Ploieșteni călători în timp și spațiu

Tocmai am terminat volumul  Ploieșteni călători în timp și spațiu cu amintirile canadiene ale lui Dan Costineanu.  Observ că o grămadă de ploieșteni și-au găsit în Canada o nouă patrie din motive de petrol. Cum sunt o grămadă de colegi în Canada de la institutul unde am lucrat,  pe motiv de Candu Nuclear.

Noul volum de amintiri ploieștene are 16 autori pe care editorul volumului, Matrius Bâzu ne-a strâns să relatăm despre Ploiești și despre călătoriiile noastre. Este o carte de memorii fără pretenții de scriitor. Apropo, am scris la o postare a lui Stelian Tănase care are o carte de memorii despre copilăria sa: Sunt un copil la Războiului Rece menționând că este o copilărie similară cu a mea, iar autorul m-a invitat să scriu și eu una. Am scris că n-am talent, dar un nene m-a apostrofat că e imposibil ca numărul de scriitori să-l depășească pe al cititorilor. Dacă te iei după estimarea tristă a lui Mircea Cărtărescu în România nu am fi decât vreo 50000 de cititori. Cred că estimarea este falsă, s-ar putea adeveri la cititorii cărților sale? Este o criză a scriitorului român și în general a literaturii. În România nu mai sunt scriitori de succes, cum era pe vremuri Petru Popescu și mai ales Marin Preda!

Revenind la cartea noastră, scrisă de ploieșteni, ei sunt în majoritate din zona tehnică sau științifică. De fapt liceul nostru, dar și cei de la Liceul 2 cultivau excelența la matematică sau la fizică. Dacă mă gândesc campionul de la Caragiale, Basarab Nicolescu, el a fost premiant și la olimpiada de matematică, dar și la limba română! Citindu-i pe autorii prezentului volum observ că amintirile sunt onorabil scrise, dovadă că am avut și buni profesori de limba  și literatura română.

Sunt și personalități ploieștene din zona literară și artistică care s-au remarcat, dacă mă gândesc la Răzvan Vasilescu, fiul simpaticului nostru profesor de matematică Chichiplan, actor important în filmul și scena românească, sau la prietenul meu parizian Julian Negulesco, afirmat în filmul și teatrul francez.

Cam toți sunt ploieșteni, mândri de origine și de locul unde au crescut. Există un orgoliu de a fi ploieștean. Mai remarc un simț al umorului propriu ploieștean, moștenire de la patronul spiritual al orașului și al liceului nostru, Ion Luca Caragiale. Mă gândesc la tribuna ploieșteană a suporterilor echipei Petrolul care aveau umor și nu încrâncenare plină de înjurături. 

Suntem cam toți din generația mea și a celor apropiate, copii ai Războiului Rece. Am beneficiat de protecția familiei a părinților. În vremurile grele ale anilor 50 ne descurcam cu ajutorul rudelor de la țară, când pâinea era încă pe cartelă. Sunt și cei din generații cu 5-10 ani mai mari care au suportat discriminării sociale. Din fericire în perioada adolescenței mele prigoana asta socială s-a estompat. Dar îmi amintesc în vremea școlii elementare pe la începutul anilor 60 când trebuia să completăm diverse formulare în care trebuia să spunem ce politică au făcut părinții înainte de 23 august 1944. 

Acum ceva despre autori. 

Primul pe care l-am remarcat a fost Jean Wolff, coleg de Caragiale cu 10 ani mai mare. I-am comparat memoriile cu cele ale lui Dorian Galbinski - Galor, emigrat și el în Israel. Galbinski a stat puțin în Israel, suficient să facă Războiul de 6 zile din Israel. A avut șansa să plece la Londra la BBC devenind cel mai vechi redactor al secției române. Jean Wolff a emigrat târziu, prin 1988, dar și el nu a rămas mult timp în Israel. În afara unor motive de familie bănuiesc că nu s-a adaptat la clima deșertică cu călduri insuportabile. La fel cum doamna doctor Magdalena Konate, după decesul soțului din Mali s-a reîntors la Ploiești. Americanii cu un anume statut social se retrag și ei la bătrânețe în Florida, unde este cald și suportabil. La fel cum europeni din Nord, englezi, scandinavi fac același lucru retrăgându-se în sudul Italiei, ala Franței, al Spaniei. La fel știu că români se gândesc să trăiască iarna prin insulele grecești.

Am remarcat spiritul aventurier și curajul colegei de generație Dora Roman care a plecat să lucreze în Italia, sau cu Dan Costineanu care a avut o tentativă de a deveni canadian, dar a renunțat, lucrând însă pentru o firmă canadiană în România.

Cel mai umblat prin lume a fost colegul de generație Ion Lăzăroiu. În calitate de expert în comerț exterior, dar și ca ambasador prin America  Latină a colindat lumea. 

Mi-au trezit nostalgia evocarea cinematografelor ploieștene a lui Mihai Bogdan Dabija pentru că am umblat prin aceste cinematografe încă din prima copilărie, m-am îmbrâncit la Cei 7 magnifici la Cinemascop.

M-am bucurat la evocarea făcută de Bogdan Stoicescu a lui Florin Dumitru, unul din cei mai importanți muzicieni pop rock ai României în anii 60-70. Bateristul de la Mondial, Phoenix și FFN mi-a fost prieten în copilărie, era cu doi ani mai mare, locuia pe strada paralelă cu a mea, unde stăteau nașii mai. Era de atunci  un tip dezghețat, un mic clochard în devenire! 

Am citit și viziunea conservatoare a canadianului Adrian Dăscălescu, împărtășită de alt conservator, editorul acestui volum, Marius Bâzu. La unele considerații sunt de acord, energia zisă verde nu poate rezolva nevoile de energie a lumii. O spun ca specialist în energia nucleară, hulită de ecologiștii prost informați. 

Foarte bună rememorarea Ancăi Cunnigham, presupun că nepoată a lui Marius Bâzu. Pentru că această adolescentă pe atunci a trăit cea mai teribilă epocă a finalului ceaușismului cu cozile infernale la mâncare care animalizau pe oamenii disperați. Am trăit această epocă într-un cartier piteștean proletar, unde oamenii  deveneau neoameni la aceste cozi. Așa că nostalgia după acea epocă la unii mă scoate din sărite. 

Eu nu mai sunt ploieștean din 1972, anul nașterii unuia dintre autori. Profesia mea m-a făcut de 46 de ani locuitor în orașul lui Dobrin, Pitești. Dar prima dragoste nu se uită și am rămas petrolist!

Cartea mi-a stârnit nostalgiile epocii, pregnante fiind amintirile din Liceul Ion Luca Caragiale. Este decizia mamei să devin caragialist, cînd liceul proxim unde au învățat majoritatea colegilor de elementară este concurența, adică Liceul 2, A Toma. Nu regret niciun moment această decizie maternă, dată fiind calitatea excepțională a profesorilor liceului nostru.

Mă bucur că Marius Bâzu nu a fost sectar și printre autori sunt și colgi de la actualul Colegiu Național Mihai Viteazul. 

Cartea asta merită citită de ploieșteni, dar nu numai. Se încearcă să se readucă în memorie adolescența noastră și asta este frumos!