Am dat de o însemnare de călătoie mai veche și cum amicul Florentic C. mi-a atras atenția că nu am mai scris nimic de o zi, v-o ofer!
Trenurile din România
Ca de obicei, în ultimii ani am luat
trenul să plec în vacanţă spre vest. Cel
mai confortabil este trenul Dacia Expres spre Viena: pleci seara din România şi
dimineaţa eşti la 9 în Viena.
Asta era de fapt până mai acu’ un an
socoteala, dar parafrazându-l pe Caragiale, trenul de plăcere s-a transformat
într-unul de durere. Situaţia căii ferate este dezastruaoasă, trenul se târăşte
de la Bucureşti la Arad cu o medie tulburătoare de 30 km/oră. La graniţa maghiară
ne aşteaptă o surpriză urâtă, motivând că trenul întârzie în România, garnitura
staţionează în Ungaria 3 ore ca să pornească spre dimineaţa ataşată la un
personal care ia din pustă pe toţi ungurii navetişti. Am verificat mersul
trenurilor şi acolo reiese că circulaţia s-ar petrece fără control de frontieră
sau unul sumar cum ar fi normal între două ţări din UE, cum de altfel nici nu
se mai face între Ungaria şi Austria. La noi e diferit, te controlează şi
românii şi ungurii când au chef şi timp, şi așa rămânem noi călătorii la
discreţia lor abuzivă. Şi aşa reuşeşte trenul, finalmente, cu alte întârzieri
prin Ungaria, să ajungă la Viena pe la 12.30. Sunt date peste cap toate
legăturile în continuare prin Austria.
St Johann in Tirol - Kitzbuhel
Am noroc şi găsim un tren direct
spre Woergl în Tirol.
Sun la pensiunea Oertl din St Johan in Tirol şi ticluiesc
o scuză în germană, doamna mă înţelege şi-mi promite că vine să mă ia.
Între
timp dau un telefon şi aflu cu plăcere că Mircea S vine şi el, aflu de fiul lui
numărul nou de handy şi-mi promite că vine să mă ia de la gară. Pensiunea corespunde cu ce ne
doream, e mai mare decât cea din Hippach şi parcarea e plină de maşini. Mergem cu Mircea la plimbare în oraş şi ne
oprim să cinăm. Găsesc pe listă ciolan
pe varză şi comand unul, e imens, mai gustă un pic şi Adriana. Mă oftic că
şoriciul este tare şi gros şi nu-l pot ataca!
A doua zi
urmărim vremea, doar miercuri se prognozează vreme fără ploaie şi Mircea ne
propune să mergem la Grossglockner, cel mai înalt vârf de munte din Austria de
aprox 3800 m!
Aşa că facem între timp un
tur de Kitzbuehel. Orăşelul este faimos pentru pistele alpine şi turneul de
tenis.
Urcăm pe culmea Hahnenkamm unde se desfășoară cea mai dificilă cursă de
coborâre şi de super G din circuitul de ski alpin. Mă pozez la căsuţa de START.
Văd că jos e o cărare, acoperită iarna de zăpadă. Panta e foarte abruptă şi mă
ia groaza dacă aş încerca aşa ceva iarna.
Doamna Oertner ne dă nişte tichete de
discount la urcarea cu telefericul sau intrare gratuită la piscina din
apropierea pensiunii. Noroc că Adriana la insistenţele mele îmi luase slipul.
Complexul întrecea orice aşteptări, toate bazinele sunt din inox, există şi
panta melcată pentru săniuşul pe apă. Cloul era însă bazinul de jacuzzi, apă
caldă, şi diverse sisteme de hidromasaj. Mi-am imaginat cum e iarna, piscina
fiind în aer liber! Am convins-o pe Adriana să-şi umpere un costum de baie să
profite şi ea bazin şi jacuzzi.
Marţi urcăm pe
Kitzbuehel Tor, vârful care se află în faţa pensiunii. Pensiunea este situată pe
o câmpie între munţi. În spate se înalţă masivul Wilde Kaizer, care aduce cu
Piatra Craiului, compus din stânci ascuţite. Masivul este parc naţional şi nu
există mijloace mecanice de urcare.
Urcăm pe Harschbischl cu telegondola din St Johann care ne duce pînă la
1770 m. Sus e ceaţă şi nori şi se pregăteşte de ploaie. Luăm la coborâre telegondola până
la staţia de mijloc, unde vedem o cabină de salvare cu un manechin alimentat de
la o sticlă de Jack Daniels.
Lângă cabană se află un mic lac în care depistez
crăieţii care îi prindeam pe vremuri în râu la Avrig. Decidem să coborâm pe jos
ultima pantă. Mircea ne explică raţiune grătarului de pe poteci. Vacile
tiroleze sunt îngrădite de garduri cu curent electric în zonele de păscut, dar
inevitabil apar cărări de acces, sau chiar drumuri. La intrarea în zona de
control s-a făcut un şanţ de beton peste care este un grătar cu drugi de fier
cu o distanţă suficientă între ei ca să descurajeze vaca să-l treacă.
Ajungem la o
pistă de beton pentru bob pe rotile care înlocuieşte vara zăpada. Autriecii se
gândesc la un sezon de sport pe timpul întregului an.
Grossglockner - Zell
am See
Miercuri
prognoza e bună şi mergem spre Zell am See şi de acolo spre Grossglockner.
Plecăm spre vest prin Kitzbuehel trecem un pas de peste 1300 m şi ajungem pe
valea Salzbachului, râul care trece prin Salzburg şi ne îndreptăm spre est.
Paralel cu vale spre sud este masivul Hoche Taurern cu piscurile cele mai mari
din Austria. Oprim la o bezinărie şi pozez un vârf înalt spre zare. Benzinarul
îmi confirmă că ar fi Grossvenediger, al doilea vârf ca înalţime din Austria.
Ajungem la Zell am See şi ocolim oraşul
prin sud şi o luăm spre parcul naţional. Ca să intrăm dăm 28 euro ptr maşină.
Doar bicicliştii nu plătesc, ar trebui retribuiţi că se aventurează să urce de
pe la 600 m până la 2550m!
Valea este spectaculoasă sunt vreo 25 de ace de păr.
Totul este spectaculos, ajungem la Hohe Tor unde altitudinea şoselei este maximă, peste 2550 m!
Vârfurile din jur sunt peste 3000 m dar sunt acoperite de nori.
Plecăm spre sud, şoseaua coboară şi la un moment dat este indicaţia spre stânga
unde se află Villach, adica graniţa spre Italia, Slovenia. Se pare că şi ăsta a
fost un drum roman de străbătut Alpii de la nord la sud.
Urcăm din nou spre
Observatorul Franz Josef de unde în 1856 împăratul a admirat cel mai înalt vârf
de munte din imperiu. Avântul nostru ne este stopat de un poliţist austriac
care ne blochează într-o parcare intermediară la vreun kilometru de loc, din
motive de aglomeraţie, sus sunt prea multe maşini.
După vreo oră în care
poliţaiul dădea drumul a câte 3 maşini pe rând (erau 6 rânduri) urcăm la
observator. Parcăm şi mâncăm cu obişnuitele figuri ale Adrianei că vrea aia,
dar nu ailaltă. Eu şi Mircea plecăm la liftul care ne coboară la gheţarul
Pasterze. Ajungem la bază la nivelul din 1960. De aici mai e de coborât încă
200 m! Ca să vedeţi cum s-a topit gheţarul!
Mă avânt la vale şi ajung la gheţar, e mai mult pământ şi se
tot topeşte. Găsesc asiaticul util să-mi tragă o poză şi o iau în sus, de abia
după vreo juma de oră îmi revin la respiraţia normală.
Viena
Mircea ne
conduce la tren şi ajungem la Viena cu precizie germană.
Găsim hotelul aşezat
pe un colţ de stradă cu Mariahilferstrasse vis a vis de biserica cu acelaşi nume.
Hotelul pare a fi o sucursală a unui lanţ unguresc de hoteluri, deh nostalgia
imperiului. Camera e OK, dar Adriana nu poate fuma în cameră doar la ieşire pe
hol şi o apucă disperarea. Mă supune unui tur de explorare în vederea
shoppingului. Se decide la vechiul C&A care are
preţuri şi în RON! Nu-i de mirare au deschis un magazin în România.
A doua zi
facem un tur de explorare a Vienei şi de shopping. Ajungem şi la vechea moară a
Vienei ascunsă printre clădiri şi transformată în birou de arhitectură.
Ajungem
pe Kaertnerstrasse şi văd un butic McNeal unde scrie starke reduziert şi ne uităm şi noi. E o mare vânzoleală, prețurile
sunt de două trei ori mai mici, se cumpără 5-6 cămăşi, etc. Adriana îmi ocheşte
nişte pantaloni de vară (fabricaţi în România!) şi îmi ia ca bonus şi o cămaşă
de in, găseşte şi pentru ea ceva deci toată lumea mulţumită. Mai făcusem shopping
la greu şi dimineaţa pe Mariahilferstrasse, unde îşi luase două perechi de
sandale şi m-am ales şi eu cu o pereche!
Găsim restaurantul de anul trecut
Bierhof lângă Eszterhazy Bierstube. Ne plăcuse acolo şi ne satisfacem foamea
din nou aici. Am o surpriză când văd că şi-au pus pe notă şi tip-ul de 10%. Nu
mai las nimic, dar parcă suntem pedepsiţi, amândoi avem probleme cu stomacul,
suspectăm că a fost frişca de la prăjitură. Adriana merge acasă, iar eu merg la
Kunstistorische. Intru în prealabil budă unde am un blowdown.
Kunstistorische
Museum
De muzeu ce să
zic, e imens, mă opresc la Brueghel şi la Vermeer mai mult. Stau şi îi admir pe
primitivii flamanzi, Van Eyck şi Jean Fouqet. Mai adăst un pic şi la Rafael şi
cobor la muzeul egiptean.
Stau şi mă uit la un display cu marile piramide şi
trec rapid prin celelalte săli greceşti şi romane. Mă dă afară avertizarea că la
6 pm se închide muzeul.
Vineri şi
sâmbăta seara mergem la Rathaus la filme cu concerte celebre. Vedem Cecilia
Bartoli în concert la Barcelona şi concertul pianistului chinez Lang Lang şi cu
dirijorul Zubin Mehta la Schoenbrunn anul trecut, cu ocazia campionatului
european de fotbal. Mehta dirijează formidabil a Cincea de Beethoven.
Sâmbătă
avem surpriza că e Sf Maria şi până şi kebăbăriile turceşti sunt închise! Noroc
că esenţialul, o sticlă de single malt o luasem cu o seară înainte.
Din
întâmplare intrăm la Biserica Capucinilor de lângă Operă şi ascultăm încheierea
slujbei de Sf Maria.
Ajungem prin zona domului Sf. Stefan, pe Kohlmarkt şi
dintr-un colţ de stradă unde este un
sediu de poliţie se aud strigăte şi înjurături teribile în frumoasa noastră
limbă, un tânăr este îmbarcat cu îmbrânceli într-o dubă. Ce reclamă! Mai bună
decât a Elenei Udrea pentru turism acasă!
Luăm masa la Puerstner cârciumă austriacă cu specific local, unde atacăm
o porţie imensă de friptură cu cartofi la cuptor cu brânză topită, mmmmm!
Grinzig
Sâmbătă seara ne
vedem în Grinzig cu Klaus, colegul Adrianei la OMV Petrom, familia şi copiii.
Elea cea mică de un an jumate trage un scaun peste ea şi se loveşte rău, dar
uită imediat iar Michael de 3 ani începe să urle când maică’sa îi ia celularul.
Duminică ne vedem cu celălalt coleg, Ernst, cu soţia Renate şi cu Franziska
fiica cea mică, o walkirie blondă.
Mergem la un heuriger-cârciumă, iniţial era ferma viticolă unde veneai să bei
vin şi îţi aduceai mâncare de acasă. Acum comandăm la bucătărie şi Adriana ia o
sarma, austriecii îi zic sauerkraut rulade, are doar carne tocată fără orez ca
la noi în Levant. Vinul este un Wenliger, bun de şpritz.
Trenul spre casă
Întoarcerea
din Viena, cu acelaşi tren, decurge obişnuit până la Budapesta. Aici trenul în
loc să plece la 11.15 p.m. pleacă după miezul nopţii fără absolut nici o
justificare. Aceleaşi proceduri greoaie la frontieră şi trenul pleacă dimineaţa
din Arad spre capitală. Pe drum mai reuşeşte să acumuleze încă o ora jumate de
întârzieri. Ziuă fiind, am constatat halul în care a ajuns calea ferată în
România, se circulă pe un singur fir, celălalt e acoperit cu iarbă şi buruieni!
Nu mai circulă alt tren în direcţie inversă. Viteza în zona dintre Predeal şi
Câmpina este extrem de scăzută din cauza unor lucrări de recondiţionare, în
fine sunt şi d’astea! Discutam cu conductorul român care spunea că îi este
ruşine să mai vorbească cu călătorii. Investiţiile în calea ferată aproape că
nu mai există. La nivel european este directiva trenurilor de mare viteză
menite să concureze avionul, plecând dintr-o gară eviţi timpii pierduţi la
accesul în aeroport. Şi ami ales cade nivelul emisiilor poluante
pentru mediu.
Am făcut în
Franţa cu TGV (Train a grand vitesse) 3 ore jumate între aeroportul Charles de
Gaulle şi Aix en Provence, 880 km în 3,5 ore. Imaginaţi-vă că asta e cam
distanţa dintre Bucureşti şi Budapesta. Deci s’ar putea şi ar reveni din nou trenul de plăcere!
Se duse iar o
vacanţă superbă, aflu în tren ştiri neplăcute de la job, noroc că celularul de
serviciu era acasă închis şi nu mi-au stricat concediul!
