vineri, 30 aprilie 2021

Ploieșteni călători în timp și spațiu


Tocmai am terminat volumul  Ploieșteni călători în timp și spațiu cu amintirile canadiene ale lui Dan Costineanu.  Observ că o grămadă de ploieșteni și-au găsit în Canada o nouă patrie din motive de petrol. Cum sunt o grămadă de colegi în Canada de la institutul unde am lucrat,  pe motiv de Candu Nuclear.

Noul volum de amintiri ploieștene are 16 autori pe care editorul volumului, Matrius Bâzu ne-a strâns să relatăm despre Ploiești și despre călătoriiile noastre. Este o carte de memorii fără pretenții de scriitor. Apropo, am scris la o postare a lui Stelian Tănase care are o carte de memorii despre copilăria sa: Sunt un copil la Războiului Rece menționând că este o copilărie similară cu a mea, iar autorul m-a invitat să scriu și eu una. Am scris că n-am talent, dar un nene m-a apostrofat că e imposibil ca numărul de scriitori să-l depășească pe al cititorilor. Dacă te iei după estimarea tristă a lui Mircea Cărtărescu în România nu am fi decât vreo 50000 de cititori. Cred că estimarea este falsă, s-ar putea adeveri la cititorii cărților sale? Este o criză a scriitorului român și în general a literaturii. În România nu mai sunt scriitori de succes, cum era pe vremuri Petru Popescu și mai ales Marin Preda!

Revenind la cartea noastră, scrisă de ploieșteni, ei sunt în majoritate din zona tehnică sau științifică. De fapt liceul nostru, dar și cei de la Liceul 2 cultivau excelența la matematică sau la fizică. Dacă mă gândesc campionul de la Caragiale, Basarab Nicolescu, el a fost premiant și la olimpiada de matematică, dar și la limba română! Citindu-i pe autorii prezentului volum observ că amintirile sunt onorabil scrise, dovadă că am avut și buni profesori de limba  și literatura română.

Sunt și personalități ploieștene din zona literară și artistică care s-au remarcat, dacă mă gândesc la Răzvan Vasilescu, fiul simpaticului nostru profesor de matematică Chichiplan, actor important în filmul și scena românească, sau la prietenul meu parizian Julian Negulesco, afirmat în filmul și teatrul francez.

Cam toți sunt ploieșteni, mândri de origine și de locul unde au crescut. Există un orgoliu de a fi ploieștean. Mai remarc un simț al umorului propriu ploieștean, moștenire de la patronul spiritual al orașului și al liceului nostru, Ion Luca Caragiale. Mă gândesc la tribuna ploieșteană a suporterilor echipei Petrolul care aveau umor și nu încrâncenare plină de înjurături. 

Suntem cam toți din generația mea și a celor apropiate, copii ai Războiului Rece. Am beneficiat de protecția familiei a părinților. În vremurile grele ale anilor 50 ne descurcam cu ajutorul rudelor de la țară, când pâinea era încă pe cartelă. Sunt și cei din generații cu 5-10 ani mai mari care au suportat discriminării sociale. Din fericire în perioada adolescenței mele prigoana asta socială s-a estompat. Dar îmi amintesc în vremea școlii elementare pe la începutul anilor 60 când trebuia să completăm diverse formulare în care trebuia să spunem ce politică au făcut părinții înainte de 23 august 1944. 

Acum ceva despre autori. 

Primul pe care l-am remarcat a fost Jean Wolff, coleg de Caragiale cu 10 ani mai mare. I-am comparat memoriile cu cele ale lui Dorian Galbinski - Galor, emigrat și el în Israel. Galbinski a stat puțin în Israel, suficient să facă Războiul de 6 zile din Israel. A avut șansa să plece la Londra la BBC devenind cel mai vechi redactor al secției române. Jean Wolff a emigrat târziu, prin 1988, dar și el nu a rămas mult timp în Israel. În afara unor motive de familie bănuiesc că nu s-a adaptat la clima deșertică cu călduri insuportabile. La fel cum doamna doctor Magdalena Konate, după decesul soțului din Mali s-a reîntors la Ploiești. Americanii cu un anume statut social se retrag și ei la bătrânețe în Florida, unde este cald și suportabil. La fel cum europeni din Nord, englezi, scandinavi fac același lucru retrăgându-se în sudul Italiei, ala Franței, al Spaniei. La fel știu că români se gândesc să trăiască iarna prin insulele grecești.

Am remarcat spiritul aventurier și curajul colegei de generație Dora Roman care a plecat să lucreze în Italia, sau cu Dan Costineanu care a avut o tentativă de a deveni canadian, dar a renunțat, lucrând însă pentru o firmă canadiană în România.

Cel mai umblat prin lume a fost colegul de generație Ion Lăzăroiu. În calitate de expert în comerț exterior, dar și ca ambasador prin America  Latină a colindat lumea. 

Mi-au trezit nostalgia evocarea cinematografelor ploieștene a lui Mihai Bogdan Dabija pentru că am umblat prin aceste cinematografe încă din prima copilărie, m-am îmbrâncit la Cei 7 magnifici la Cinemascop.

M-am bucurat la evocarea făcută de Bogdan Stoicescu a lui Florin Dumitru, unul din cei mai importanți muzicieni pop rock ai României în anii 60-70. Bateristul de la Mondial, Phoenix și FFN mi-a fost prieten în copilărie, era cu doi ani mai mare, locuia pe strada paralelă cu a mea, unde stăteau nașii mai. Era de atunci  un tip dezghețat, un mic clochard în devenire! 

Am citit și viziunea conservatoare a canadianului Adrian Dăscălescu, împărtășită de alt conservator, editorul acestui volum, Marius Bâzu. La unele considerații sunt de acord, energia zisă verde nu poate rezolva nevoile de energie a lumii. O spun ca specialist în energia nucleară, hulită de ecologiștii prost informați. 

Foarte bună rememorarea Ancăi Cunnigham, presupun că nepoată a lui Marius Bâzu. Pentru că această adolescentă pe atunci a trăit cea mai teribilă epocă a finalului ceaușismului cu cozile infernale la mâncare care animalizau pe oamenii disperați. Am trăit această epocă într-un cartier piteștean proletar, unde oamenii  deveneau neoameni la aceste cozi. Așa că nostalgia după acea epocă la unii mă scoate din sărite. 

Eu nu mai sunt ploieștean din 1972, anul nașterii unuia dintre autori. Profesia mea m-a făcut de 46 de ani locuitor în orașul lui Dobrin, Pitești. Dar prima dragoste nu se uită și am rămas petrolist!

Cartea mi-a stârnit nostalgiile epocii, pregnante fiind amintirile din Liceul Ion Luca Caragiale. Este decizia mamei să devin caragialist, cînd liceul proxim unde au învățat majoritatea colegilor de elementară este concurența, adică Liceul 2, A Toma. Nu regret niciun moment această decizie maternă, dată fiind calitatea excepțională a profesorilor liceului nostru.

Mă bucur că Marius Bâzu nu a fost sectar și printre autori sunt și colgi de la actualul Colegiu Național Mihai Viteazul. 

Cartea asta merită citită de ploieșteni, dar nu numai. Se încearcă să se readucă în memorie adolescența noastră și asta este frumos!


vineri, 23 aprilie 2021

The Pleasure Principle, un serial polonez excelent


Am văzut un serial polonez polițist foarte bine făcut. M-au impresionat în special jocul actorilor, care sunt într-o distribuție internațională. Pentru că filmul se petrece în trei locuri, Odessa, Varșovia și Praga începând cu o crimă în primul oraș menționat. Sunt crime ciudate, trei tinere sunt găsite moarte și cu brațul drept tăiat. Pentru a elucida crimele se implică trei polițiști.

Polițistul Serghei din Ucraina este un actor rus (Serghei Strelikov), pentru că se pare că în Odessa limba rusă este cea vorbită.

Comisara poloneză Maria Sokolowska (Malgorszata Buczowska) este personajul principal al serialului. Este o femeie încă tânără, independentă, fiica unui mare violoncelist, pe care îl urăște pentru că a abandonat-o pe mama ei. 

Al treilea este maiorul de poliție Viktor Seifert (Karel Roden, un actor cunoscut cu carieră internațională).

De ce este Odessa, orașul ales din Ucraina? Pentru că de aici originează o cunoscută mafie americană formată din evrei originri din Odessa. Și aici cel mai puternic personaj este mafiotul Matveenko. Pentru că în Ucraina mafioții sunt la vedere, în Polonia sau Cehia sunt mai invizibili, dar mafioții ucrainieni se simt bine în special la Varșovia. Mă miram că lipsesc rușii, dar șeful mafiot ucrainian folosea un iaht al unui mare mafiot rus. 

Interesant că cele trei tinere omorâte nu sunt din țara respectivă. La Praga este găsită ucraininca, la Odessa este poloneza și la Varșovia este ceha. Toate orașele alese sunt orașe fascinante, prin Odessa vedem un grup de evrei tradiționali în vizită în orașul de unde se trăgeau strămoșii. Am mai remarcat că doar interlopii de orice origine, fie ucrainiană, fie cehă, sau poloneză au automobile de lux.  În rest sunt automobile normale, în Praga și Varșovia abundă Skoda. Unde sunt Merțanele, Bemevurile și Audiurile românești? Așa e la noi, să ai autombil de lux și sa stai la bloc de confort doi!

Serialul se învârtește în zona tinerelor aspirante la celebritate, fotomodele, actrițe animatoare. Toate însă naufragiază în rolul de curve de lux pentru potentați. Este mult sex în serial, sunt momente tensionate. Finalul este șocant pentru că tot timpul realizatorii ne pun să privim în altă parte. 

Polonezii folosesc expresia kurwa la trei vorbe ca în engleză fuck., sau franceză putain. Asta o certific ascultând niște marinari polonezi pe un feribot norvegian. La fel aud și alt cuvânt referitor la sexul feminin care este la fel în română și la slavi!

Recomand acest film realizat pe calapoadele britanice cu actori buni și o foarte bună realizare.


luni, 19 aprilie 2021

Monarhia Habsburgică (1848-1918) Volumul II Popoarele Imperiului


A apărut și Volumul II din Monarhia Habsburgică (1848-1918). L-am cumpărat și l-am citit cu mare interes foarte repede. Aceste volume au părut în Austria sub egida Academiei de Științe a Austriei.  Academia Română a decis traducerea acestor studii, pentru că prin Transilvania, noi românii suntem legați de Imperiul Habsburgic.

La mine funcționează și interesul că prin originea maternă sunt din Transilvania de sud și am găsit în copilărie o carte de citire la Avrig în care am rămas foarte surprins când am citit că portul patriei noastre este orașul Fiume!!!! Da, era apărută în vremea Imperiului Habsburgic.  

Acest volum se ocupă de popoarele Imperiului. Citind cuprinsul am remarcat că lipsesc din acest volum germanii austrieci și cehii. Traducătorii Academiei Române au extras din studiile austriece doar popoarele cu românii au fost vecini și în contact.

Primul popor din volum sunt evreii. Aceștia sunt un fel de factor unificator al Imperiului. Ei nu au o localizare geografică precisă. Într-adevăr ei erau concentrați în Galiția prin evreii așkenazi. Ei însă au migrat în tot imperiul. Evreii au găsit în Imperiul Habsburgic locul potrivit beneficiind de o legislație îngăduitoare. Ei au fost primiți cu bucurie în Ungaria după compromisul dualist din 1867 pentru că s-au asimilat și au declarat că sunt maghiari. Ei au migrat îndeosebi la Viena și la Budapesta. Evreii au fost extrem de activi în domeniul financiar și comercial devenind unii dintre ei parte a marii burghezii, unii fiind înnobilați! Evreii erau cei care în Imperiu se ocupau de comerț, erau cârciumari și hangii, dar și de import export. Evreii erau în cel mai mare procent alfabetizați, concurând în acest domeniu cu germanii. Au avut contribuții în toate domeniile intelectuale, unii sunt importanți sciitori care au influențat literatura, precum Franz Kafka. Un medic celebru evreu este fondatorul psihanalizei Sigmund Freud și alții au influențe importante în științe. 

Al doilea popor este constituit din germanii din Ungaria.  Aici intră primii coloniști veniți spațiul german din secolul XII sub numele de sași. Ei au fost clar situați în zona numită de ei Siebenburgen în triunghiul Brașov, Sighișoara Sibiu. Aceștia au decis în secolul al XVI-lea să adere la Reformă devenind reformați luterani. Aș spune aici că ei au merite în legătură cu trecerea la limba română a scrierilor religioase, prin tentativele de atragere a românilor la Reformă, prin cazul foarte cunoscut al diaconului Coresi! În Transilvania medievală au făcut parte din starea sașilor, meșteșugari,  cum nobilii erau din   starea ungurilor, iar războinicii erau în starea secuilor. Aceste privilegii i-au ajutat să reziste la tentativele Ungarie dualiste de a-i maghiariza. 

Cu totul alta  a fost situația germanilor coloniști din Banat și Valea Dunării. Ei au sosit în aceste locuri în secolul al XVIII-lea în zona de câmpie pustiită după retragerea otomanilor. Ei erau catolici și denumirea lor generică este de șvabi. Coloniștii nu erau doar germani, erau și francezi din Lorena, dar s-a germanizat prin biserică. După ce Ungaria a devenit componentă a dualismului politicienii maghiari au declanșat maghiarizarea lor, prin biserică unde preoții erau maghiari și țineau predicile în această limbă. De asemenea școlile au fost puternic maghiarizate. Efortul maghiarizării a fost combătut de asociațiile șvabilor care au contatcta și pe sași și de asemenea pe germanii austrieci și cei din Imperiul German. 

Următorul popor supus analizei este al maghiarilor. Aici se face diferența între maghiari și unguri. În Ungaria medievală starea nobiliară era a ungurilor, intrând acolo nu numai maghiari, dar și celelalte populații nemaghiare din Regatul Ungariei. Inclusiv în tradiția românească pentre migranții  din Ardeal purtau numele de ungureni., de unde și localități care au denumirea de Ungureni, vezi Mâneciu, sau alte localități. Prin trecerea la starea de nobili adică unguri majoritatea acestor nobili s-au maghiarizat. 

După compromisul dualist din 1867 în care Ungaria devenise o țară practic independentă, având comune cu Austria trei  ministere, cel de Finanțe, cel de Externe și cel de Război.  Guvernanții maghiari au decis că Ungaria este un stat național unitar! Dar procentul celor care se declarau maghiari era cam de 40-45%, așa că au declanșat în proces de maghiarizare a popoarelor din Ungaria. Cel mai simplu a fost folosind religia. Cum șvabii și slovacii erau catolici ei au fost subiectul principal al maghiarizării prin biserică. Singurii care s-au maghiarizat de bună voie au fost evreii. Prin școlarizare a început al efort masiv al maghiarizării. Rămâne în memoria românilor transilvăneni legea școlilor Apponyi, care obliga la studiul obligatoriu al maghiarei. Eforturile de maghiarizare  nu au avut succes însă la români, la rutenii din Ungaria, dar și la sași. Politica de maghiarizare cred că a fost una din cele mai mari erori ale Imperiului Austro Ungar și guvernanți maghiari sunt cei mai vinovați. Dacă ar fi urmat modelul federal al Austriei poate istoria ar fi fost alta.

Poporul care urmează românii. Studiul este realizat de marele istoric american și prieten al românilor Keith Hitchins. În analiză intră românii din Transilvania, dar și cei din Ducatul Bucovinei care intra în componnța federală a Austriei. Redeșteptarea națională a românilor s-a produs în Ardeal prin Școala Ardeleană izvorâtă din Biserica Unită. De asemenea românii ortodocși au avut în secolul XIX un lider incontestabil în Mitopolitul Șaguna, care a obținut din partea Vienei reinstaurarea Mitropoliei Ortodocse a Ardealului. Problema principală a românilor ardeleni este că ei nu au obținut din partea politicienilor maghiari recunoașterea lor ca națiune cu drepturi egale în Transilvania după Răscoala de la Bobâlna în care ei au fost excluși complet din viața politică și socială. Și-au îmbunătățit relativ situația cu ajutorul Bisericii Unite care era încurajată în lupta austriecilor cu magnații maghiari din Transilvania. Totul s-a terminat după Dualismul Austro-Ungar. Transilvania a fost alipită Ungariei desființându-se statutul ei autonom și s-au pornit procesiul de maghiarizarea. Răspunsul liderilor români a fost Memorandumul care aavut un mare răsunet internațional. 

În Bucovina situația fost mai bună, problema era că deja rutenii erau mai mulți decât românii, mai ales în Bucovina de Nord, pe acre am pierdut-o zmulsă de Stalin în 1940.

Altă populație care intră în analiză sunt rutenii. Se pare că denominația este de origine maghiară, ei erau numiți și rusini și atunci și azi își zic ucrainieni. Ei au fost situați geografic în principal în Galiția, porțiunea din sud estul fostul Regat al Poloniei cu centrul la Lvov și au făcut parte din Austria. Mai sunt și ruteni în Ungaria în zona numită azi Transcarpatia mărginită de Maramureș la sud. Galiția a fost cea mai săracă zonă a Austro Ungariei. Din motiv de sărăcie de aici a fost o emigrație masivă atât a rutenilor dar și a evreilor spre SUA. 

Sârbii din Austro Ungaria erau poziționați masiv în Voivodina sub gvernarea Ungariei. De asemenea erau sârbi și în Croația, dar mulți se aflau și provincia nou anexată din Bosnia Herțegovina. Sârbii au fost buni agricultori și interesant că ei au adoptat sistemul cooperatist, care în părțile noastre nu prea a existat.

Ultimul grup etnic din Ungaria dualistă în studiu sunt slovacii. Ei au avut cel mai nenorocos destin, fiind catolici și de aceea au suferit o maghiarizare masivă. Interesant că doi din marii lideri ai Revoluției Maghiare din 1848-1849 Kossut și Klapa aveau rădăcini slovace. În lupta lor de emancipare ei au fost sprijiniți de cehi cu care vor forma noul stat postbelic Cehoslovacia. Și eu au emis un Memorandim și au cooperat cu românii și sârbii pentru lupta de emancipare națională.

Aceste studii sunt pasionante pentru că el încearcă să explice existența acestui imperiul multinațional. Austria a fost parte a Imperiului Roman de Națiune Germană, iar Habsburgii au fost împărații acestui imperiu. Ei au înghițit Regatul Boemiei și Ungaria Occidentală, iar după respingerea Imperiului Otoman de la porțile Vienei din 1683  au ocupat teritoriile din fostul Regatul Maghiar și Balcani.  Astfel ei în plus ei au moștenit și posesiunile italiene. 

Astfel ei au Imperiul Habsburgic a devenit un imperiu multinațional având în stăpânire, germani austrieci, unguri, cehi, români, croați, sârbi, bosniaci, italieni, ruteni, polonezi, sloveni, slovaci. 


marți, 13 aprilie 2021

Net Force Attack Protocol de Jerome Preisler


Am citit acest roman de acțiune numit Net Force Attack Protocol. Spre surprinderea mea nu este un roman cu cap și coadă, ci un episod într-o serie de romane de acțiune. 

Romanul este dintr-o serie pornită de Tom Clancy, expert în romane de acțiune cu faimosul Jack Ryan, analist CIA.  Clancy a decedat în 2013 și seria de romane de acțiune a fost continuată de Steve Pieczenik și apoi și de scriitori de acest tip de romane, cum este Jerom Preisler. 

Romanul are loc la sfârșitul lui 2023 și începutul lui 2024, deci după ce pandemia a trecut.

Romanul are în centru acest serviciu secret Net Force, care se de crimele de cyberterorism. Dușmanul este un anume Drajan Petrovik, un hacker român?! 

Și aici este defectul principal al romanului din punctul meu de vedere, lipsa de documentare. Majoritatea acțiunii are loc în România. Asta arată că și romancierii americani au ajuns la concluzia că România este cel mai sigur și sincer aliat din sud estul Europei și al Europei în general. 

Cele două zone geografice ale României unde au loc evenimentele romanului sunt Satu Mare și Băneasa, București. 

Acțiunea militarlior din Net Force este de a anihila pe acest Petrovik într-capun virus și încep să anihileze militarii din această unitate. 

În același timp castelul Graguscu este atacat de unitatea Net Force care vrea să să-l captureze pe adjunctul lui Petrovik Zolcu?! Și după ce aceștia intră în acțiune o escadrilă de drone decolează de la Câmpia Turzii care bombardează castelul. 

La fel și unitatea de la Băneasa pe lângă faptul că sunt roboții deveniți criminali apare și o escadrilă de bombardament pornită de la Mihail Kogălniceanu care bombardează unitatea.

În fine Zolcu este capturat și adus în SUA la interogatorii. 

Și pe lângă acestea un anume Grigor româno-rus se pregătește de acțiuni teroriste. Ei bine acesta este un adevărat dac! Este mândru de felul cum s-au luptat cu perșii lui Darius, sau galii numiți și boi și apoi cu romanii, protocronism curat!

De obicei romancierii au un post scriptum în care mulțumesc pentru documentare privind anumite zone,  geografice. Ei bine la Jerome Preisler astea lipsesc!

Numele sunt exotice, Petrovik este nume iugoslav, dar sârbii și croații trăiesc în România. Cel mai grav este că nu este documentata povestea cu castelanul Graguscu, care ar fi un român. Ori marii castelani ai Ardealului au fost de origine maghiară, mai ales în zona de nord vest a României. Cred că predomină legenda lui Dracula, inspirată de românul Țepeș, legat de Ardeal, dar domn al Valahiei. Penibil că un anume Lazlo este cecen?!

Romanul mai este și prost scris. 

Așa că las pauzele și trec la Istoria Antichității Orientului Mijlociu!


joi, 8 aprilie 2021

Totul despre fotbal


S-au desfășurat meciurile de fotbal al primului tur a sferturilor UEFA Champions  League.

Două meciuri au atras în mod special atenția. Marți s-a desășurat Real Madrid - Liverpool, iar aseară Bayern  - PSG. Erau prezente ultimele trei câștigătoare ale Champions League și PSG, finalista de anul trecut!

Meciurile au fost de înaltă clasă și au încântat pe microbiștii de fotbal.

Meciul de marți de la Madrid era reeditarea finalei din 2019. Eu sunt fan al ambelor echipe, mai mult  sentimental cu Liverpool. Klopp a greșit formula de început și Keita a fost rapid înlocuit cu Tiago, dra cam târziu. Au fost și erori de apărare și scorul era deja 2-0 pentru Real. În repriza a douăa meciul a fost mai tensionat, Salah a dat gol, dar scorul l-a fixat Vincius cu 3-1. Vinicius a fost de fapt surpriza meciului, și ca în povestea lui Andersen, Vinicius din rățușca cea urâtă și marele ratangiu a devenit lebăda minune a meciului. A dat un prim gol, fructificând o pasă splendidă a lui Kross, cu stop pe piept și între doi fundași ai lui Liverpool executându-l pe Alisson. A fost eroarea lui Trent Alexander și Assensio a dat al doilea gol. Finalul afost a lui Vinicius care a folosit pasa în careu a lui Modric și a stabilit scorul de 3-1.

Aseară însă era un meci la fel de tare, poate mai tare, având în vedere că se reedita finala de anul trecut.

Meciul a însemnat un asalt continuu al mașinii de fotbal a lui Bayer, ai fost nu mai puțin de 86 de atacuri ale germanilor, 16 șuturi la poartă, 15 cornere, după cum număra Gabi Balint. Dar mașina a mers în gol, Bayern acuzând și lipsa lui Levandodowski și a lui Gniabry. Cred că cel mai mare inamic  al lui Bayern a fost vremea, a nins continuu și i-a dezavantajat pe atacanții nemți și avantajat pe apărătorii francezi. Iar când apărătorii nu mai puteau interveni, apăra miraculos Keylor Navas. 

Dar PSG are în plus două genii fotbalistice în Mbappe și Neymar și i-au învins pe nemți la ei acasă cu 3-2! Cine i-a mai învins pe Bayern? Păi doar Liverpool și Real.

După aceste meciuri extrem de disputate și frumoase fac un pronostic. Văd o finală Real - PSG. Totul va depinde de Mbappe și noua vedetă Real, Vinicius.


marți, 6 aprilie 2021

Prima ieșire la baltă la Flamina Mălureni

















Azi am făcut prima ieșire pe acest an la baltă. Am fost pe Argeș în martie dar fără succes.

Mitică O. a vrut la Flamina, Mălureni. Ilie Pătrulescu era un vizitator al acestei bălți. Am aflat că a fost amenajată într-o zonă pe unde este deviat și Vâlsanul.Ambientul este plăcut, balta este amenajată cu băncuțe pe care le-am folosit suport de lansete. Distracția este 70 de lei, cu trei undițe, am primit averizări că aveam 2 undițe în plus. 

Noi așteptam ciortanul crap. Nu a apărut, doar un tânăr mi-a zis că a scăpat un crap de vreo 2 kile. 

Eu am avut trăsături la râmă și am scos 6 carași frumușei și cu icre, de am strâns un borcănaș!

Eu am luat peste un kil de carași, cu cadoul lui Mitică am ajuns la 1,5 kile. Important că totuși a tras peștele!

A fost o vreme splendidă. Am avut o bărdacă de Johnie Walker din care am degustat să fiu în formă.


sâmbătă, 3 aprilie 2021

Primul meu Paris 1995 Versailles

Marele Trianon  Versailles




















Vineri 14 iulie, renunţăm să vedem parada şi mergem la Versailles. În RER care ne duce în centru, avem parte de primul control în tren. Controlorul ne îndrumă la Gara Montparnasse de unde să luăm trenul. Abonamentul ne permite această călătorie. Aveam ocazia să luăm şi un RER, dar Adriana preferă să urmeze sfaturile francezului. După ce încurcăm metroul şi o luăm invers, ne dăm seama după indicatorul din vagoane şi coborâm la staţia următoare.  Adevărul este că staţiile de metrou sunt foarte apropiate una de alta, în zona centrală. Ajungem în gara Montparnasse, trecem de porţile automate folosind biletele care le foloseam la metrou şi RER. Urcăm într-un tren suburban, garat lângă un TGV cu formă aerodinamică de glonţ. 

Ajungem după o jumătate de oră în gara Versailles cu aer de haltă românească. 

Mergem prin orăşel şi dăm de un supermarche cu preţuri extrem de scăzute. Luăm nişte răcoritoare şi ne propunem să facem cumpărături la întoarcere. Ajungem pe marele bulevard ce se termină în esplanada Palatului. Pe stângă se află o splendidă clădire, a Primăriei, decorată de sărbătoare cu tricolorul, este doar 14 Iulie!  Intrarea în palat se află printr-o piaţă cu pietriş unde sunt parcate o grămadă de autocare. Se pătrunde prin porţile de fier forjat cu armoriile Bourbonilor şi ale monarhiei franceze. Palatul are o formă de U şi în faţă tronează statuia ecvestră a lui Ludovic la XIV-lea, fondatorul castelului. Tariful este 42FF pentru castel, 29 FF pentru combinaţia Petit Trianon-Grand Trianon, 25FF pentru apartamentul regal.

Planul Palatului făcut de Charles Le Brun, arhitectul palatul Vaux le Vicomte al lui Fouqet. Ludovic al XIV-lea, impresionat de ce a făcut acesta, l-a băgat în puşcărie pe arendaşul impozitelor Franţei şi a decis să construiască Versailles. Acest palat a inspirat apoi pe împăraţii Rusiei pentru Petersburg şi pe Frederic cel Mare pentru Potsdam.

La parter, corpul central cuprinde: apartamentul delfinului, micul apartament la Reginei, şi apartamentele fiilor lui Ludovic al XV-lea. În corpul din dreapta se află Capela, Sala Cruciadelor, Opera şi Galeria Istorică a secolului al XVII-lea. Aripa de nord a fost construită sub Ludovic al XIV-lea de Jules Hardouin-Mansart (de unde mansarda!) între 1685-1689. Cuprindeau  apartamentele prinţilor de sânge dar au fost distruse sub Louis-Philippe când a fost creat muzeul în 1837. Aici se află galeria de portrete al Bourbonilor începând cu Henric la IV-lea. Corpul din stânga cuprind apartamente din timpul Consulatului şi Imperiului.

Primul etaj are pentru corpul central: apartamentul Reginei, cabinetele interioare ale Reginei, Galeria de Gheaţă, apartamentul Regelui şi marele apartament al Regelui. Au fost construite de Charles le Brun între 1671 şi 1681. A servit pentru audienţe şi divertismentele curţii. Galeria de Gheaţă în lungime de 73m, lăţime 10,5m şi înălţime 12,3m formează împreună cu Salonul Războiului şi  salonul Păcii un ansamblu se ocupă faţada vestică a palatului. A fost realizată de Mansart între 1678-1686 şi pictată de Charles Le Brun. Pictura ilustrează viaţa lui Ludovic al XIV-lea până la pacea de la Nimegen în 1678. În corpul din stânga se află  Galeria Bătăliilor. A fost realizată în 1837 de Louis Philippe pe locul apartamentelor princiare. Are o lungime de 120m şi 13m lăţime. Această galerie ce ocupă aripa de sud, cuprinde 33 de tablouri cu marile victorii franceze începând cu Tolbiac până la Wagram, sunt 82 de busturi ale marilor comandanţi de oşti şi 16 plăci ce onorează eroii Franţei. Corpul de nord continuă galeria istorică a secolului al XVII-lea.

Ultimul etaj cuprinde în corpul central apartamentele Doamnelor Du Barry şi Pompadour, apartamentul ministrului Maurepas. În corpul nordic (dreapta) se află sala secolului al XIX-lea, iar în cel sudic apartamente din vremea Revoluţiei, Consulat şi Imperiu.

Parcul de faţada vestică a Palatului este o altă minunăţie a Versailles-ului. A fost amenajat de arhitectul Andre Le Notre între 1661 şi 1700. Este modelul parcului francez. Au fost făcute câteva mici modificări de Mansart.  Sculpturile - statui, vaze, fântâni au fost creeate sub conducerea lui Le Brun şi apoi Mansart. Noi am mers spre palatele de la Trianon pe aleea dinspre nord cu copaci bine tunşi şi pietriş fin. Pe deasupra Versailles-ului se vedeau avioanele şi elicopterele ce participaseră la parada militară.

Micul Trianon este un “pavilion de agrement” construit între 1762 şi 1768 de arhitectul A. J. Gabriel şi decorat de H. Guibert pentru folosinţa personală a lui Loudovic al XV-lea şi a doamnei de Pompadour în grădina botanică creată de familia Richard şi botanistul B. de Jussieu. A fost inaugurat în iunie 1769 în prezenţa doamnei Du Barry. Ludovic al XVI-lea l-a dat Mariei Antoaneta în 1774 şi a devenit reşedinţa sa favorită. Ea a transformat apoi parcul în stil englezesc. Petit Trianon a fost remobilat în timpul Imperiului pentru sora lui Napoleon, Paulina Borghese şi pentru Împărătesa Maria Luiza şi apoi în vremea monarhiei din iulie 1830-1848, pentru Ducele d’Orleans, fiul cel mai mare al lui Louis Philippe. În 1867 Împărăteasa Eugenia l-a transformat în muzeu dedicat Mariei Antoaneta. Are două nivele, camerele sunt albe cu mobilier alb în stilurile celor ce au stăpânit palatul.

De la Micul Trianon mergem la Marele Trianon. Acesta este construit între 1687-1688 de Mansart pentru a oferi lui Ludovic al XIV-lea  ascunzătoare la extremitatea parcului Versailles, departe de curteni şi curtezane. Se poate ajunge şi prin Marele Canal, altă minunăţie a parcului. Este o arhitectură a la italienne. Interesant pentru mine este că acesta nu are decât un nivel, deși este Marele Trianon! Ce impresioneză în mod deosebit sunt coloanele de marmură roz, de Languedoc. Palatul este compus din două corpuri reunite printr-un peristil. Ludovic al XIV-lea era foarte legat afectiv de acest Palat. Era acompaniat de Marele Delfin, ducesa de Bourogne şi doamna de Maintenon. Palatul a fost lăsat de Ludovic al XV-lea Reginei Maria Leszczinska şi tatălui ei regele Stanislas, Regele Poloniei. Amenajările interioare sunt splendide, m-a impresionat în special Salonul des Cotelle.

Pentru noi românii acest palat prezintă un interes particular. În acest palat s-a semnat în 1919 Pacea de la  Trianon, ce a consfinţit România Mare. Am tot întrebat şi în cele din urmă am dat de celebra pentru noi cameră. Este vis a vis de Salonul des Cotelle şi este Salonul de Sources. A fost anticamera doamnei de Maintenon şi apoi aici era cabinetul topografic al Împăratului. Picturile au subiecte mitologice aparţinând lui Rene Antoine Houasse. Aici se află o măsuţă neagră scundă pe care s-a semnat tratatul. Am făcut o fotografie, lucru ce mi-a atras admonestarea furioasă a unei supraveghetoare, lucru care nu s-a întâmplat în alte părţi ale palatului. O fi fost unguroică?

Am părăsit Trianonul şi am mers prin Parc pe lângă Marele Canal şi prin Parc. Ne-am îndreptat spre gară. Din păcate era târziu şi ziua naţională şi nu am mai găsit deschis supermarche-ul.

Montmartre -Pigalles

Ajunşi din nou la Paris am luat-o cât am putut de repede la Opera de la Bastille. Voiam să vedem baletul. Aici ne aştepta o surpriză cam neplăcută. În faţa Operei şi pe o stradă laterală se întindea o coadă de câteva sute de metri. O mare de oameni voia să intre, pe degeaba, la Operă. M-am enervat foarte tare când am văzut că coada era înţesată de  pomanagii japonezi, evident cu resurse mai importante decât ale noastre. M-am exprimat cu voce tare despre îngrămădeala la pomană şi am primit aprobarea unei alte perechi de tineri români veniţi şi ei să profite de această şansă. Oamenii de ordine echipaţi cu staţii de radio ne-au descurajat să mai stăm, fiind clar imposibil să intrăm.  

Am renunţat la idee şi am hotărât să mergem în fine în Montmarte. Am coborât în staţia din cartier. Ne-am avântat pe străduţe înguste cu mici comerţuri arăbeşti, cu bere rece şi produse un pic mai scumpe decât la supermarche. Am ajuns la funicularul din piaţa St Pierre şi am folosit abonamentul pentru a urca cu acest sistem de transport. Am ajuns pe esplanada Bisericii Sacre Coeur. Istoria bisericii este are urme din începutul Evului Mediu, aici au fost locul sacrificiului primilor martiri ai Parisului şi a unei abaţii Benedictine vizitată de St Bernard, St Jeanne D’Arc, St Ignaţiu de Loyola, St Francisc Xavier, St Vincent de Paul. Biserica este construită în stil Romano-Bizantin şi a fost terminată în 1870. S-au rugat aici Max Jacob şi pictorul Utrillo. Pe scări lume multă, turişti, vânzători de suveniruri, şi negri, comercianţi pe picior cu o găleată cu apă, probabil rece, în care se aflau cutii de cola. Glumind i-am spus Adrianei că, dacă e să rămân la Paris mă apuc şi eu de un comerţ ca ăsta. Sau să bat metroul şi RER, cum tineri sau tinere, cu aspect onorabil începeau să recite că sunt într-o jenă financiară, sans resources şi apelează la mila publică. Pe de altă parte, în metrouri am auzit instrumentişti de mare clasă dând, între staţii, adevărate concerte. O dată, în RER, au urcat un alb şi un negru, unul cu o chitară electrică şi cu o mică staţie şi celălat cu un saxofon şi am auzit jazz de cea mai bună calitate. Mi-a părut rău că nu am suficienţi bani, ca să fiu generos, dar cum Parisul atrage artişti de înaltă clasă, nu mă miră ca unii dintre ei să ajungă ulterior vedete. Sunt prea mulţi turişti pentru străduţele strâmte din jurul lui Sacre Coeur. 

Ajungem în Place de Tertre, faimoasă pentru pictori care lucrează acolo. Aici este o vânzoleală de nedescris, pictori ofereau reproduceri după tablouri celebre. Am văzut şi un Tournesol şi altele, după Van Gogh. Adriana a fost trasă de mână de unii, care cu o iuţeală de nedescris, îţi  decupau profilul din hârtie. Adriana ingenuă, să dea să accepte să plătească opera artistică. Am tras-o de mână şi i-am lăsat pe artişti în pace. În mijlocul pieţii se aflau bistouri pline de amatori de boemă artistică. Am oprit şi noi la un mic restaurant cu mese afară care era situat la intrarea în piaţă. O bere la halbă face 35FF şi o crepe-clătită încă pe atât. Am gustat din atmosferă revenind în zonă şi a doua zi.

Am plecat pe jos din zonă, unul din cele mai simpatice cartiere ale Parisului. Am coborât în Piaţa Charles Dullin am oprit la o cofetărie să luăm nişte atenţii pentru prietenii din Germania. Aici doamna, după solicitarea mea în franţuzeşte, mi-a răspuns imediat pe englezeşte. Căci asta s-a întâmplat mereu în Paris cum deschideam gura cum replica era pe englezeşte. Mă ales că, parizienii oameni de o politeţe înnăscută, după ce-ţi dădeau lămuriri în frnaceză, îţi dădeau şi pe engleză, cu toate că cele în franţuzeşte erau mai clare pentru noi. Am replicat astfel doamnei: de ce nu îmi răspunde franţuzeşte? Și doamna mi-a răspuns mirată, dacă accentul dumneaei nu este prea bun. “Dimpotrivă” am replicat eu “ dar la Paris mi-ar place să vorbesc franţuzeşte, iar la Londra să vorbesc englezeşte”. Am observat de altfel că parizienii sunt foarte sensibili la accent şi de aceea îţi răspund în engleză, când ştiu această limbă. Şi sunt îndreptăţiţi, dacă dobitocul de mine n-a vrut să studieze în copilărie cu Mere Clarisse, accentul meu sud est european şi vorbitul după ureche mă trădează imediat! Am oprit într-o mică piaţetă lângă gura de metrou la o bere de la un comerţ arab. Din gura metroului dă să iasă un asiatic care este îmbrâncit cu brutalitate de un puşti negru care face pe marele fotbalist. Adriana are un puseu rasist, de altfel, prin metrou am observat călători frauduloşi în majoritate de culoare. Suntem abordaţi de un tip foarte negricios, care stă pe bancă cu noi. Acesta mărturiseşte că este pakistanez şi a stat în România şi de aceea vorbeşte româneşte. Adriana îi mărturiseşte că nu poate să-i suporte pe negri, şi-a şi găsit cui să-și reverse năduful! La observaţia mea ulterioară că a comis o gafă, Adriana îmi replică că el nu era negru! Omul a reuşit să ajungă la Paris, munceşte la restaurantul pakistanez al unui prieten şi ne-a chestionat dacă avem o idee cum să-şi aducă  prietena româncă la Paris. I-am dat idea să convingă pe un francez ca să-i facă o invitaţie.

Schimbăm bani pentru că în această zonă sunt casele de schimb cu cele mai avantajoase cursuri, aviz amatorilor!  Ajungem imediat în Place Pigalle. Zona nu arată aşa spectaculos ziua cum arată noaptea şi noi am trecut doar ziua. Bubuie câteva pocnitori ai unor dobitoci care cred că aşa se sărbătoreşte ziua naţională. Tragem nişte poze cu Moulin Rouge şi o pozez pe Adriana în faţa unui Erotic Center.  Dăm un telefon acasă cumnatului meu şi îi mărturisim de unde dăm telefon. Ajungem în zona Bulevardului Clichy unde se află cinematografele. Parcă am fi pe Bd Elisabeta din Bucureşti. Coborâm spre Notre Dame de la Lorette şi ajungem pe marile bulevarde deschise de Baronul Haussmann. Ne retragem obosiţi spre hotel. 

Place de la Concorde - Madeleine Vendome - Opera - Faubourg de St Honore - Champs Elysee

A doua zi ne apucăm să vizităm zona centrală a Parisului. 

Ne oprim în faţa Adunării Naţionale a Franţei, Parlamentul clădire în stil clasic grecesc. Trecem podul şi intrăm în Place de la Concorde. Alături de Tour Eifel este imaginea cea mai văzută pe generice cu imagini pariziene. În mijlocul pieţei tronează obeliscul adus de armatele napoleoniene după campania egipteană. În jurul lui se află o fântână arteziană. Aici este locul obişnuit pentru tribuna oficială la parăzile militare de 14 Iulie. 

De aici porneşte Bulevardul Champs Elysee care se termină la Arcul de Triumf, de la Piaţa Etoile. În Place de la Concorde sunt plasate şi statui care semnifică provinciile Franţei. Am zărit în trecerea statuia ce simboliza Bordeaux. 

Mergând spre Biserica Madeleine am zărit pe stânga Restaurantul şi Braseria Maxim. Am oprit la braserie şi am luat o bere Beck’s, germană. Ne-au costat  80FF cu pour boire cu tot dar mi-am făcut plăcerea. 

În acestă zonă domină luxul. Sunt magazinele de bijuterii şi de ceasuri elveţiene. Am văzut în aceste magazine mărci legendare de ceasuri: Vacheron-Constantin, un Rolex de 246000FF şi un Patek-Philippe de 216000FF. Pe strada care duce spre Place Vendome se află magazinul Cartier, unde sunt bijuteriile cele mai faimoase din lume. 

Imediat de la Maxim ajungem pe strada Rue de Faubourg St Honore. Pe strada această se află celebrele case de modă pariziene. Chiar pe colţ am intrat la Gucci. Eram în pantaloni scurţi şi cu nişte sandale de 12DM pe piciorul gol şi vănzătoarele nu m-au deranjat cu întrebările. Am văzut într-o vitrină pantofi din piele de crocodil de 8000FF! Peste tot în vitrinele boutique-urilor elegante era anunţul Soldes - solduri pe româneşte, care îmi aduce aminte, ironic, de marfa nevandabilă, ce era într-un timp prin copilărie! Preţurile şi soldate cum se dădeau, erau totuşi neruşinat de mari, dar te afli la Paris în capitala modei! 

Pe strada aceasta plină de magazine ultraelegante se află un magazin, chiar în coasta Palatului Elysee, care se ocupă de antichităţi şi poartă numele românesc la patronului, care acum îmi scapă. Interesant în locul cel mai scump din lume are loc şi un român. Ne oprim să fotografiem o clădire care credem că este Elysee, dar aflăm după plăcuţă că este Ambasada Marii Britanii. 

Dăm în sfârşit de Palatul Elysee, cu militari în costum de gală şi cu interdicţie de a circula pe trotouarul de pe partea palatului. Înconjurăm palatul care se află în mijlocul unui parc imens. O turistă curioasă este apostrofată de un patriot francez cu bicicleta care se conversează cu un poliţist. N-ai voie să mergi pe trotuarul ce mărgineşte Palatul. Asta îmi trezeşte sentimente neplăcute, venit dintr-un loc unde interdicţia devenise regulă! 

Ne plimbăm prin cartierul ultraealaegant ce mărgineşte Champs Elysee. Ajungem pe bulevardul plin de lume. Este plin de turişti, în primul rând americani. Intru într-un magazin să văd că o americancă îţi cumpără un Tag Heuer de 9000FF! Unii au bani, de! Pe stradă observ multe femei tinere foarte frumoase, se pare că aici este locul unde trebuie să apari ca să faci carieră de fotomodel. 

Vorbind despre parizian, i-am observat în metrou, lumea este corect îmbrăcată, este vară, deci mai lejer. Oamenii, în special doamnele citesc în metrou şi am observat că literatură de calitate. Altceva de remarcat este că şi femeile şi bărbaţii cară cu ei în afară de o geantă de damă, sau un sac pentru domni, câte o geantă clasică din piele de porc, de obicei obosită de atâta purtat. 

Pe bulevard este o curăţenie care mă surprinde, o maşină de măturat cu aspirator mânuită de un muncitor în uniformă adecvată. Parisul mi-a lăsat în genere aspectul unui oraş cam nurdar în centru, multe mucuri aruncate şi hârtii. Comparativ banlieu-ul unde este hotelul nostru, cu mulţi străini, pare că străluceşte de curăţenie. Pentru a răcori atmosfera, suntem în mijlocul lui iulie, se dă drumul la apă care curge pe rigolele în pantă şi mai curăţă şi murdăria. 

Ne întoarcem în Place Vendome. În centrul pieţei tronează coloana de 40m făcută din tunurile capturate după victoria de la Austerlitz a lui Napoleon, cu statuia împăratului în vârf. Pe o parte a pieţei se înalţă clădirea unui alt mit parizian: Hotelul Ritz. În faţa hotelului se află statui inspirate din opera lui Dali. Aripa din stânga este încă în reparaţii. De fapt întregul centru parizian este în reparaţie şi reconstrucţie. În faţa hotelului tronau cele mai scumpe automobile: Mercedes, Rolls-Royce, şi altele.

Am pornit de aici spre Opera. Clădirea clasică a Operei era dominată de reclame nepotrivite cu opera, erau reclame pentru ceasurile elveţiene Ebel. Lângă Operă, faimoasele Galerii La Fayette, magazin cu pretenţii şi cam scump pentru buzunarul meu. 

Am întors-o spre Rue de Rivoli şi am ajuns la alt magazin celebru La Samaritaine. Şi acest magazin era prea scump pentru mine. Am luat şi eu, totuşi, ceva din Paris. Mi-am cumpărat o jachetă de toamnă la un preţ de chilipir 100FF. Nu este prea grozavă, are marca cunoscută C&A, dar este luată de la un boutique!

Cartierul Latin  

Duminica, penultima zi o începem printr-o nouă plimbare prin cartierul Marais, pe care l-am mai descris.

O luăm pe jos pe lângă primărie şi începem vizita prin cartierul Sorbonei. Bulevardul St Michel este plin de magazine şi se află şi hotelul Bucharest în zonă. Intrăm în dreapta pe Rue des Ecoles. Chiar în faţa Muzeului Cluny se află faţada Sorbonei. În continuare, pe stradă, sunt localuri unor aşezăminte universitare, ca strada să se termine în Place Jusieu unde se află un alt ansamblu universitar modern. 

Undeva între această stradă şi Bulevardul St Germain se află şi biserica românească. Mărturisesc că nu am ajuns acolo, dar amatorii o pot căuta. 

Întorcându-ne pe Boulevard St Michel se vede Place de Pantheon. În această clădire sunt înmormântate cele mai importante figuri ale Franţei postrevoluţionare. Operă a arhitectului Souflot, iniţial construită sub Ludovic la XV-lea ca biserica St Genieveve, a fost transformată în timpul Revoluţiei ca locul de înmormântare al marilor martiri, eroi şi oameni de spirit francezi. 

Intrăm apoi în Jardin de Luxembourg. Este o grădină publică, a la Francaise cu locuri amenajate pentru spectacole. Am avut ocazia să vedem reproducându-se două trupe de tineri americani care au prezentat muzică de jazz şi country.  În nordul grădinii se înalţă Palais de Luxembourg, sediul Senatului. Am mai flanat prin zonă am ajuns la Quai St Bernard cu buchinişti prin faţa celeilalte grădini publice Jardin des Plantes. În final am ajuns la gare de Lyon, de unde am luat-o spre hotel.

Plecarea din Paris

Luni ultima zi pariziană am petrecut-o în cartierul hotelului. Am vizitat clădirile celor două universităţi din apropiere şi am descoperit cu stupoare că aveam chiar deasupra staţiei de RER un super marche. Adriana şi-a accentuat ostilitatea faţă de negri, fiind foarte atent controlată în geantă de un  paznic de culoare.

Înainte de amiază autocarul ne-a luat pentru întoarcerea spre Germania. Adrian pregătise nişte sendvișuri. A început să le desfacă în maşină. Gestul ei a fost imediat remarcat. De ce ? A avut inspiraţia să folosească brânza Camambert. Aceasta lăsată la temperatura camerei, după cum este recomandat de fapt, lasă un miros pătrunzător, care a stârnit comentarii şi i-a determinat pe Ossi, estgermani nesuferiţi după cum se exprima Adriana, să dea cu spray în scopul îndepărtării acestui pentru unii, neplăcut miros.

Am trecut prin Reims, unde se vede catedrala încoronării primilor regi ai Franţei. Am văzut, după un deal, ultimul oraş loren Metz înainte de a intra înapoi în Germania. 

La Kaizerslautern am schimbat autocarul ce se îndrepat spre Dresda cu un microbuz ce ne lăsa la Heilbronn. În microbuz descoperim cu plăcere o pereche de tineri saşi, stabiliţi în Germania, cu care am avut o conversaţie amabilă. În Heilbronn ne aştepta Mircea care ne-a dus înapoi în Mosbach. Asta a fost aventura pariziană. Am văzut oraşul cel mai frumos din lume!   


PS

Cer scuze pentru formatul postării cu caractere diferite, care provine de la însemnările făcute prin ultimii ani ai secolului XX, prim 1999? 

Am mai trecut prin Paris împreună cu Adriana cu care prilej am văzut castelele de pe Valea Loarei. Apoi am făcut vizita de o zi prin Paris în 2003.

Poate mai revin?

joi, 1 aprilie 2021

Primul meu Paris 1995 Muzeele




















https://photos.google.com/album/AF1QipO0huvvZs5jfnVNGy-kAidRMEXIEuKrcWzn3iUE

Louvre

A doua zi dis de dimineaţa ne îndreptăm spre Muzeul Louvre.  

Oprim la staţia de metrou a muzeului. Intrăm în curtea muzeului şi facem o poză cu faimoasa piramidă a muzeului. A fost construită de arhitectul sino-american Pei. Piramida adăposteşte intrarea în muzeu. Coborâm pe scări rulante şi ajungem la subsol în sala Napoleon.  

O luăm spre zona Denon la parter, unde se află antichităţile greceşti, etrusce şi romane. Văd faimoasa statuie fără mâini Venus din Millo, standardul de frumuseţe antic. Admir şi Victoria de la Samotrace fără cap. 

Continuăm să mergem prin aripa Sully pentru antichităţile greco romane. 

Am ajuns apoi în aripa Richelieu unde se află antichităţile din Orientul Mijlociu, din Mesopotamia. Acasă am o colecţie sănătoasă din cărţile din Bibliotheca Orientalis cu texte despre locurile unde a început istoria. Văd artifacte din Sumer: regele Gudea, Babilon, macheta săpăturilor lui Ambroise Pare la Mari. Din păcate secţiunea vechiului Egipt este în recondiţionare şi nu apuc să văd Scribul. Coborâm la subsolul aripii Sully şi vedem fundaţiile medievale ale Louvrului. 

Urcăm la etaj şi în aripile Richelieu şi Sully vedem arta Evului Mediu şi Renaştere, gobelinuri pictură franceză. La etajul doi în aripile Sully şi Richelieu se află pictura flamandă. Aici zăbovesc îndelung. Am revelaţia Dantelăresei lui Vermeer. De asemenea în aceeaşi sală se află Astronomul, aparţinând aceluiaşi pictor. Citisem că aparţine colecţiei Rotschild, dar probabil fusese donat la  Louvre. 

Aproape de amiază, aerul condiţionat nu mai poate face faţă şi ajung la etajul 1, aripa Denon unde o grămadă de lume se îngrămădeşte la Gioconda. Trag o poză şi ieşim.

Centre Pompidou 

O luăm în grabă pe lângă hale şi biserica St Eustache unde se spune că toată lumea face pipi şi ajungem la Beaubourg-Centre Pompidou. 

Dacă Parisul avea o sondă a trebuit să se construiască şi o rafinărie. Cam aşa arată clădirea Muzeului de Artă Modernă

Urcăm pe scări rulante exterioare care se află în imense conducte de plastic incolor. Imaginile sunt superbe, ai iarăşi ocazia să vezi Parisul de sus. Oprim la etajul patru, unde se află Muzeul Naţional de Artă Modernă. În acest muzeu se află capodopere al picturii şi sculpturii secolului 20. Majoritatea acestor artişti au fost atraşi de mirajul Parisului. Sunt picturi de Matisse, Picasso, Leger, Dali, Kandinsky, Chagall, Miro, Dubuffet şi Pollock. Urcăm la etajul 5 unde în Grande Galerie unde tronează cea mai importantă expoziţie de artă a anului la Paris: Retrospectiva Brâncuşi. Parisul era invadat de afişe cu această expoziţie, lucru ce mi-a dat un sentiment reconfortant. Este prima retrospectivă organizată din opera unuia din cei mai mari sculptori ai secolului al XX-lea. Recunosc însă că trebuia să plătim 45FF în plus şi m-am zgârcit. Pot să mă duc la Târgu Jiu şi să văd opera marelui compatriot în aer liber, chiar dacă între timp, acţiuni controversate ne lipsesc de Coloana Infinitului. Sper să fie o chestiune foarte provizorie. Se pare că pentru expoziţia pariziană, autorităţile române nu avea nici o contribuţie, pentru că aşa suntem noi, neglijenţi şi nerecunoscători cu valorile. Atelierul lui Brâncuşi a fost refuzat de idioţii de comunişti când acesta l-a făcut cadou României, iar acum cu securiştii care încă mişună prin ambasade încă nici o speranţă de imagine bună. O chestiune subtilă am observat însă la Paris. Pentru că Expoziţia Brâncuşi risca să facă bună impresie despre România, ungurii au organizat şi ei o expoziţie de arta secolului trecut, la Deauville, anunţată de afişe prin Paris. Sunt sigur că pentru organizarea acesteia autorităţile maghiare îşi băgaseră mai mult ca sigur coada. Coborâm şi în piaţa de lângă Beaubourg se aflau mici expoziţii de pictură şi suveniruri. Adriana îşi cumpără un tricou cu reproducerea turnesolului lui Van Gogh de care este foarte mândră.

Musee Guimet

Mergem după aceea spre Musee Guimet. Muzeul se află în Place de Iena având în faţă statuia preşedintelui Wilson.  Muzeul Guimet este muzeu de de artă central şi extrem asiatică. Se pot admira piese din Indochina, Afganistan India, China şi Koreea.

Saint Denis  

Luăm metroul spre marginea de nord a Parisului şi ajungem la Bazilica St Denis. 

Ieşim din staţia de metrou. Ajungem lângă o clădire impozantă intrăm şi arătăm permisele. Doamna de la Recepţie zâmbeşte şi ne spune că biserica este în faţă, am intrat în primăria arondismentului! 

Biserica este un monument de artă gotică timpurie, cu vitralii splendide. Aici se află monumentele regilor Franţei. Excepţia semnificativă este Charlemagne îngropat la Aix la Chapelle - Aachen. Biserica cuprinde la subsol necropola funerară a Bourbonilor. Mormintele ultimilor regi ai Franţei au fost profanate în vremea Revoluţiei Franceze. 

Aud comentarii foarte elogioase ale unor vizitatori. Mai există monarhişti în Republica Franceză! De altfel, Contele de Paris este pretendentul la tronul Franţei, persoană mondenă şi şeful aristocraţiei franceze.

Ieşim din biserică chiar după ce o ploaie de vară cu clăbuci a mai calmat atmosfera încinsă pariziană. O luăm pe strada lungă din faţa bisericii. Este o stradă comercială, dominată de negustori arabi. Aici se va construi marele Stade de France St Denis.  Ajungem la o intersecţie şi Adriana vrea să mergem cu autobuzul. Traversăm o zonă industrială şi ajungem în zona centrală. 

Adriana este moartă de foame şi ne oprim pe bulevardul St Germain la un McDonald’s. Adriana ia pui McNuggets şi eu o salată cu creveţi. Ne bucurăm că se vinde şi bere, contrar standardului, numai cu Coca Cola pe post de răcoritoare. Plecăm obosiţi spre hotel. Am alergat ca nebunii şi am fost în patru muzee.

Musee Orsay

Joi dimineaţa, pornim decişi spre Musee Orsay. 

În RER deschid o discuţie cu un tânăr cu aer de dandy, care, Adriana mărturiseşte că o fixase. Îl întreb unde se află Orsay şi tipul într-o franceză cu accent parizian îmi spune că pe Rue de la Bellechasse, cel mai superb nume de stradă pe care l-am întâlnit în Paris.

Coborâm la Chatelet. Pe malul Senei se ridică fosta Gară Regală, vis a vis de Louvre. Clădirea cuprinde artă franceză creeată între 1848 (a doua republică) şi 1914. Aceasta este vremea marii arte plastice franceze. În faţa muzeului se află sculptaţi în bronz elefanţi. Intrăm prin faţă şi suntem într-o imensă hală care a fost transformată într-un muzeu. O luăm pe la stânga la parterul sălii şi admir realiştii francezi de la începutul secolului trecut: Ingres, Delacriox, Millet, Rousseau, Corot. Admir pe academistul Puvis de Chavannes. 

Îmi sare în ochi tabloul Originea lumii a lui Courbet, tablou cu conţinut pornografic, după unii, dar care a stârnit multe comentarii şi este considerat o capodoperă. Tabloul a fost în posesia unui paşă turc şi era acoperit cu o perdea. 

Apar moderniştii cu şeful lor Manet. Se mai pot vedea Fantin Latour cu portete de grup ale intelectualilor parizieni de la mijlocul secolului trecut. La nivelul de sus la muzeului este pavilionul impresioniştilor. Imi rămân în memorie nişte Nuferi ai lui Monet de un albastru năucitor. Se mai pot vedea Degas, Pissaro, Sisley, marele pictor Cezanne. Admiri dansatoarele de french cancan ale lui Toulouse Lautrec. Dar mă simt şi mai năucit când văd explozia coloristică din tablourile lui Van Gogh, pictorul meu preferat alături de Vermeer. Admir pointilismele lui Seurat şi  Signac. Mă desfăt în faţa Vameşului Rousseau. Cred că acesta este muzeul în care m-am simţit cel mai bine. Pe un culoar aud la telefon o tânără curatoare a muzeului vorbind românete cu cineva. Suntem un pic acasă.    

Dome des Invalides

Lângă muzeu se află, pe o străduţă, sediul Academiei Franceze. 

Ieşim pe Quai de Orsay şi se observă o clădire albă cu o grădină în faţă şi un gard înalt, negru,de fier forjat. Este clădirea Ministerului de Externe, prezent în tote memoriile diplomaţilor români interbelici. O luăm prin spatele palatului Bourbon unde se află Parlamentul Franţei cu faţadă clasică de templu grec. 

O luăm pe un bulevard larg, Boulevard des Invalides. Intrăm în Muzeul Armatei. Muzeul este plin de uniformele şi armele armatei napoleoniene. Ajungem apoi în Place Vauban. 

Aici se află faţada splendidă a clădirii  Dome des Invalide. Intrăm şi ne aplecăm să vedem coşgugul de marmură al împăratului. Interesant, la mormântului marelui Napoleon toată lumea se apleacă. Ne oprim pentru o ţigară în parcul de lângă. Dom. Aici observăm că se află un aşezământ spitalicesc pentru veteranii armatei franceze.

 Muzeul Rodin

Ne întoarcem spre centru şi pe un colţ de stradă am  surpriza să văd muzeul Rodin. Intrăm într-o curte cu parc unde vedem statuia Gânditorului. Casa o clădire boierească cu etaj, este plină cu sculpturile maestului dar şi tablouri de ale prietenilor artişti. Remarc câteva balerine de Degas şi o pictură celebră de Van Gogh, Pere Tanguy.

Cluny

Luăm metroul şi ajungem la Muzeul Cluny. 

Muzeul poartă titulatura completă de Muzeul  Naţional al Evului Mediu Cluny. Abaţia Cluny se află vis a vis de Sorbona în Cartierul Latin. 

Muzeul a fost fondat în 1843 de către statul francez. Se combină ruinele băilor galo romane din secolul II-II d.Cr. şi Abaţia Cluny. Muzeul adăposteşte o impresionantă colecţie de artifacte ale artei medievale strânse de Alexandre de Sommerand. Veche construcţie religioasă în stil romanic, poate cel mai important monument, este reconstruită de abatele Jaqcues d’Amboise în secolul al XV-lea. Clădirea în formă de U are  curte interioară. Capela este reconstruită într-un gotic flamboaiant. Colecţia cuprinde tapiserii, sculpturi, picturi, obiecte de aur şi argint, ceramică, broderii. Cel mai important exponat este tapiseria medievală Doamna cu Licornul, ce descrie viaţa aristocraţiei medievale. Această tapiserie a fost pentru prima oară remarcată de Guillame de Apollinaire şi după aceea şi câştigat marea notorietate culturală. Tariful de intrare este 27FF.

Sainte-Chapelle

Un ultim obiectiv pe care îl vom vizita este Sainte-Chapelle. 

Este situată în ansamblul Prefecturii de Poliţie a Parisului, în interiorul Castelului Conciergerie. Din acest motiv ţi se controlează la poartă lucrurile ca la aeroport şi treci printr-o poartă care detectează metale. Biserica în două nivele este pe bună dreptate una din bijuteriile goticului francez.  A fost construită la ordinul lui Ludovic cel Sfânt la mijlocul secolului al XIII-lea. Se spune că are cele mai frumoase vitralii din lume. Trebuie să o vizitezi numai când este soare şi noi am avut norocul ăsta, am fost pe la 5 după amiaza. Trebuie să ai şi un aparat foto special, nu bietul meu Minolta 10f Autofocus. Am cumpărat un breloc cu imagini ale bisericii. Acest monument nu trebuie să scape vizitatorilor Parisului, cu toate că este ascunsă într-o clădire publică.   

După ce poposim la McDonald’s să mâncăm ceva şi să bem o bere. Una din marile probleme este unde să ne satisfacem necesităţile. Sunt în Paris locuri cu fisă sau pisoare cu plată. Locul nostru favorit este Mc Donald’s, curat şi unde nu te întreabă nimeni de sănătate. În situaţii speciale apelam şi la bistrouri.

Cu vaporaşul pe Sena - Parisul noaptea

Seara la ora şase suntem pe cheiul din faţa Turnului Eifel. Ne îmbarcăm în vaporaşul. Nu sunt faimoasele Bateaux Mouche, dar vaporaşul are o punte pe care stăm pe bănci. O tânără franţuzoaică slabă şi brunetă, cam urâtă, dar extrem de simpatică se prezintă şi începe să ne vorbească despre croazieră. Cu multă nonşalanţă trece sucesiv prin franceză, engleză, germană şi italiană pentru a ne prezenta traseul. Ca orice parizian are darul gazdei perfecte şi aplombul de clochard

Deci plecăm din faţa turnului Eifel. Pe stânga se află esplanada Trocadero din faţa Palatului Chaillot.  Trecem pe sub podul Iena de aici primul pod întâlnit este Debilly. Lângă el se află Muzeul de Artă Modernă. 

Ajungem la Pont D’Alma. Aici a avut loc nefericitul accident al Prinţesei Diana, în tunelul ce subtraversează Sena. Ajungem la cheiul lui Bateaux Mouche pe stânga. 

Trecem pe sub Pont des Invalide şi pe stânga se vede ansamblul Grand Palais şi Petit Palais în stil Napoleon al III-lea. 

Trecem acum pe sub cel mai frumos pod al Senei pariziene, Pont Alexandre III, cu statui aurite ce simbolizează Franţa Republicană şi Rusia Imperială, ca urmare a tratatului dintre Consulul Bonaparte şi Ţarul Rusiei.  

Ajungem la Pont de la Concorde. În dreapta se află Parlamentul şi în stânga este Place de la Concorde. 

Trecem pe sub Pont Solferino şi în stânga se vede Muzeul D’Orsay. 

Trecem pe sub Pont Royal şi Caroussel. În stânga se înalţă zidurile Palatului Louvru. Pe stânga se află Ecole de Beaux Arts şi Institutul şi trecem pe sub Pont des Arts. 

Ajungem la Ile de la Cite şi o luăm pe braţul din stânga. Trecem pe sub Pont Neuf şi pe dreapta pe insulă se văd zidurile castelului Conciergerie, vechiul palat regal, unde au fost închişi înaintea decapitării Ludovic al XVI-lea şi Maria Antoaneta. 

Trecem pe sub Pont Notre Damme şi D’Arcole. În stânga se vede Primăria Parisului. 

Ajungem la Pont Louis între Ille de la Cite şi insula St Louis. Tocmai apune soarele şi ghida ne sfătuieşte să facem o poză cu Notre Damme, imagine superbă. Aceasta a fost călătoria pe Sena!

După croazieră ne îmbarcăm în autocar şi facem un tur al Parisului noaptea. Mă amuz foarte tare când o aud pe ghidă, nemţoaică, povestind de turnul Aifăl, deci vezi Doamne, operă tipic germană! Au şi nemţii contribuţia lor pariziană zic ei, dar cred că Gustave Eiffel a fost alsacian şi asta nu înseamnă că era neamţ. Mergem prin faţa studioului TV M6 şi pe Rue de Faubourg St Honore unde se află casele de modă. Ajungem la Arcul de Triumf de unde avem o vedere splendidă asupra Bulevardului Champs Elysee noaptea.