Am luat această carte pentru că titlul era incitant, dar a avut și o cronică favorabilă în România Literară.
Autorul este profesor de științe sociale
la Brăila.
Știam că cel mai controversat autor român
faimos este Mircea Eliade. Iată că și Cioran are parte post mortem de analize
necruțătoare.
Mircea Eliade a avut parte de denunțul de
prin 1991 al lui Norman Manea, dar și a oportunistului învățăcel al lui Eliade,
Ion Petru Culianu. Culianu declară că citind articolele publicate de Eliade
prin Porunca Vremii s-a declarat
îngrozit. În sprijinul detractorilor lui Elide a mai venit și publicarea Jurnalului lui
Mihail Sebastian.
Mircea Eliade a avut o foarte delicată problemă
cu devoalarea trecutului său. Fiind profesor la Chicago, mărturisirea
trecutului său legionar, l-ar fi scos imediat din Universitatea din Chicago. A
mai contat și apariția ultimului roman al lui Saul Bellow, coleg de
universitate cu Eliade. Este vorba de romanul Ravelstein în
care Eliade ascuns sub numele Grielescu este un fascist feroce. Ce face
dragostea dintr-un scriitor. Saul Bellow a fost însurat cu Alexandra Bagdasar,
fiica faimoșilor doctori Bagdasar. Bellow mai produsese romanul Dean
December, ocazionat de vizita la București cu prilejul decesului mamei
Alexandrei, Florica Bagdasar, roman care descria Bucureștiul anilor 80 cu frig
și lipsuri din vremea lui Ceaușescu. Alexandra l-a părăsit pe Bellow și drept
răzbunare va scrie Ravelstein în care
se războiește cu trecutul lui Eliade.
Ei bine, Cioran nu a avut această
problemă. El a fost în Franța un marginal, nu a deținut nicio funcție și nu a
fost o problemă să-și recunoască trecutul deochiat, după cum se exprimă eseista
Marta Petreu.
Buzdugan culege cronologic opiniile lui
Cioran, privind atașamentele tinereții. Dacă în anii 30 el este fascinat de
hitlerism, dar nota bene și de comunism, după 45 el își dă seama de erorile
tinereții și le regretă.
Ca piesă principală de acuzație a
orientărilor lui Cioran stă cartea sa din 1936: Schimbarea la
față a României. Aici el își exprimă admirația pentru hitlerism, fascism,
dar și revoluția bolșevică. Cartea scrisă la 25 de ani stă ca un bolovan sisific
în memoria lui Cioran. La republicarea ei, după anii 90 de către Humanitas el
scoate un capitol întreg și mai multe pasaje antisemite. Cu toate că nu este
antisemitismul grosier, grobian al anilor 30 practicat de legionari, Cioran are
fraze tari la adresa evreilor.
Părăsind limba română, cu o ultimă justificare
despre adeziunile tinereții cu o carte scrisă în franceză, Mon Pays și publicată după moartea lui, Cioran devine unul din cei
mai importanți stiliști și moraliști contemporani de limbă franceză.
Analizele critice ale tinereții lui Cioran
apar după moartea acestuia în 1995. Probabil că cele mai importante detractoare
ale lui Cioran sunt două doamne: Marta Petreu și Alexandra Laignel
Lavastine.
Marta Petreu se ocupăt de trecutul
deochiat al celor mai importanți intelectuali interbelici, Nae Ionescu, Mircea
Eliade, Emil Cioran, Constantin Noica, Nu scapă nici Mihail Sebastian, văzut ca
un om de dreapta. Ca și cum evreiii ar fi trebuit să fie de orientare de
stânga, eventual comuniști!
Dar cea mai importantă detractoare a lui
Cioran rămâne Alexandra Laignel Lavastine. Acestă autoare franceză este și ea
mânată de revanșă amoroasă. Combinată cu un cunoscut jurnalist român cu care
are un copil ea se răzbună pe iubitul care a părăsit-o. Parcă acționează și
ciuda pe acești venetici din România care au venit să pângărească cultura
franceză. Și de uitarea fascismului nu scapă nici măcar Eugen Ionesco,
antifascist, dar care ajunge în Franța trimis de guvernul Antonescu ca
diplomat.
În perioda interbelică puțini nu au fost
atinși de morbul legionar. Unul este Ionesco, și prin faptul că prin
ascendențele materne era evreu, dar și un Alexandru Paleologu nu aderă la acest
extremism.
Lavastine întreprinde o mizerabilă
acuzație pe care am avut neplăcerea să o citesc.
Este clar însă că Cioran a regretat aderențele
tinerești. El își dă seama de nebunia legionară condusă de un Zelea Codreanu,
care nu avea pic de sînge românesc, mai mult polono, ucrainiano, german. Nu-i
de mirare că azi o Ivanovici Șoșoacă este lider al românismului cu ascendențele
sale slavo macedonene.
Chiar dacă a admirat mișcarea legionară,
Cioran nu a fost legionar, precum de exemplu Eliade. Dar oare de ce acești
intelectuali deosebiți au fost atrași de aceste extremisme, hitlerism,
legionarism, bolșevism?
Ei bine, Gabriel Liiceanu are o explicație
foarte interesantă.
La vremea aderențele entuziaste la
extremismul nedemocratic niciunul din aceste regimuri nu fusese testat la
guvernare. Fascismul italian era din 1922, hitlerismul se instaurase în 1933.
Bolșevismul din Rusia Sovietică era din 1917, dar știrile despre regimul de
teroare stalinist erau firave și neconcludente. Mărturiile lui Panait Istrati
despre URSS au fost denunțate de stânga franceză și importanții intelectuali
francezi, idioți utili ai comunismului. Abia după epurările din 1938 au mai
răsuflat ceva din Rusia Sovietică, dar contribuția la înfrângerea hitlerismului
a exonerat URSS și pe Stalin de toate crimele sale împotriva propriului popor.
Puțin timp, pentru că Churchill a denunțat Cortina de Fier. Cât despre regimul
lui Hitler, Auschwitz este mărturia revelatoare.
Cioran cu toți detractorii lui români sau
de aiurea rămâne un important intelectual și om de cultură aparținând atât
limbii române cât mai ales al francezei.
Regret precaritatea hârtiei și editării,
cartea lui AdrianBuzdugan merita mai mult!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu