 noiembrie 2016 - Saranda - Vendosja e bustit e historianit dhe politikanit të madh rumun Nicolae Iorga në Sar...

Ulterior, România a fost deposedată de această proprietate, iar acum acest subiect a fost abordat din nou chiar recent în discuțiile bilaterale dintre cele două state, subliniindu-se importanța finalizării rapide a procesului de retrocedare a Casei Iorga din Saranda (proprietate a statului român naționalizată după instaurarea regimului comunist în Albania și vândută de autoritățile albaneze unei persoane private, după căderea regimului totalitar în 1991).

Cu simpatie,

Calin

*O istorie, din anul 1938*, mai puțin cunoscută. Este bine de știut, chiar și de către fanii regalității. Doi ani mai târziu, în 1940, N.Iorga a fost asasinat. Oficial, s-a pus în seama legionarilor, din cauza neînțelegerilor cu Zelea Codreanu, care ar fi condus la moartea acestuia din urmă. Dar se poate afirma, fără teamă de a greși, că și ceastă întâplare a condus la nefericitul sfârșit al marelui savant. 

            "Consilierul Regal N. Iorga a adus grave ofense Suveranului într-o şedinţă a Academiei, când preşedintele acestei înalte instituţii, Constantin Rădulescu-Motru, propusese ca toţi academicienii să se înscrie în bloc în „Frontul Renaşterii

Naţionale” (înfiinţat de Carol al II-lea la 16 decembrie 1938, în locul

partidelor politice declarate clandestine). În acel moment, N. Iorga s-a ridicat, spunând că îl surprinde ca tocmai preşedintele să facă o atare

propunere adunării, ca şi cum aceasta ar fi o  breaslă de bărbieri, tinichigii sau o asociaţie de funcţionari comerciali.

„Nu, domnule preşedinte - a spus Iorga - noi  nu suntem o turmă de mameluci, fiecare dintre noi are puterea de discernământ necesară şi prin nimic nu am putea fi constrânşi ori măcar ademeniţi să comitem un asemenea act. Eu cel puţin, declar de la început, că nu m-aş putea înscrie niciodată

în asemenea condiţiuni.”

La strigătele de „destul”, „stai jos!” ale academicienilor, N. Iorga s-a ridicat din nou şi a mai spus că nu vorbeşte numai în calitate de

academician, ci şi de istoric, şi că dacă este vorba să facă istorie, apoi să mai aştepte puţin, domnii colegi, că vor afla lucruri interesante.

Cu toate protestele asistentei şi fiind des întrerupt de academicieni, N. Iorga a început prin a aminti că „În Evul Mediu existau în Germania trei

oraşe libere: Hamburg, Lubeck şi Bremen. În Lubeck, printre diferitele familii de evrei conlocuitoare se găseau unele care se numeau „Zollern”, adică familiile din deal, şi spre a nu se confunda cu cele din vale îşi ziceau „Hohenzollern”. Aceşti Hohenzollerni, prin camătă şi tot felul de mijloace specific evreieşti, devenind extrem de bogaţi, au ajuns mai târziu stăpâni ai castelului şi domeniilor de la Sigmaringen, fiind mai târziu înnobilaţi de Margraful Bavariei. Din aceşti Hohenzollerni se trage actuala noastră dinastie, care după cum este şi firesc, poartă nu numai stigmatele rasei evreieşti, dar mai suferă şi de anumite tare care se transmit pe calea ereditară şi periodic din patru în patru generaţii.”

Deşi des întrerupt de asistență, N. Iorga a continuat totuşi, arătând cum în calitatea sa de istoric, a putut stabili că „printre alte boli ale acestei familii se află şi nebunia transmisă  invariabil din patru în patru generaţii şi că păcatele au căzut tocmai pe M.S. Regele ca să fie din generaţia celor nebuni.  Regele Ferdinand a fost deplin sănătos la minte,

după cum a fost sănătos şi Regele Carol I, ca şi fratele său, tatăl Regelui Ferdinand. Deşi părintele Regelui Carol şi bunicul Regelui Ferdinand au

fost sănătoşi,  bunicul Regelui Carol I a fost totuşi nebun, nebunie transmisă astăzi după  a patra generaţie, Regelui Carol II. Mai mult încă:

toţi aceşti regi ori prinţi nebuni, atunci când au simţit că puterea de vitalitate a sângelui evreesc din vinele lor scade, din cauza rezultatelor

încrucişării cu prinţese de sânge arian, au căutat să-şi reconforteze virusul iudaic, prin căsătorii cu evreice. Aşa a făcut şi străbunicul lui Carol II, care l-a precedat cu patru generaţii şi aşa a făcut şi actualul Rege al României, căsătorit – după cum se ştie, a mai adăugat N. Iorga – cu d-na Lupescu.”

Suveranul, informat de propunerea ce urma a fi făcută de preşedintele Academiei, pentru înscrierea în bloc a academicienilor în „Frontul

Renaşterii Naţionale”, asculta la microfon [!] dezbaterile din sala de şedinţe a Academiei. Auzind cele spuse de N. Iorga, a trimis la Academie pe

colonelul Urdăreanu, ca să-l împiedice de a vorbi mai departe. Intrând în sala de şedinţe, dl. Urdăreanu s-a dus direct la Iorga pe care l-a

ameninţat, spunându-i că toate cele declarate acolo fuseseră auzite de Suveran.

Acesta a spus d-lui colonel Urdareanu următoarele: „Du-te şi spune stăpânului tău, că profesorul Iorga nu se teme de nimeni, chiar dacă Regele ar porunci să fie ucis şi că toate cele spuse acum la Academie se vor învăţa în viitor în cărţile de şcoală. Chiar dacă voi fi suprimat, cele spuse se vor cunoaşte totuşi în lumea întreagă, deoarece am avut grijă să

le trimit mai înainte la Londra, Roma, Paris şi Berlin.”

Toate aceste insinuări fac obiectul de discuţie prin toate lojile masonice, loji în care s-ar fi hotărât detronarea Suveranului României. Tot masonii mai pretind că, pentru ca opinia publică să nu dea crezare celor care s-ar  comenta, [Regele] a îmbunat pe N. Iorga, iar la serbarea şi recepţia membrilor Ordinului „Ferdinand”, Suveranul s-a

fotografiat întreţinându-se cordial cu acesta."

Arhiva SRI, fond D, dosar 11382, vol. ÎI, f. 181-184.

Expoziția de pictură și grafică a Laviniei Elena Vieru la Metopa Pitești

Aseară ieșind în oraș am avut surpriza să-l revăd pe Nelu Pantilie, pictor și activist civic de care mă leagă o veche prietenie. Tocmai se inaugura la Galeria Metopa, de sub blocul unde locuiesc expoziția tinerei artiste piteștene Lavinia Elena Vieru. Artista are la bază studii de Istoria Artei, dar asta nu o împiedică să fie și artist plastic. 

Expoziția a fost o surpriză plăcută, tablourile puse pe simeze arată un artist cu gusturi sigure și realizează un ambient reconfortant.

Vă invit să admirați tablourile tinerei artiste.

Cu maestrul Nelu Pantilie