Ghețarii din Austria

Am dat de o însemnare de călătoie mai veche și cum amicul Florentic C. mi-a atras atenția că nu am mai scris nimic de o zi, v-o ofer!

Trenurile din România

Ca de obicei, în ultimii ani am luat trenul să plec în vacanţă spre vest.  Cel mai confortabil este trenul Dacia Expres spre Viena: pleci seara din România şi dimineaţa eşti la 9 în Viena.

Asta era de fapt până mai acu’ un an socoteala, dar parafrazându-l pe Caragiale, trenul de plăcere s-a transformat într-unul de durere. Situaţia căii ferate este dezastruaoasă, trenul se târăşte de la Bucureşti la Arad cu o medie tulburătoare  de 30 km/oră. La graniţa maghiară ne aşteaptă o surpriză urâtă, motivând că trenul întârzie în România, garnitura staţionează în Ungaria 3 ore ca să pornească spre dimineaţa ataşată la un personal care ia din pustă pe toţi ungurii navetişti. Am verificat mersul trenurilor şi acolo reiese că circulaţia s-ar petrece fără control de frontieră sau unul sumar cum ar fi normal între două ţări din UE, cum de altfel nici nu se mai face între Ungaria şi Austria. La noi e diferit, te controlează şi românii şi ungurii când au chef şi timp, şi așa rămânem noi călătorii la discreţia lor abuzivă. Şi aşa reuşeşte trenul, finalmente, cu alte întârzieri prin Ungaria, să ajungă la Viena pe la 12.30. Sunt date peste cap toate legăturile în continuare prin Austria.

St Johann in Tirol - Kitzbuhel

Am noroc şi găsim un tren direct spre Woergl în Tirol. 
Sun la pensiunea Oertl din St Johan in Tirol şi ticluiesc o scuză în germană, doamna mă înţelege şi-mi promite că vine să mă ia. 
Între timp dau un telefon şi aflu cu plăcere că Mircea S vine şi el, aflu de fiul lui numărul nou de handy şi-mi promite că vine să mă ia de  la gară. Pensiunea corespunde cu ce ne doream, e mai mare decât cea din Hippach şi parcarea e plină de maşini.  Mergem cu Mircea la plimbare în oraş şi ne oprim să cinăm.  Găsesc pe listă ciolan pe varză şi comand unul, e imens, mai gustă un pic şi Adriana. Mă oftic că şoriciul este tare şi gros şi nu-l pot ataca!

A doua zi urmărim vremea, doar miercuri se prognozează vreme fără ploaie şi Mircea ne propune să mergem la Grossglockner, cel mai înalt vârf de munte din Austria de aprox 3800 m!

Aşa că facem între timp un tur de Kitzbuehel. Orăşelul este faimos pentru pistele alpine şi turneul de tenis. 
Urcăm pe culmea Hahnenkamm unde se desfășoară cea mai dificilă cursă de coborâre şi de super G din circuitul de ski alpin. Mă pozez la căsuţa de START. Văd că jos e o cărare, acoperită iarna de zăpadă. Panta e foarte abruptă şi mă ia groaza dacă aş încerca aşa ceva iarna. 
Doamna Oertner ne dă nişte tichete de discount la urcarea cu telefericul sau intrare gratuită la piscina din apropierea pensiunii. Noroc că Adriana la insistenţele mele îmi luase slipul. Complexul întrecea orice aşteptări, toate bazinele sunt din inox, există şi panta melcată pentru săniuşul pe apă. Cloul era însă bazinul de jacuzzi, apă caldă, şi diverse sisteme de hidromasaj. Mi-am imaginat cum e iarna, piscina fiind în aer liber! Am convins-o pe Adriana să-şi umpere un costum de baie să profite şi ea bazin şi jacuzzi.

Marţi urcăm pe Kitzbuehel Tor, vârful care se află în faţa pensiunii. Pensiunea este situată pe o câmpie între munţi. În spate se înalţă masivul Wilde Kaizer, care aduce cu Piatra Craiului, compus din stânci ascuţite. Masivul este parc naţional şi nu există mijloace mecanice de urcare.  Urcăm pe Harschbischl cu telegondola din St Johann care ne duce pînă la 1770 m. Sus e ceaţă şi nori şi se pregăteşte de ploaie. Luăm la coborâre telegondola până la staţia de mijloc, unde vedem o cabină de salvare cu un manechin alimentat de la o sticlă de Jack Daniels. 
Lângă cabană se află un mic lac în care depistez crăieţii care îi prindeam pe vremuri în râu la Avrig. Decidem să coborâm pe jos ultima pantă. Mircea ne explică raţiune grătarului de pe poteci. Vacile tiroleze sunt îngrădite de garduri cu curent electric în zonele de păscut, dar inevitabil apar cărări de acces, sau chiar drumuri. La intrarea în zona de control s-a făcut un şanţ de beton peste care este un grătar cu drugi de fier cu o distanţă suficientă între ei ca să descurajeze vaca să-l treacă. 

Ajungem la o pistă de beton pentru bob pe rotile care înlocuieşte vara zăpada. Autriecii se gândesc la un sezon de sport pe timpul întregului an.

Grossglockner - Zell am See

Miercuri prognoza e bună şi mergem spre Zell am See şi de acolo spre Grossglockner. Plecăm spre vest prin Kitzbuehel trecem un pas de peste 1300 m şi ajungem pe valea Salzbachului, râul care trece prin Salzburg şi ne îndreptăm spre est. Paralel cu vale spre sud este masivul Hoche Taurern cu piscurile cele mai mari din Austria. Oprim la o bezinărie şi pozez un vârf înalt spre zare. Benzinarul îmi confirmă că ar fi Grossvenediger, al doilea vârf ca înalţime din Austria. 
Ajungem  la Zell am See şi ocolim oraşul prin sud şi o luăm spre parcul naţional. Ca să intrăm dăm 28 euro ptr maşină. Doar bicicliştii nu plătesc, ar trebui retribuiţi că se aventurează să urce de pe la 600 m până la 2550m! 
Valea este spectaculoasă sunt vreo 25 de ace de păr. Totul este spectaculos, ajungem la Hohe Tor unde altitudinea şoselei este maximă, peste 2550 m! 
Vârfurile din jur sunt peste 3000 m dar sunt acoperite de nori. Plecăm spre sud, şoseaua coboară şi la un moment dat este indicaţia spre stânga unde se află Villach, adica graniţa spre Italia, Slovenia. Se pare că şi ăsta a fost un drum roman de străbătut Alpii de la nord la sud. 
Urcăm din nou spre Observatorul Franz Josef de unde în 1856 împăratul a admirat cel mai înalt vârf de munte din imperiu. Avântul nostru ne este stopat de un poliţist austriac care ne blochează într-o parcare intermediară la vreun kilometru de loc, din motive de aglomeraţie, sus sunt prea multe maşini. 
După vreo oră în care poliţaiul dădea drumul a câte 3 maşini pe rând (erau 6 rânduri) urcăm la observator. Parcăm şi mâncăm cu obişnuitele figuri ale Adrianei că vrea aia, dar nu ailaltă. Eu şi Mircea plecăm la liftul care ne coboară la gheţarul Pasterze. Ajungem la bază la nivelul din 1960. De aici mai e de coborât încă 200 m! Ca să vedeţi cum s-a topit gheţarul! 
Mă avânt la vale  şi ajung la gheţar, e mai mult pământ şi se tot topeşte. Găsesc asiaticul util să-mi tragă o poză şi o iau în sus, de abia după vreo juma de oră îmi revin la respiraţia normală.

Viena

Mircea ne conduce la tren şi ajungem la Viena cu precizie germană. 
Găsim hotelul aşezat pe un colţ de stradă cu Mariahilferstrasse vis a vis de biserica cu acelaşi nume. 
Hotelul pare a fi o sucursală a unui lanţ unguresc de hoteluri, deh nostalgia imperiului. Camera e OK, dar Adriana nu poate fuma în cameră doar la ieşire pe hol şi o apucă disperarea. Mă supune unui tur de explorare în vederea shoppingului. Se decide la vechiul C&A care are preţuri şi în RON! Nu-i de mirare au deschis un magazin în România. 

A doua zi facem un tur de explorare a Vienei şi de shopping. Ajungem şi la vechea moară a Vienei ascunsă printre clădiri şi transformată în birou de arhitectură. 
Ajungem pe Kaertnerstrasse şi văd un butic McNeal unde scrie starke reduziert şi ne uităm şi noi. E o mare vânzoleală, prețurile sunt de două trei ori mai mici, se cumpără 5-6 cămăşi, etc. Adriana îmi ocheşte nişte pantaloni de vară (fabricaţi în România!) şi îmi ia ca bonus şi o cămaşă de in, găseşte şi pentru ea ceva deci toată lumea mulţumită. Mai făcusem shopping la greu şi dimineaţa pe Mariahilferstrasse, unde îşi luase două perechi de sandale şi m-am ales şi eu cu o pereche! 
Găsim restaurantul de anul trecut Bierhof lângă Eszterhazy Bierstube. Ne plăcuse acolo şi ne satisfacem foamea din nou aici. Am o surpriză când văd că şi-au pus pe notă şi tip-ul de 10%. Nu mai las nimic, dar parcă suntem pedepsiţi, amândoi avem probleme cu stomacul, suspectăm că a fost frişca de la prăjitură. Adriana merge acasă, iar eu merg la Kunstistorische. Intru în prealabil budă unde am un blowdown.

Kunstistorische Museum

De muzeu ce să zic, e imens, mă opresc la Brueghel şi la Vermeer mai mult. Stau şi îi admir pe primitivii flamanzi, Van Eyck şi Jean Fouqet. Mai adăst un pic şi la Rafael şi cobor la muzeul egiptean. 
Stau şi mă uit la un display cu marile piramide şi trec rapid prin celelalte săli greceşti şi romane. Mă dă afară avertizarea că la 6 pm se închide muzeul. 

Vineri şi sâmbăta seara mergem la Rathaus la filme cu concerte celebre. Vedem Cecilia Bartoli în concert la Barcelona şi concertul pianistului chinez Lang Lang şi cu dirijorul Zubin Mehta la Schoenbrunn anul trecut, cu ocazia campionatului european de fotbal. Mehta dirijează formidabil a Cincea de Beethoven. 

Sâmbătă avem surpriza că e Sf Maria şi până şi kebăbăriile turceşti sunt închise! Noroc că esenţialul, o sticlă de single malt o luasem cu o seară înainte. 
Din întâmplare intrăm la Biserica Capucinilor de lângă Operă şi ascultăm încheierea slujbei de Sf Maria. 
Ajungem prin zona domului Sf. Stefan, pe Kohlmarkt şi dintr-un colţ de stradă  unde este un sediu de poliţie se aud strigăte şi înjurături teribile în frumoasa noastră limbă, un tânăr este îmbarcat cu îmbrânceli într-o dubă. Ce reclamă! Mai bună decât a Elenei Udrea pentru turism acasă!   
Luăm masa la Puerstner cârciumă austriacă cu specific local, unde atacăm o porţie imensă de friptură cu cartofi la cuptor cu brânză topită, mmmmm!

Grinzig

Sâmbătă seara ne vedem în Grinzig cu Klaus, colegul Adrianei la OMV Petrom, familia şi copiii. 
Elea cea mică de un an jumate trage un scaun peste ea şi se loveşte rău, dar uită imediat iar Michael de 3 ani începe să urle când maică’sa îi ia celularul. 
Duminică ne vedem cu celălalt coleg, Ernst, cu soţia Renate şi cu Franziska fiica cea mică, o walkirie blondă. 
Mergem la un heuriger-cârciumă, iniţial era ferma viticolă unde veneai să bei vin şi îţi aduceai mâncare de acasă. Acum comandăm la bucătărie şi Adriana ia o sarma, austriecii îi zic sauerkraut rulade, are doar carne tocată fără orez ca la noi în Levant. Vinul este un Wenliger, bun de şpritz.

Trenul spre casă

Întoarcerea din Viena, cu acelaşi tren, decurge obişnuit până la Budapesta. Aici trenul în loc să plece la 11.15 p.m. pleacă după miezul nopţii fără absolut nici o justificare. Aceleaşi proceduri greoaie la frontieră şi trenul pleacă dimineaţa din Arad spre capitală. Pe drum mai reuşeşte să acumuleze încă o ora jumate de întârzieri. Ziuă fiind, am constatat halul în care a ajuns calea ferată în România, se circulă pe un singur fir, celălalt e acoperit cu iarbă şi buruieni! Nu mai circulă alt tren în direcţie inversă. Viteza în zona dintre Predeal şi Câmpina este extrem de scăzută din cauza unor lucrări de recondiţionare, în fine sunt şi d’astea! Discutam cu conductorul român care spunea că îi este ruşine să mai vorbească cu călătorii. Investiţiile în calea ferată aproape că nu mai există. La nivel european este directiva trenurilor de mare viteză menite să concureze avionul, plecând dintr-o gară eviţi timpii pierduţi la accesul în aeroport. Şi ami ales cade nivelul emisiilor  poluante pentru mediu.

Am făcut în Franţa cu TGV (Train a grand vitesse) 3 ore jumate între aeroportul Charles de Gaulle şi Aix en Provence, 880 km în 3,5 ore. Imaginaţi-vă că asta e cam distanţa dintre Bucureşti şi Budapesta. Deci s’ar putea  şi ar reveni din nou trenul de plăcere!

Se duse iar o vacanţă superbă, aflu în tren ştiri neplăcute de la job, noroc că celularul de serviciu era acasă închis şi nu mi-au stricat concediul!