Jurnalul ultimilor ani 1938-1940 de Nicolae Iorga

Am cumpărat mai multe cărți în ultimul timp. Deosebirea de cititul pe tabletă este că, în general cărțile sunt tipărite cu litere mici, pe când la tabletă pot aranaja mărimea corpului literei mult mai
mare. 

Prima carte citită este Jurnalul ultimilor ani 1938-1940 de Nicolae Iorga. Nicolae Iorga este primul mare istoric român de recunoaștere internațională. El este, de asemenea, unul din actorii politici cei mai importanți în prima jumătate a secolului XX. A fost un naționalist, unii îl numesc părintele mișcărilor naționaliste românești, prin marea manifestație împotriva unei piese prezentate în limba franceză. Din acest motiv unii îl pun ca precursor al mișcării legionare, care a condus la asasinarea sa.  Mă gândesc că acest asasinat oribil l-a salvat pe Nicolae Iorga de moartea în pușcăriile comuniste!

Nicolae Iorga este autor a unei imense opere istorico-literare.  Dar după cum spune editorul, său nepotul lui Iorga, Andrei Pippidi Iorga nu mai este citit azi.

De ce sunt interesante memoriile sale? Pentru că cuprind evenimentele politice ale celor mai frământați ani ai României interbelice.

Anul 1938 debutează cu o guvernare Goga Cuza, continuată de a patriarhului Mirona Cristea. Liberalii pierduseră alegerile din finalul lui 1937, au câștigat dar fără să atingă 40%, care le asigura prima guvernamentală și majoritatea parlamentară. Această oportunitate este folosită de regele Carol ai II-lea pentru a introduce conducerea sa personală, a dictatorii treburilor statutului, desființarea partidelor și introducerea Frontului Renașterii Naționale. Carol al II-a impunea o uniformă pe care Iorga o refuză. Iorga era foarte apropiat de Carol al II-lea îi fusese profesor, era consilier regal și se află la vârful politicii românești. 

Pe plan extern se arată începuturile agresiunii hitleriste. Austria este înghițită prin Anschluss. Dar cel mai grav este cum a fost desființată Cehoslovacia cu asentimentul iresponsabil al Marilor Puteri  Marea Britanie și Franța, și în special Chamberlain. Cehoslovacia pierde Sudeții, apoi este spart în Protecoratul Cehiei Și Moraviei condus de marioneta Hacha și de statul independent Slovacia, al cărui sud, graniță cu România, este invadat de Ungaria. Așa Maramureșul istoric cade sub unguri. 

Iorga care era naționalist și antisemit este foarte preocupat de aceste evenimente. Pe plan intern are loc execuția lui Corneliu Zelea Codreanu, Căpitanul legionarilor, la ordinul ministrului  de interne Armand Călinescu, comandat de rege. Codreanu fusese închis pe baza denunțului lui Iorga și acesta deplânge acest asasinat.

Anul 1938 mai rămâne în memoria mea ca anul de referință pentru regimul comunist care ne îndoctrina, comparând datele economice ale socialismului biruitor cu cele din 1938. Retrospectiv mă întreb de ce nu anul 1939? Dar explicația este că 1939 corespunde cu declanșarea în septembrie al Celui De-al Doilea Război Mondial!

În 1939 Armand Călinescu ajuns între timp prim ministru, sau mai corect Președintele Consiuluilui de Miniștri este la rândul său asasinat de legionari în septembrie 1939. Aasasinii care anunță moartea primului ministru sunt prinși și execuțați de forțele de ordine. Tot în 1939 la 1 septembrie Polonia este invadată de Hitler, ca pe 17 septembrie să se producă învazia estului Poloniei de către Stalin! Polonia este desființată și refugiații polonezi se scurg prin România. Este un semnal rău prevestitor pentru ce va urma, pentru că doi aliați ai României, Cehoslovacia și Plonia dispar. Semnele sunt rău prevestitoare, Iorga ne spune cum români din Oradea vând și pleacă de acolo de teama ungurilor revizioniști. Suntem înconjurați de inamici revizioniști, Ungaria, Bulgaria și URSS. Iorga acuză eroarea de aanexa Cadrilaterul pusă pe seama lui Ionel Brătianu. Nota bene Atunci la putere era guvernul conservator al lui Titu Maiorescu! Nicolae Iorga avea inamici constanți între politicienii liberali, dar nici alții nu erau scutiți de inamiciția lui. Îl detesta pe fostul său comiliton Argetoianu, ale cărui Memorii sunt în pandant cu ale lui Iorga. Am în bibliotecă aproape volumele de memorii lui lui Argetoianu (popular Argentoianu!). Dar vanitățile și aroganțele lui Iorga îi privesc pe cei doi mari istorici și adversari C.C Giurescu și Gheorghe Brătianu. Trebuie să spun că operele acestora își păstrează pe deplin valabilitatea, când peste opera lui Iorga s-a așternut praful. 

În anul 1940 se petrece tragedia! Romania Mare visul împlinit al tuturor românilor dispare. Pe rând pierdem, Basarabia și Bucovina de Nord, Ardealul de Nord și retrocedăm Cadrilaterul. Principalul vinovat este Hitler! Dar și factorii politici români sunt extrem de vinovați în frunte cu regele Carol al II-lea pentru că aceste pierderi au loc fără nicio rezistență armată! Anul 1940 este fără drept de apel cel mai rău an al istoriei României!

Iorga se bucură de rezistența opusă lui Stalin de către Finlanda, care ințial provocase mari pierderi armatelor sovietice, dar finalmente cedează și semnează armistițiul cu pierderi teritoriale. Italia agresează și ocupă Albania de care Iorga era foarte legat. Urmează ocuparea Danemarcei și a Norvegiei și apoi Bitzkriegul împotriva Franței, dar și a Olandei și Belgiei. Toate garanțiile din partea Marilor Puteri dispar. Doar Churchill sfidează pe Hitler și declară că va continua rezistența anti-hitleristă, prompt consemnată de Iorga, ca și declarația de rezistență a francezului De Gaulle. 

Prăbușirea României Mari duce la abdicarea în 6 septembrie regelui Carol al II-lea și proclamarea statului național legionar a lui Antonescu și asociatul Horia Sima. Este înscăunat rege tânărul Mihai care avea doar 18 ani. Antonescu se declară Conducătorul statului și România devine un stat totalitar fascist, antisemit. Legionarii încep răzbunările, sunt arestați și executați 38 de demnitari miniștri și prim miniștri anti-legionari, ca finalmente Iorga să fie răpit și asasinat.

Este finalul tragic al democrației românești interbelice. 

În ianuarie 1941 Antonescu zdrobește rebeliunea legionară rămâne singur la conducerea statului, intră în războiul contra URSS la 22 iunie 1941. Basarabia și Bucovina de Nord sunt eliberate, dar face eroarea de a continua aventura militară, neascultînd de sfatul dat de liderii democratici: Maniu, Dinu Brătianu și alții. Armatele române sunt distruse la Cotul Donului, cea mai mare înfrângere militară a României. Regele Mihai intervine salutar și prin declarația de la 23 august 1944 trecem de parte Aliaților antihitleriști și se salvează astfel Ardealul de Nord, celelalte bucăți ale România Mari rămân la vecini. Cu toate că actul de la 23 august ar fi pus România în tabăra aliaților nu avem nicio scăpare, cădem sub cizma bolșevică pentru 45 de ani!

Aceasta este istoria tristă a ultimei jumătăți de veac a secolului trecut în România!

Călin Vilt

Două info interesante despre Iorga. La Sinaia am fost si suntem inca vecini cu casa lui de pe strada Gheorghe Doja. Tatal meu a murit chiar in fata casei lui in 1978 cand se plimba cu cainele facand infarct. Casa de la Sinaia este a familiei Pipidi.

Povestea exclavei /enclavă la Marea Adriatică, dăruite de Albania marelui istoric român Nicolae Iorga

Între 1934 și 1939, România a avut un teritoriu (exclavă) la Marea Adriatică, în Sarandë, Albania (atunci Zogai, apoi Saniti Quaranta, Porto Eda, în albaneză Saranda) aflat pe malul Mării Adriatice, în dreptul insulei Corfu.

Regele Zogu l-a donat lui Nicolae Iorga, drept recunoștință pentru contribuția sa la istoria Albaniei.

Istoricul a donat apoi statului român 50% din suprafață și astfel România a dobândit ieșire la a doua mare scrie  Anonimus.

Casa a fost construită în 1937 pe un teren de aproape 1.000 de metri pătraţi pe malul Mării Ionice, la Sarandë, pe care Nicolae Iorga (1871–1940) l-a primit în dar din partea regelui Zogu, drept recunoștință pentru redactarea primei Istorii a Albaniei, alcătuită de academicianul român și publicată în 1919.

Vasile Stoica, Ministrul Plenipotenţiar al României la Tirana scria în telegrama din 24 august 1931 trimisă Ministrului Afacerilor Străine, domnului Ghika:

„Regele Ahmed Zogu și Președintele Consiliului de Miniștri Pandelie Evanghelie, în înțelegere cu mine, au hotărât ca, drept recunoștiință pentru sprijinul pe care, prin scrisul său, domnul Președinte al Consiliului Iorga l-a dat națiunii albaneze să ofere Excelenței Sale la a 60-a aniversare un teren cu o căsuță și grădină pe malul Mării Adriatice și urmează să aleg eu acest teren. M-am pronunțat pentru împrejurimile orașului Saniti Quaranta, ținut sănătos și cu comunicațiuni ușoare, cu vegetație sudică, în fața insulei Corfu. Plec peste 3 zile împreună cu d-l Evanghelie spre a fixa la fața locului terenul de a cărui amenajare se îngrijește însuși Regele. Planul este ca Domnului Președinte al Consiliului să nu i se aducă la cunoștință această intenție, ci să i se facă o surpriză și actul de donație să-i fie adus de misiunea care va prezenta M. Sale Regelui Colanul Albaniei.”

Într-o telegramă, Vasile Stoica, pe 25 aprilie 1932, solicita consimțământul lui Nicolae Iorga pentru a-i trece în proprietate terenul din Saranda:

„Regele Albaniei și Guvernul albanez, în semn de recunoștință pentru simpatia ce Excelența Voastră a arătat și ajutorul ce Excelența Voastră a dat Națiunii albaneze în zilele ei grele oferă Excelenței Voastre un teren de casă și grădină la Santi Quaranta pe malul Mării Adriatice, în fața insulei Corfu. Sperând că Excelența Voastră nu va refuza această manifestațiune a recunoștinței unei Națiuni, rog pe Excelența Voastră a binevoi să transmit prin Ministerul Afacerilor Străine, telegrafic urgent, o procură autorizându-mă a îndeplini formele juridice necesare. Pentru trecerea acestui teren in proprietatea Excelentei Voastre”.

Istoria Albaniei a fost scrisă pe baza materialelor din cursurile pe care profesorul Iorga le-a ținut la Universitatea din București și care au fost utilizate ca material documentar de delegația albaneză la Conferința de pace de la Londra din 1919, unde a susținut cauza independenței și a recunoașterii pe plan internațional a Albaniei și a granițelor ei.

Iată cum descria Nicolae Iorga clipele petrecute la Saranda: „Răsăritul cu soarele lui cald, cu albastra lui Mare, cu dumbrăvile lui de portocali, cu zâmbetul Adriaticii și cu munții unde s-a născut mitologia elenică, prin această ereditate sunt deci așa de adânci ai mei, și cum soarta a făcut ca din darul grațios al regelui Albaniei să-mi am moșioara mea la Santi Quaranta, în față cu vechea Corcira, picioarele-mi vor atinge, poate, un pământ cunoscut strămoșilor”.

La 13 august 1934, Iorga a donat jumătate din acest teritoriu statului român, acordând astfel României un teritoriu de peste mări și o ieșire la Marea Adriatică.

Iorga a cedat acel teren statului român, cu condiția de a se construi acolo o clădire care să servească drept institut de studii arheologice.

România a acceptat și a construit în 1937 un institut la Sarandë.

Prin Legea de înființare, terenul și clădirea Institutului de la Saranda devenea proprietatea Statului român.

Clădirea institutului a fost proiectată de arhitectul român Petre Antonescu. Institutul a funcționat între 1937 și 1940, apoi din nou între 1942 și 1944

„Institutul este o chezășie a identității de obârșie a raporturilor de prietenie ce unesc națiunea noastră de cea albaneză”, prevedea articolul 2 al Legii de înființare a Institutului.

 Conducerea a fost încredințată marelui istoric Nicolae Iorga, care l-a desemnat ca director delegat pe prof. univ. Dumitru Berciu.

Rezultatele obținute în cercetarea arheologică, contribuțiile sale științifice au făcut să fie numit Șef al misiunii arheologice române din Albania, apoi secretar și apoi director delegat al Institutului român, care a fost ridicat prin strădaniile depuse de prof. Dumitru Berciu.

Când a plecat din Albania, în primăvara anului 1939, D. Berciu a predat clădirea Institutului și inventarul său în grija Primăriei din Saranda, primarului I. Dumitrescu (fărșerot) care a și comunicat acest „act official” Prefecturii din Argirokastro.

După ce Albania a fost ocupată de armata mussoliniană, în aprilie 1939, au crescut mereu greutățile întâmpinate în desfășurarea activității Institutului. Victor Emanuel al III-lea, regele Italiei a devenit și regele Albaniei; s-au introdus instituții fasciste etc.

Cercetarea arheologică începută „sub un foarte bun augur”, după cum mărturisea N. Iorga, a trebuit să înceteze.

Nu s-a mai putut încheia nici Convenția de cercetare cu guvernul albanez, iar evenimentele din România din anul 1940, culminând cu asasinarea profesorului N. Iorga în noiembrie 1940, au făcut ca noul guvern al României să desființeze Institutul, din lipsă de fonduri.

 Institutul a fost reînființat de către Mareșalul Ion Antonescu prin Decretul nr.1354 din 13 mai 1942. Profesorul D. Berciu a fost numit mai întâi Secretar și apoi director al Institutului. În această calitate D. Berciu s-a deplasat în toamna anului 1942 în plin război la Saranda , în condiții excepțional de grele și neîntrerupte bombardamente anglo-americane(https://www.art-emis.ro/istorie/institutul-roman-de-la-saranda)

La Saranda a găsit clădirea Institutului ocupată de armata italiană și tot inventarul dispărut. Aici avuseseră loc lupte între italieni și greci, în cursul unui bombardament aerian grecesc aripa din partea stângă a clădirii fusese afectată. În aceste condiții, noul director a încheiat o Înțelegere-Contract cu generalul comandant al Garnizoanei Militare italiene de la Saranda și a revenit în România. În februarie, 1943, profesorul Dumitru Berciu arăta într-un Memoriu că institutul fusese transformat în spital de campanie și bombardat în mai multe rânduri de aviația italiană.

Întregul inventar al institutului, în valoare de peste 1.000.000 lei dispăruse. Profesorul Dumitru Berciu propunea transferarea sediului institutului, la Tirana, unde se găsea un puternic centru aromân (fărșerot); se propunea de asemenea ca pe lângă Institut să se înființeze un Liceu Românesc la Tirana, pe lângă școala primară. Propuneri, doar propuneri, deoarece, la scurt timp, după 23 august 1944 nu s-a mai vorbit absolut nimic despre Institutul Român din Albania.

Din toamna anului 1945 școlile, bisericile și Institutul din Albania, a cărui clădire suferise distrugeri serioase, au fost închise iar Institutul desființat și terenul și clădirea intrată în patrimoniul statului albanez din ordinul lui Enver Hogea. Profesorul D. Berciu a menționat în nenumărate rânduri, ori de câte ori a avut ocazia, mai ales după 1990, faptul că „în realizarea Institutului și în general în toată activitatea desfășurată de el pe teritoriul Albaniei a avut în permanență un sprijin efectiv și sincer din partea autorităților și a poporului albanez în fața căruia N. Iorga se bucura de un sprijin și o prețuire deosebită”.

19 noiembrie 2016, Saranda: Dezvelirea bustului marelui istoric și politician român Nicolae Iorga, organizat de Institutul Cultural Român în parteneriat cu Ambasada României la Tirana, Fundația „Nicolae Iorga” din Saranda și cu sprijinul Primăriei orașului Saranda. 

Dezvelirea bustului marelui istoric şi politician român Nicola...

Dezvelirea bustului marelui istoric şi politician român Nicola...

19 noiembrie 2016 - Saranda - Vendosja e bustit e historianit dhe politikanit të madh rumun Nicolae Iorga në Sar...

Ulterior, România a fost deposedată de această proprietate, iar acum acest subiect a fost abordat din nou chiar recent în discuțiile bilaterale dintre cele două state, subliniindu-se importanța finalizării rapide a procesului de retrocedare a Casei Iorga din Saranda (proprietate a statului român naționalizată după instaurarea regimului comunist în Albania și vândută de autoritățile albaneze unei persoane private, după căderea regimului totalitar în 1991).

Cu simpatie,

Calin

*O istorie, din anul 1938*, mai puțin cunoscută. Este bine de știut, chiar și de către fanii regalității. Doi ani mai târziu, în 1940, N.Iorga a fost asasinat. Oficial, s-a pus în seama legionarilor, din cauza neînțelegerilor cu Zelea Codreanu, care ar fi condus la moartea acestuia din urmă. Dar se poate afirma, fără teamă de a greși, că și ceastă întâplare a condus la nefericitul sfârșit al marelui savant. 

            "Consilierul Regal N. Iorga a adus grave ofense Suveranului într-o şedinţă a Academiei, când preşedintele acestei înalte instituţii, Constantin Rădulescu-Motru, propusese ca toţi academicienii să se înscrie în bloc în „Frontul Renaşterii

Naţionale” (înfiinţat de Carol al II-lea la 16 decembrie 1938, în locul

partidelor politice declarate clandestine). În acel moment, N. Iorga s-a ridicat, spunând că îl surprinde ca tocmai preşedintele să facă o atare

propunere adunării, ca şi cum aceasta ar fi o  breaslă de bărbieri, tinichigii sau o asociaţie de funcţionari comerciali.

„Nu, domnule preşedinte - a spus Iorga - noi  nu suntem o turmă de mameluci, fiecare dintre noi are puterea de discernământ necesară şi prin nimic nu am putea fi constrânşi ori măcar ademeniţi să comitem un asemenea act. Eu cel puţin, declar de la început, că nu m-aş putea înscrie niciodată

în asemenea condiţiuni.”

La strigătele de „destul”, „stai jos!” ale academicienilor, N. Iorga s-a ridicat din nou şi a mai spus că nu vorbeşte numai în calitate de

academician, ci şi de istoric, şi că dacă este vorba să facă istorie, apoi să mai aştepte puţin, domnii colegi, că vor afla lucruri interesante.

Cu toate protestele asistentei şi fiind des întrerupt de academicieni, N. Iorga a început prin a aminti că „În Evul Mediu existau în Germania trei

oraşe libere: Hamburg, Lubeck şi Bremen. În Lubeck, printre diferitele familii de evrei conlocuitoare se găseau unele care se numeau „Zollern”, adică familiile din deal, şi spre a nu se confunda cu cele din vale îşi ziceau „Hohenzollern”. Aceşti Hohenzollerni, prin camătă şi tot felul de mijloace specific evreieşti, devenind extrem de bogaţi, au ajuns mai târziu stăpâni ai castelului şi domeniilor de la Sigmaringen, fiind mai târziu înnobilaţi de Margraful Bavariei. Din aceşti Hohenzollerni se trage actuala noastră dinastie, care după cum este şi firesc, poartă nu numai stigmatele rasei evreieşti, dar mai suferă şi de anumite tare care se transmit pe calea ereditară şi periodic din patru în patru generaţii.”

Deşi des întrerupt de asistență, N. Iorga a continuat totuşi, arătând cum în calitatea sa de istoric, a putut stabili că „printre alte boli ale acestei familii se află şi nebunia transmisă  invariabil din patru în patru generaţii şi că păcatele au căzut tocmai pe M.S. Regele ca să fie din generaţia celor nebuni.  Regele Ferdinand a fost deplin sănătos la minte,

după cum a fost sănătos şi Regele Carol I, ca şi fratele său, tatăl Regelui Ferdinand. Deşi părintele Regelui Carol şi bunicul Regelui Ferdinand au

fost sănătoşi,  bunicul Regelui Carol I a fost totuşi nebun, nebunie transmisă astăzi după  a patra generaţie, Regelui Carol II. Mai mult încă:

toţi aceşti regi ori prinţi nebuni, atunci când au simţit că puterea de vitalitate a sângelui evreesc din vinele lor scade, din cauza rezultatelor

încrucişării cu prinţese de sânge arian, au căutat să-şi reconforteze virusul iudaic, prin căsătorii cu evreice. Aşa a făcut şi străbunicul lui Carol II, care l-a precedat cu patru generaţii şi aşa a făcut şi actualul Rege al României, căsătorit – după cum se ştie, a mai adăugat N. Iorga – cu d-na Lupescu.”

Suveranul, informat de propunerea ce urma a fi făcută de preşedintele Academiei, pentru înscrierea în bloc a academicienilor în „Frontul

Renaşterii Naţionale”, asculta la microfon [!] dezbaterile din sala de şedinţe a Academiei. Auzind cele spuse de N. Iorga, a trimis la Academie pe

colonelul Urdăreanu, ca să-l împiedice de a vorbi mai departe. Intrând în sala de şedinţe, dl. Urdăreanu s-a dus direct la Iorga pe care l-a

ameninţat, spunându-i că toate cele declarate acolo fuseseră auzite de Suveran.

Acesta a spus d-lui colonel Urdareanu următoarele: „Du-te şi spune stăpânului tău, că profesorul Iorga nu se teme de nimeni, chiar dacă Regele ar porunci să fie ucis şi că toate cele spuse acum la Academie se vor învăţa în viitor în cărţile de şcoală. Chiar dacă voi fi suprimat, cele spuse se vor cunoaşte totuşi în lumea întreagă, deoarece am avut grijă să

le trimit mai înainte la Londra, Roma, Paris şi Berlin.”

Toate aceste insinuări fac obiectul de discuţie prin toate lojile masonice, loji în care s-ar fi hotărât detronarea Suveranului României. Tot masonii mai pretind că, pentru ca opinia publică să nu dea crezare celor care s-ar  comenta, [Regele] a îmbunat pe N. Iorga, iar la serbarea şi recepţia membrilor Ordinului „Ferdinand”, Suveranul s-a

fotografiat întreţinându-se cordial cu acesta."

Arhiva SRI, fond D, dosar 11382, vol. ÎI, f. 181-184.