Cărţi de vacanţă 4 Miracolul revoluţiei de Stelian Tănase

Această carte este dedicată miracolului întâmplat în 1989 soldat cu prăbuşirea comunismului în Europa de Est. 

Stelian Tănase face o retrospectivă pe ţări a evoluţiei comunismului în lagărul socialist în deceniul 9.

Începe cu URSS unde vechea gardă conservatoare care-şi începuse activitatea în anii marilor epurări din anii 1937-38 începe să dispară fizic.

Leonid Brejnev, autorul doctrinei suveranităţii limitate, cel care zdrobise Primăvara de la Praga în 1968 moare şi este înlocuit de Iurii Andropov, ambasadorul sovietic de la Revoluţia maghiară din 1956 şi şeful KGB. Şi el nu apucă nici doi ani şi moare fiind înlocuit de Cerneneko care se duce şi el spre cele veşnice.

În locul acestor bătrâni decrepiţi în fruntea PCUS apare Mihail Gorbaciov, un om tânăr pe atunci, care se deosebeşte fundamental de antecesori. El refuză intervenţionismul armatei URSS în treburile celorlalte ţări comuniste şi dă semnalul care duce la prăbuşirea acestor regimuri în speranţa unei reformări a comunismului cu perestroika şi glaznosti. Atitudinea acestui comunist, complet deosebit de modelul stalinist dă semnalul care conduce la miracolul din 1989.

Dar totul începe cu vreo 7 ani înainte de instalarea lui Gorbaciov. În 1978 la Vatican este înscăunat Papa Woitila, Ioan Paul al II-lea, un polonez. Acesta este semnalul care declanşează criza poloneză, care conduce la Solidarnosc, sindicatul liber polonez, care contestă regimul şi establishmentul comunist. Se declară legea marţială în 1981, Solidarnosc este interzis, iar generalul Jariuzelski preia puterea. Suntem încă în vremea lui Brejnev, care n-are curajul intervenţiei armate sovietice şi-l pune pe Jaruzelski să declare legea marţială. O intervenţie rusească ar fi fost catastrofală  cu un posibil război de gherile şi replici ale armatei poloneze. 

Mai este şi prezidenţiatul american al lui Reagan care denumeşte URSS ca imperiul răului şi declanşează Iniţiativa de Defensivă Strategică (SDI), care pune ursul bolşevic în imposibilitatea de a ţine pasul cu această noutate strategică. Toate aceste premise coroborate vor conduce la miracolul anului 1989. 

Stelian Tănase ia pe rând fiecare ţară cu specificul ei.

Polonia este cea mai activă şi importantă în prăbuşirea comunismului.

Cehoslovacia este normalizată şi este condusă de stalinistul Husak.

Ungaria lui Janos Kadar a experimentat cu succes gulash comunismul care aduce ungurilor prosperitate şi o anumită cooperaree cu regimul.

RDG este sub conducerea altui stalinist Honecker. RDG este o gogoriţă inventată de bolşevici, este trofeul de război, o halcă de Germanie comunistă. Aici STASI, securitatea germană este cea mai eficientă.

Bulgaria îl are pe Jivkov care se adaptează cu fiecare lider sovietic. Jivkov este în fruntea comuniştilor bulgari din vremea lui Hruşciov, din 1954!

În Albania a murit Enver Hodja, dar urmaşul Ramiz Alia  continuă izolaţionismul albanez. 

În Iugoslavia Tito moare în 1980. Urmaşii lui încearcă să păstreze unitatea acestei republici federale, dar liderul sârbilor, Miloşevici alege confruntarea etnică şi după prăbuşirea comunismului în estul Europei, Iugoslavia se sparge în bucăţi. Doar frica de sovietici îi mai ţinea împreună. 

În fine ultimul lider comunist este Ceauşescu care transformă Revoluţia română într-o înfruntare sângeroasă.

Acum privind retrospectiv după 23 de ani cine mai sunt liderii care au condus această revoluţie anticomunistă?

Gorbaciov după spargerea în bucăţi a Uniunii Sovietice a devenit un particular care este invitat la conferinţe.

Lech Walesa a fost un preşedinte controversat al Poloniei şi acum trăieşte în anonimitate.

RDG s-a unificat cu Germania de vest şi Cancelarul Germaniei este o estică Angela Merkel.

Cehoslovacia s-a destrămat în Cehia şi Slovacia, Havel, primul preşedinte al Cehoslovaciei  libere de comunism a murit de câţiva ani. Slovacia a adoptat şi ea moneda Euro.

În Ungaria mai este în fruntea ei unul din liderii schimbării, tânărul pe atunci Viktor Orban.

În Bulgaria protagoniştii schimbării lui Jivkov sunt demult istorie.

În Albania este un guvern necomunist ţara a început să trăiască mai bine.

Iugoslavia este o amintire, Miloşevici a murit în puşcăria Curţii Internaţionale de Justiţie.  Slovenia este cea mai prosperă ţară fostă comunistă, Croaţia tocmai intră în UE, Bosnia Herţegovina s-a pacificat dar nu se ştie cât, Muntenegru are Euro ca monedă, Macedonia are probleme cu numele ei cu Grecia şi a apărut şi o ţară nouă Kosovo, dominată de etnicii albanezi, iar Serbia vrea să facă pace cu trecurtul şi să adere la UE. 

Şi acum şi România! 

Cel care ne-a anunţat căderea lui Ceauşescu, poetul Mircea Dinescu este un prosper om de afaceri, Ion Caramitru este directorul Teatrului Naţional.

Omul care a pus mâna pe putere şi a declanşat groaznicele evenimente în vara lui 1990, Ion Iliescu a fost de trei preşedinte şi acum este un particular, onorific preşedinte al PSD, urmaşul FSN-agentură KGB!

Cu tristeţe am constatat că liderii produşi de România care au adus-o  în NATO şi UE sunt mai mult sau mai puţin copii ale lui Ceauşescu!

Iliescu, fost activist de partid a folosit aceleaşi metode cu Ceauşescu în 1990 pentru a reprima opoziţia. 

Constantinescu, un autentic democrat, a avut şi el marota de important lider regional în zona de sud est cum pretindea şi Ceauşescu. 

Copia cea mai sinistră este Băsescu. El a avut nemernicia să se declare admirator al lui, cică al primilor săi 10 ani! A vrut şi el să fie un tiran luminat şi a naufragiat ca un dictator de carton, cu rictusul său hlizit şi cu mefienţa tipic ceauşistă faţă de popor!

Revoluţia a fost un miracol, au fost victime şi martiri, azi o ducem infinit mai bine decât în iunie 1989, ultimul meu concediu la Marea Neagră pe bilet de sindicat. 

Între timp am petrecut şi m-am pe malul tuturor mărilor calde şi a oceanului care mărgineşte Europa. Am fost în Grecia, Turcia, Italia Franţa, Croaţia, Slovenia, Spania şi Portugalia. Dragii mei merită, să mergi la mările calde ale Mediteranei!

Cine uită viaţa disperată din ultimii ani ai dictaturii comuniste şi are nostalgia acelor ani, fie a uitat, fie este prost sau poate chiar ticălos!

P.S. Ce mă enervează la cărţile lui Stelian Tănase este superficialitatea documentării. La cărţi de istorie czum este aceasta sunt de neacceptat chiar dacă s-ar putea să fie de vină formaţia mea inginerească. Este adevărat că atunci internetul nu exista atunci când a fost înscrisă cartea. De exemplu  tot repetă de invazia sovietică şi a pactului de la Vrşovia în 21-22 august 1968, ori invazia s-a produs în noaptea de 20 spre 21 august 1968. Culmea că vorbeşte de mitingul lui Ceauşescu din 21 august, dar o ţine cu al lui, 21-22, probabil că se gândeşte la prăbuşirea lui Ceauşescu din 1989!  

Cărţi de vacanţă 3 The Caspian Gates de Harry Sidebottom

Această carte citită în original am găsit-o la gazda greacă din Parga, care avea oaspeţi şi englezi şi aceştia probabil îşi lăsau unele cărţi, de care am profitat şi eu. 

Harry Sidebottom este scriitor şi istoric englez şi este autorul seriei Warrior of Rome unde sunt evocate evenimente din secolul al III-lea d. Cristos. Este epoca unor împăraţi fără mari realizări din aşa numită Criză a secolului al III-lea. 

Suntem în 262 AD şi personajul  principal al romanului este Ballista, un militar roman important, personaj fictiv, care are o grămadă de aventuri. Ballista este din tribul Anglilor, locuitori ai peninsulei daneze, de unde vor migra în Insula Britanică şi vor da numele englezilor.

Prima parte a romanului are loc într-o arie care mi-a fost cunoscută cu ocazia vacanţei din Turcia la Kusadasi. 

Ballista se află în cetatea Efes pe malul Egeei, pe acea vreme, acum departe de mare din cauza aluviunilor şi retragerii mării. Are loc un puternic cutremur care distruge  marea metropolă asiatică de cam 250000 de locuitori.  Dar o nenorocire nu vine singură şi Efesul este atacat de corăbiile goţilor, un fel de normanzi avant la lettre. Ballista îşi duce familia soţia şi copii la Prienne cetatea de  pe muntele paralel cu insula Samos. Familia urmează să revină în Sicilia, unde acesta are o proprietate. Deja Prienne nu mai este port, aluviunile râului Meandru  l-a îndepărtat de mare. 

Ballista pleacă la Milet, alt oraş celebru al antichităţii care era port la Egee pe acea vreme, azi nu mai este!

El organizează apărarea la atacul goţilor şi milesienii îi înving pe goţi. Lovitura de graţie le este dată la Dydima, la Templul lui Appolo 

Împăratul Gallienus îl trimită în Caucaz într-o misiune la regii din zonă. În marea Neagră trirema este interceptată de goţi, dar scapă datorită unei furtuni.

Ajunge în regatul Iberiei, în zonă are inamici pentru că a înfrânt şi ucis un fiul unui rege vecin Iberiei. Fosta soţie, fiica regelui Iberiei se înamorează de Ballista şi începe o relaţie intimă plină de năbădăi din care Ballista era să fie ucis de fratele prinţesei care vrea să devină regele uzurpator al Iberiei. Misiunea romană repară fortăreaţa care controlează trecătoarea numită Porţile Asiei care este asediată de alani. Ballista trece printr-o grămadă de aventuri se întâlneşte cu fiul şahului Persiei, cu care Ballista dăduse bătălii. El îi ajută pe persani să-i învingă pe barbarii alani care au trecut Porţile Caspicei ca să-l ajute pe uzurpatorul tronului iberian.

Îşi recuperează echipa şi se reîntoarce la Roma cu prestigiul şi mai mare!

O carte plăcută care evocă locuri antice vizitate de mine!

Cărţi de vacanţă 2 Ceka - Politia politica a lui Lenin de George Leggett

Cartea istoricului englez George Legget este o importantă contribuţie la studiile de sovietologie. Este scrisă în 1986, dar are şi o postfaţă actualizată prin 1995. 

Istoricul englez încearcă să înţeleagă mecanismele revoluţiei leniniste şi raţiunea acestei poliţii politice. 

CEKA este prescurtarea de la Comisia Extraordinară Panrusă pentru Combaterea Contrarevoluţiei şi a Sabotajului. Ceka a fost înfiinţată de Lenin la sfârşitul lui 1917 imediat după ce a reuşit lovitura de stat bolşevică prin care a luat puterea în Rusia la Petrograd în 7 noiembrie 1917. 

Este o carte istovitoare privind această organizaţie criminală secretă cu care bolşevici au reuşit să neutralizeze pe toţi adversarii. La noi ea s-a reprodus în Securitate.

Nu pot acum să-mi explic cum au reuşit bolşevicii să manipuleze pe ruşi încât să ia puterea, să o menţină şi să  chinuie timp de 70 de ani această ţară. 

Cartea încearcă să ne dea o explicaţie.

Şeful CEKA şi fondatorul ei a fost Feliks Edmundovici Dzerjinski, un polonez cu ascendente nobile, revoluţionar hotărât şi dedicat. Această organizaţie represivă şi criminală  avea puteri de cercetare, investigare, judecare şi execuţia adversarilor revoluţiei. Au pierit nenumăraţi oameni nevinovaţi, unii cekişti s-au dovedit a fi criminali de drept comun şi când Lenin a fost sigur că regimul său este stăpân pe situaţie, a desfiinţat-o şi a reînfiinţat-o sub numele NKVD, cu puteri şi atribuţii mai reduse, dar şi-a păstrat acelaşi comportament subiectiv şi ilogic şi mai ales represiv şi criminal.

Ce este interesant este faptul că toţi liderii CEKA sunt arestaţi şi executaţi în marea epurare dementă a anilor 1937-1938 ordonată de Stalin. Se pare motivul dispariţiei acestor lideri ai revoluţiei bolşevice, nu numai lideri cekişti este faptul că Stalin nu a fost prezent la Asaltul Palatului de Iarnă care era un mare complex şi frustrare şi s-a răzbunat omorând pe toţi camarazii lui Lenin.

Este o carte care trebuie citită de cei interesaţi de fenomenul comunist şi de caracterul său criminal!  

Cărţi de vacanţă 1 - Zen de Mircea Cărtărescu

În vacanţa din Grecia mi-am luat trei cărţi groase de citit.

Dar cum se întâmplă, am mai citit una acolo şi am început o carte poliţistă, pe care mi-am propus să o citesc cumva până la capăt!

Pentru a nu încurca borcanele am să fac separat comentariile despre cărţile citite.

Prima carte pe care am început să o citesc deja de acasă şi apoi pe drum spre Grecia, pe urmă şi pe plajă a fost jurnalul lui Mircea Cărtărescu, Zen.

Acest jurnal de scriitor acoperă perioada 2004 - 2010.

Jurnalul are mai multe etaje, unul literar, altul despre viaţa sa personală, apoi despre reacţiile literare şi culturale privind cărţile sale.

Mircea Cărtărescu este probabil cel mai important scriitor din actualitatea noastră literară. Este cel mai tradus şi a fost propus pentru Premiul Nobel.

M-a interesat în jurnal despre cum scrie, care îi sunt problemele. Cea mai interesantă parte a jurnalului este cea despre scriitorul Mircea Cărtărescu, despre cum scrie. Este şi cea mai literară parte a jurnalului. Perioada jurnalului corespunde şi cu frământările legate de scrierea părţii a treia a trilogiei romaneşti său Orbitor.

Scriitorul este obsedat de acest lucru, celelalte preocupări şi obligaţii profesionale nu-i permit în opinia sa să scrie să se dedice exclusiv scrisului. În această perioadă scriitorul scrie articole de opinie în Jurnalul Naţional şi apoi în Evenimentul Zilei, dar şi la revista Elle. Reuneşte aceste povestiri în cel mai mare succes al său comercial care apare la Humanitas şi se numeşte: "De ce iubim femeile". Scriitorul are şansa unei burse DAAD la Castelul Solitude, lângă Stuttgart. Aici reuşeşte să înceapă şi să finalizeze Orbitor - Aripa dreaptă. Cărtărescu este un utilizator al computerului, dar el scrie într-un caiet, este un scriitor clasic care scrie cu pixul pe hârtie. Coperta are reprodusă un fragment din jurnalul scris de mână. Nu ne dezvăluie dacă îşi redactează la computer scrierile sau le dă pur şi simplu unei editoare-fostă dactilografă. În aceeaşi perioadă îi mai apare şi Frumoasele străine, care mie mi-a plăcut îndeosebi. Are Mircea Cărtărescu un talent aparte să facă literatură din diverse evenimente ale experienţelor sale de viaţă.

Mircea Cărtărescu ne povesteşte şi despre viaţa de cuplu cu poeta Ioana Nicolae, soţia sa cu care are un al doilea copil, pe micuţul Gabriel. Aceştia îl însoţesc pe scriitor în toate stagiile sale, la Universitatea din Viena, la Solitude sau la Freie Universitat din Berlin.

Scriitorul înregistrează traducerile la cărţile sale prin toată Europa şi de asemenea şi în Statele Unite unde sunt foarte greu publicaţi scriitorii străini. 

Mircea Cărtărescu este însă un mare orgolios şi un vanitos, cum am remarcat că sunt cam toţi scriitorii!

Îl ulcerează şi-l umple de venin orice critică adusă cărţilor sale. Nu scapă ocazia să-şi înţepe toţi colegii de literatură. Are puţin prieteni congeneri, în special cei trecuţi în eternitate Nino Crăciun şi Mircea Nedelciu.

Ajunge în relaţii cordiale cu editorul său Gabriel Liiceanu cu care ajunge la formula Gabriel - Mircea. Este cumva normal,Mircea Cărtărescu este una din găinile de aur ale editurii Humanitas, printre cei mai bine vânduţi, alături de Neagu Djuvara şi Lucian Boia. Ne mărturiseşte că Nicolae Manolescu îl numeşte ca fiind cel mai important scriitor post-belic. Am rezerve aici, păi ce ne facem cu Marin Preda, Nichita Stănescu,  sau Nicolae Breban?

Se lamentează privind resursele financiare, dar aceasta este o ipocrizie, este cel mai vândut scriitor român, are o grămadă de traduceri şi aici se plânge că nu ştie când primeşte drepturile de autor. O întâmplare din Germania ni-l arată ca scriitor invitat să citească şi cât de necruţător este cu contabilul, care trebuie să-i dea banii ce-i revin de la bilete. Se enervează când un neamţ îi face un cadou un obiect în care găseşte 100 de Euro, se lamentează că este tratat ca un milog! Cu toate acestea dintr-un premiu literar intern îşi cumpără o Toyota şi are bani să-şi facă o vilă în Băneasa.

Cea mai mare obsesie, care-i întunecă raţiunea este iluzia Nobel. Are şi reacţiile cunoscute la primirea Nobelului "românesc" al Herthei Muller. Aceasta nu scapă ocazia să îl acuze, pe nedrept, că a fost favorizat de regimul comunist. Cărtărescu a fost un oarecare profesor de limba română şi doar după Revoluţie şi-a dat doctoratul şi are un post de conferenţiar la Literele Universităţii Bucureşti.

Are cinismul să recunoască faptul ca susţine un dictator, pe Băsescu, în publicistica din Evenimentul Zilei.

Cel mai tare m-a întristat că are obsesia de a părăsi ţara, Bucureştiul i se pare murdar, ţara neîncheiată. Este fascinat de a se stabili în Germania. Dar evocă verile superbe la Geoagiu, de unde este soţia! I-aş da un sfat, este ieftin să-şi caute o casă prin Grecia, clima este extrem de potrivită, este mai mult cald decât în Germania, viaţa este ieftină şi grecii sunt simpatici.

Cartea este interesantă, pasionantă, Mircea Cărtărescu are curajul să se expună, aproape fără ascunzişuri, cititorului!

Jazz la Filarmonica Piteşti

Astă seară am avut plăcerea unui concert de muzică americană, inclusiv americanul nostru din jazz Johnny Răducanu.

La reuşita acestui concert şi-a adus o contribuţie esenţială grupul Trio CONTRASTE. Acest grup este format din pianistul Sorin Petrescu, percuţionistul Doru Roman. timişoreni şi cu flautistul Ion Bogdan Ştefănescu, bucureştean,. Ei au cântat piese de jazz acompaniaţi şi de orchestra Filarmonicii Piteşti condusă de dirijorul Tiberiu Oprea.

Şi au cântat cu mult folos muzică de jazz de autori americani.

S-a cântat Dave Brubeck, Gershwin, Claude Bolling, Leroy Anderson, Friedrich Gulda şi Mike Mower.

http://youtu.be/apcx8yaVG44

Porgy & Bess

Sorin Petrescu ne-a cântat la pian, Ionuţ Ştefănescu la flaut, iar Doru Roman la toate instrumentele de percuţie: baterie, xilofon, tobe de mambo şi alte instrumente de percuţie.

 http://youtu.be/w3h8b1Rzlns

Plink Plank Plunk de Leroy Anderson Filarmonica Piteşti

Am ascultat şi compoziţia lui Răducanu Mâinile olarului. Johnny Răducanu a fost cântat în din nou la bis Jocul ţambalelor unde pianul şi xilofonul se completau reciproc.

Ultimul bis a fost Mambo, din West Side Story de Leonard Bernstein.

A fost o seară antrenantă.

Poza finală cu Trio Contraste a fost din nefericire un clip video pe care vi-l dăruiesc.

A doua seară la conacul Lipatti

Dacă marţi 11 iunie a fost prima seară la conacul de la Fundăţeanca, miercuri am revenit. 

Vremea foarte urâtă dimineaţa a fost  generoasă după amiaza şi am avut o superbă seară de vară cu muzică bună.

Ca de obicei doamna Saviana Diamandi a făcut o prezentare a programului în care a dominat Franz Liszt, dar nu numai.

Saviana Diamandi

Domnia sa s-a concentrat pe cele trei sonete de Pertarca, care ai-au fost izvor de inspiraţie lui Lizt în compoziţia sa muzicală pentru pian. Ne-a şi tradus aceste sonete care vorbesc despre dragoste, despre viaţă şi Dumnezeu.

Denisa Partenie

Ca de obicei, în deschidere ne-a cântat o debutantă, de această dată fiind domnişoara Denisa Partenie care a interpretat Liszt - Rapsodia Spaniolă, inspirată compozitorului de călătoria prin Spania şi Portugalia în 1845 cu dificultăţi tehnice la care tânăra interpretă a făcut faţă cu succes!

Sergiu Tuhuţiu

A urmat la fel de tânărul Sergiu Tuhuţiu, pianist cu premiu la St. Petersburg, masterat la Cluj şi activitate în prezent la Londra. 

Programul său s-a deschis cu o Pavană de George Enescu. Pavana este cum ne spunea domana Diamandi o compoziţie mai solemnă ca păunul după numele căruia este inspirată.

A urmat Studiu transcendental de Liszt.

Tuhuţiu a continuat programul apoi cu Sonata nr. 31 de Beethoven, pe care am filmată şi cu imagini şi sunete din ambiemtul conacului Lipatti.

Sergiu Tuhuţiu Sonata nr 31 Beethoven

Sergiu Tuhuţiu ne-a încântat apoi cu cele 3 sonete după Petrarca de Franz Liszt.

Finalul programului l-a constituit Sonata nr 3 de Chopin în care este inclus faimosul Marş Funebru în partea a 3-a. Acesta este nelipsit la toate înmormântările solemne cu oameni de stat în care fanfara ne interpretează marşul lui Chopin.

Sergiu Tuhuţiu Sonata nr 2 Chopin marş Funebru

 Surpriza a venit la sfârşit în care Sergiu Tuhuţiu ne-a oferit ca bis cele două bucăţi interpretate la ultimul său 

concert de la Besancon, în 1951 al lui Dinu Lipatti.

Primul bis a fost Ala turca de Mozart, parcă dedicat acum de Tuhuţiu protestatarilor din piaţa Taksim, de la Istanbul !

Ultimul bis, premonitor şi sfâşietor a fost Isus mă iubeşte de Johann Sebastian Bach!

A fost o seară magic finalizată cu patiserii şi cu vinul Conu' Alecu!

Eu şi Sergiu Tuhuţiu

Din nou la conacul Lipatti

Saviana Diamandi cu mine

Saviana Diamandi

Proiectul muzical cel mai important al judeţului Argeş revine!

Doamna Diamandi, domnul Ilie Maşala şi profesorul Baidan continuă proiectul Serile Lipatti.

Astă seară, 11 iunie, am avut ocazia să ascultăm muzică bună în ambianţa specială a conacului Lipatti!

Alexandru Ţală

Mădălina Paşol

Doamna Diamandi, ca de obicei ne-a prezentat programul şi protagoniştii, muzica prezentată este din literatura clasică, romantică şi impresionistă.

În această seară am avut în preambul pe Alexandru Ţală, un tânăr pianist de 17 ani, premiat în Franţa care ne-a prezentat un program extrem de interesant. 

Tânărul pianist ne-a interpretat Liszt - Studiu de concert şi Debussy - Trei preludii: 1. Focuri de artificii, 2. Fata cu părul bălai, 3. Menestrelii.

C. Debussy Fata ciu părul de in interpretată de Alexandru Ţală

Tânărul pianist are forţă şi personalitate şi a încântat auditoriul.

A urmat momentul principal al serii concertul pentru pian al doamnei Mădălina Paşol, rezidentă în Germania. Mădălina Paşol ne-a mărturisit că a pregătit un program cu piese interpretate la ultimul concert de la Besancon al lui Dinu Lipatti, exprimându-şi şi emoţia faptului că se află în casa lui Lipatti şi cântă la pianul Bechstein al lui Lipatti.

Şi a urmat un program de mare fineţe artistică şi Mădălina Paşol şi-a manifestat măiestria şi excelenţa interpretativă.

A debutat cu Mozart - Sonata în la minor K310.

Mozart Sonata în la minor K310 - andante cantabile în interpretarea Mădălinei Paşol

Au urmat două Impromptu - în mi bemol major D899, nr 2, şi cel în sol bemol major D899, nr. 3 de Franz Schubert.

Am ascultat ultimul Impromptu stând afară în ambientul magnific de la Ciolceşti - Fundăţeanca pe o vreme de furtună şi cu ambient de cântec de păsărele. Au fost momente de magie şi de atmosferă de o mare frumuseţe  pe care vi le împărtăşesc.

Franz Schubert Impromptu în sol bemol major D 899 nr.3 în interpretarea Mădălinei Paşol

Doamna Paşol ne-a interpretat Alborada del gracioso de Maurice Ravel şi în final Valsul din opera Faust S407 de Franz Liszt după Gounod.

În final, prin efortul organizatorilor am băut un pahar de vin Conu Alecu şi am mâncat delicioase patiserii fine!

Organizatorii ne oferă a adevărată atmosferă boierească la conacul Lipatti. 

Mădălina Paşol şi cu mine

Nostalgia de Mircea Cărtărescu

Anul acesta Editura Humanitas a reeditat acest volum de Mircea Cărtărescu cu prilejul a 20 de ani de la prima ediţie a cărţii.

Este un volum de povestiri, nuvele. Impresia mea este că cele două povestiri - nuvele consistente ale cărţii ar conţine punctul de pornire al ciclului de romane "Orbitor".

Eu am citit cartea împrumutată de la Biblioteca Judeţeană şi are defectele cărţilor din acea vreme, fiind foarte prost legată, prima pagină din povestirea REM lipseşte. În imagine puteţi vedea coperta cărţii citite de mine! 

Prima povestire din acest volum, Ruletistul este într-un stil realist despre acel joc extrem de periculos numit Ruleta Rusească, în care un jucător, primeşte un revolver cu butoi în care se află un glonte. El şi-l îndreaptă spre cap şi trage. Dacă nu are noroc creierii împroaşcă de jur împrejur. 

Ruletistul lui Cărtărescu are un noroc diabolic şi forţează norocul, folosind pe rând 2 până la 5 gloanţe. Se pregăteşte pentru o finală când toate cele 6 orificii ale butoiului revolverului sunt pline de gloanţe! Norocul său este că în momentul concursului are loc un cutremur şi ruletistul scapă nevătămat, dar moare de inimă, ameninţat de un infractor cu un revolver fără gloanţe!

A doua povestire este Mendebilul. Aflu că fiica din clasa a VII-a a unui prieten a studiat această povestire, deci Cărtărescu este deja un autor canonic în sistemul şcolar. 

Mendebilul conţine amintiri din prima copilărie a autorului de pe Şoseaua Ştefan cel Mare. Spre final povestirea, simpatică alunecă spre fantastic.

Însă următoarele două povestiri Gemenii şi mai ales REM sunt în esenţă fantastice. În ele amintiri din copilărie şi adolescenţă ale lui Cărtărescu amestecate cu tot felul de fantasmagorii care fac aceste nuvele extrem de greu de citit. Întâlneşti amintiri care sunt şi pentru mine comune cu autorul care este mai tânăr cu 7 ani, dar se amintesc mai ales de titluri de filme. Filmul era o chestie extrem de populară în vremea anilor 50-60-70. În anii 80 filmele occidentale nu se mai difuzează şi lumea trece pe videocasete.  Am înţeles de ce mulţi declară pe Cărtărescu ca un autor dificil de citit în ciclul Orbitor. Şi aici amestecul de amintiri şi de vertijuri fantastice. 

Ultima povestire din Epilog este Arhitectul, care după mine este cea mai simpatică şi amuzantă, cu toată că ea alunecă spre fantastic în final. Ideea este că arhitectul Emil Popescu, proiectant de fabrici de ulei  îşi cumpără din economiile lui şi ale soţiei Elena o Dacie de culoarea crem. În loc să înveţe să o conducă el devine un maniac al claxonului. Cumpără finalmente o orgă claxon cu care începe să compună melodii cu care îşi farmecă vecinii, apoi compoziţiile recreează întreaga muzică universală care uimeşte şi atrage pe toţi. Finalul este fulminant, muzica lui devine galactică şi înlocuieşte întreaga galaxie.

Interesant şi obositor la lectură Mircea Cărtărescu!

Când ţii cu ruşii!

Niciodată nu poţi să ţii cu ruşii! 

Ei sunt duşmanii noştri tradiţionali, oriunde, inclusiv în sport!

Îmi amintesc un meci senzaţional de handbal masculin la Olimpiada de la Moscova când ai noştri au revenit miraculos şi au învins URSS. Tot acolo Nadia Comăneci a fost furată ca o rusoaică să câştige titlul olimpic.

Ar fi o blasfemie să ţii cu ruşii!

Ei bine, sunt situaţii când se întâmplă minunea asta!

Mă uit acum la finala feminină de tenis de la Roland Garros dintre Serena Williams şi Maria Şarapova (fiind în chirilică o scriu în transcriere românească, nu internaţională).

Şarapova este o femei frumoasă, blondă, înaltă are 1,88 mm! Este o adevărată zână! 

Pe partea cealaltă o mulatră, negresă, aproape bărbat, îndesată, atletică, urâtă ca iadul! Este Serena!

Normal că atunci ţii cu frumoasa, cu toate că negresa este diabolic de bună la tenis!

Nici nu mă interesează cine o să câştige!

Dar ţin cu frumoasa blondă, chiar dacă, întâmplător este rusoaică!

Concert Sabin Păutza la Filarmonica Piteşti

Astă seară am avut plăcerea să-l revedem pe muzicianul Sabin Păutza la pupitrul orchestrei Filarmonicii Piteşti. Ocazia a fost aniversarea compozitorului şi dirijorului Sabin Păutza cu ocazia împlinirii a 70 de ani de viaţă şi 50 de ani de carieră muzicală.

În pauză l-am întrebat pe domnul Păutza dacă a  avut colaborări cu corul Song. Memoria nu m-a înşelat, într-adevăr, compozitorul Păutza a făcut aranjamente muzicale pentru Song, iar regretatul Ioan Luchian Mihalea i-a fost ca un  fiu!

Programul pe care l-am audiat a aparţinut în exclusivitate compozitorul Sabin Păutza. 

Concertul s-a deschis cu un Diviertimento nr 2. pentru orchestră. Această piesă muzicală este un omagiu adus contribuţiei muzicale americane. Sunt melodii inspirate din celebru Ragtime de la început de secol XX, apoi o Bossa Nova din Brazilia, Charleston, Tangoul argentinian şi în final Fiesta şi samba braziliană.

A urmat apoi Concertul pentru flaut şi orchestră unde  a fost solistul Cătălin Opriţoiu, mestru şi în anger management, la un incident dinainte de concert.   Acest concert are în final certe influenţe populare româneşti.

În final Sabin Păutza ne-a oferit Simfonieta, o lucrare cu certe influenţe din Gershwin şi Leonard Bernstein.

A fost un concert reuşit!

Hai Steaua!

M-am bucurat că Petrolul a câştigat Cupa României! Dar iată că echipa cea mai populară din România de  azi, Steaua are probleme din cauza patronului.

Nu vreau să-l deplâng pe Becali, matrapazlâcurile trebuie pedepsite, dar sentimentul meu de fair play îmi spune că echipa de fotbal Steaua nu merită să sufere pentru  ticăloşiile patronului. În afacerea Valiza nu s-a reuşit mituirea, Steaua nu a avut niciun folos!

Steaua, în acest sezon a câştigat pe teren toate meciurile sau le-a pierdut, unul cu cântec pentru salvarea echipei lui Hagi.  Ar fi o mare nedreptate ca în Champions League să ajungă Pandurii. L-am detestat pe Becali care s-a folosit de Steaua ca să ajungă foarte popular, mă lamentam împreună cu suporterii stelişti pentru că Steaua ajunsese pe mâinile lui Becali. Vechile mele resentimente pe această echipă se resuscitaseră. Am prieteni buni care sunt stelişti şi toţi erau nefericiţi că Steaua este în proprietatea lui Jiji.

Jiji şi-a făcut-o singur, are gura mare este autorul unor mari imbecilităţi orale debitate pe la multe televiziuni interesate de rating. Se vede că nici efuziunile lui ortodoxe nu i-au folosit, nici actele de filantropie, reale şi dezinteresate!

Asta nu mă împiedică să spun:

Hai Steaua!

Justiţia care trebuia să se exprime a făcut-o abia acum şi în mod clar obedient. Cred că marea problemă a României de azi este Justiţia, o procuratură care parcă a ajuns precum securitatea şi judecători prea puţin preocupaţi să facă justiţie şi nici măcar dreptate, în timp ce alţi ticăloşi corupţi şi hoţi aleargă fericiţi, când ar trebui să înfunde puşcăria.

Citesc la Dilema veche şi vreo trei-patru articole răbufnesc de nervi la adresa României noastre, cea care ne înconjoară, cea de toate zilele. Toată lumea admiră lumea aşezată de dincolo şi observă cu năduf contradicţiile şi contrastele societăţii noastre.

Însă cum spune şi Vintilă Mihăilescu nu pot decât să exclam: aici m-am născut, aici mi-a soarta! 

Nu dau pe nimic aşezat harababura românească! 

Hai Petrolu'!

Împins şi somat de diverşi prieteni, Doru Marcu, Florin Copoiu, iată că dedic un comentariu şi acestui eveniment, câştigarea Cupei României.

De pe la 6-7 ani am auzit de Petrolul, echipa de fotbal locală. Am fost şi la stadion adus de cineva, nu-mi mai amintesc! Tocmai în vremea aia apăruse o garnitură foarte talentată de fotbalişti în frunte cu fraţii Dridea (Mircea şi Virgil) şi au câştigat de două ori titlul în 57 şi 58. Şi apoi ultima oară în 1966!

Ca petrolist adevărat uram din suflet pe Dinamo al miliţiano-securiştilor şi pe Steaua (CCA). Îmi aduc aminte de un meci legendar, de prin începutul anilor '60, câştigat de petrolişti la Bucureşti contra lui CCA cu 6-4! 

Adversarii noştri cei mai mari erau cei de la Rapid, pe ăştia nu-i uram că erau cu chefereul! 

Regretabil că azi nemernicii ăştia de Mircea Sandu şi mai ales Mitică Dragomir au reuşit să distrugă cele mai populare echipe care concurau capitala: U Craiova, Poli Timişoara, Rapid şi se joacă cu echipe ruralo-săteşti sau din oraşe fără spectatori!

Am stat să intru la meciuri pe gratis, în toată copilăria, am reuşit totuşi să văd toate meciurile de acasă ale Petrolului din 1965-1966. Am văzut şi meciul cu Rapidul, care ne-a făcut campioni, când Dridea doi a dat gol din corner cu 11 rapidişti apărători.

La televizor am văzut şi miticul Petrolul Liverpool 3-1, rezultat viciat de arbitru, trebuia să mai dăm un gol să-i eliminăm.

Suporterii erau simpatici şi haioşi şi-i miştocăreau pe fotbalişti, nu ca azi. Erau celebre catrenele lui Mircea Ionescu-Quintus din program, îl ştiu pe fiul său Răzvan, emigrat în Germania! Şi m-am bucurat când a devenit preşedintele PNL pentru că i-a unificat pe liberali.

Azi mi-e ruşine de ploieştenii care au sărit să-l bată pe un  fotbalist stelist sau ruşinea cu Bornescu care l-a muşcat pe medieşean. 

Dar mă bucur că suntem câştigătorii Cupei! 

Avem o echipă mai neagră decât naţionala Franţei, aşa ne stă bine, doar suntem magnaţii petrolului şi la noi joacă africani şi magrebieni!

Dar tot Petrolul se numeşte şi sper să ne mai bucure, pentru că la fotbal sunt iremediabil un provincial.

Hai Petroluuuu'!

Grigri de Grigore Ghica - Memoriile unui prinţ

Am avut ocazia să citesc o carte savuroasă despre România de până la venirea comuniştilor. Se numeşte Grigri şi a apărut în Editura Fundaţiei Culturale Române în 1998. Cărţile, pe acea vreme erau foarte prost legate şi cartea este o varză, am încercat să o lipesc cu scotch. Am găsit-o întâmplător la Biblioteca publică şi din acest motiv se afla în halul ăsta. Din păcate bibliotecile publice au puţini bani nu-şi permit repararea cărţilor şi multe cărţi de istoriem care mă interesează, pur şi simplu nu au fost achiziţionate!  

Dar să revin la carte! Este povestea scrisă de autorul Grigore Ghica, coborâtor din voivodul martir Grigore Ghica în timpul căruia Bucovina a fost cedată Imperiului Habsburgic, care i-a provocat şi supliciul mortal domnitorului. Ghiculeştii vin dinspre Albania  şi în genere au avut o presă bună între fanarioţi. Prinţul Grigore Ghica este din această ramură moldoveană. 

Acum am auzit şi comentariul lui Neagu Djuvara despre aceşti prinţi. Toţi descendenţii de voivozi ai ţărilor române îşi spun prinţ de la turcescul beizadea - fiu de domn. După 1858 când Alexandru Ioan Cuza desfiinţează rangurile boiereşti, şi aceste titluri aveau doar o semnificaţie fără consecinţe. 

Prinţul Valentin Bibescu este apostrofat de un ziarist că singurul îndrituit să poarte titlul de prinţ în România este prinţul moştenitor Mihai, fiul lui Carol al II-lea.  

Ca în toate ţările republicane titlurile nobiliare servesc pentru a marca o descendenţă aristocratică, utilă în anumite împrejurări. Aici se comit şi abuzuri şi tot felul de indivizi îşi arogă  aceste titulaturi. Inclusiv prinţese Brianna, descendentă din Ecaterina Caragea, este foarte mefient privită de un descendent de boieri autentic, pe linie feminină, precum Neagu Djuvara. 

Este interesant că cele două regate vecină principatelor române, cel maghiar şi cel polonez nu acordau ranguri nobiliare. Cum în ţările române erau boierii, aşa erau în Regatul Maghiar grofii şi în Regatul Polonez magnaţii.  Ungurii, polonezii şi chiar românii au primit titluri nobiliare de la Imperiul Habsburgic. La fel s-a întâmplat şi cu nobilii italieni cu titluri de la Sfântul Imperiu Romano-German. Doar Imperiul, Regatele Angliei, Franţei şi Spaniei dădeau aceste titluri feudale şi apoi şi Imperiul Ţarist. Singurele titluri nobiliare valabile azi le dă în Europa monarhia britanică. 

Grigore Ghica s-a născut exact la 1900 şi memoriile sunt redactate între 1965 şi 1972. Grigore Ghica a părăsit România în 1943, a ajuns prin Brazilia şi s-a retras prin Europa la bătrâneţe.

Prinţul Grigore Ghica era fiul lui Eduard Ghica, care a fost printre altele deputat liberal, prefect de Vaslui şi Directorul Siguranţei Statului după 1918. Unchiul lui, Albert Ghica avea fumuri regale de monarh al Albaniei.

Moşiile părinteşti se aflau la Măcreşti şi Ţibana în Vaslui, fiind vecin cu Ţibăneştiul şefului conservatorilor şi junimiştilor, Petre P. Carp.

A dus o copilărie aristocratică crescând cu tenis, croquet, călărie, vânătoare.   L-a prins Războiul cel Mare de Reîntregire  în adolescenţă, şi a lucrat la spitalul din Vaslui ca brancardier şi asistent medical, având cunoştinţe dobândite în cercetăşie. Nu şi-a neglijat studiile liceale şi a dat examenul de bacalaureat în 1918. Face apoi şcoala militară la artilerie, după care pleacă la studii la Paris. Aici începe la insistenţele tatălui studii de chimie, fiind însoţit de soţia, Anişoara Poenaru Bordea, fiica primului ofiţer căzut la eliberarea Ardealului în 1916. Renunţă şi pleacă la Bruxelles să facă studii de agricultură. Se reîntoarce în patrie să facă studii de drept, pe care le finalizează la Iaşi unde ajunge asistent la Drept Roman. După un divorţ de Anişoara, un nou mariaj ratat se căsătoreşte cu Jane Ratiano, fiica unui farmacist ieşean cu care are şi o fiică. 

Ca toată boierimea românească se înrudea cu marile figuri politice din  perioada interbelică. Este un fapt că aceşti aristocraţi ocupau poziţii mai ales în diplomaţia românească, dat fiind cunoaşterea perfectă a limbilor străine, educaţia şi buna creştere.

Datorită relaţiilor din lumea bună reuşeşte să ocupe poziţia de avocat la Banca Naţională care-i oferă un salariu foarte bun şi posibilităţi suplimentare de deplasare şi locuinţă. Grigore Ghica s-a dovedit şi un bun administrator de moşie. Aduce din Italia un inginer agronom şi un tractor Alfa Romeo. Renunţă  apoi şi vinde moşia moldoveană, care fusese micşorată de reforma agrară din 1921 şi cumpără o moşie în Bărăgan, unde dublează recoltele faţă de Moldova. În timpul războiului al doilea mondial pune bazele unei fabrici de săpun care îl vinde integral statului pentru armată. Face afaceri cu Italia, reprezintă statul român în Italia, unde rămâne când simte că Germania pierde războiul, de unde, în 1943, după lovitura de stat a lui Badoglio, care-l răstoarnă pe Mussolini pleacă în Elveţia. 

Cartea este plină de relatări privind viaţa la moşie, de vânători fabuloase, care-ţi relevă bogăţia vânatului din România., mesele îmbelşugate, Ghica era un gourmet, sau mai bine zis mâncău, care făcea frecvent cure de slăbire. 

Grigore Ghica se cunoştea şi cu literaţii vremii, era prieten cu Sadoveanu, Teodoreanu, cu care era rudă prin alianţă şi alţi scriitori. Pe Sadoveanu îl bagă în Loja Masonică de Rit Scoţian a lui Pangal, dar se plânge că el n-a profitat cum a profitat de exemplul Sadoveanu.

Sunt şi paginile aventurilor erotice, multe şi variate, cu aristocrate, dar şi cu demimonde şi prostituate. 

Am aflat şi nişte lucruri interesante!

Astfel, povesteşte Ghica de spre lipoveanul Moruzov, agentul tatălui său, care face carieră prinzând agenţii bolşevici. Avea avantajul cunoaşterii limbilor slave, ştia rusă, ucraineană, bulgară şi era devotat României, ajungând Sef al Siguranţei Statului. A fost ucis de legionari, probabil că ştia prea multe despre ei, cine fusese turnător, etc.  Familia Ghica beneficia de aprecierea lui Moruzov, primind periodic sturioni şi icre negre!

Ghica povesteşte că inginerul agronom italian era nelămurit de ce românul şi când îl admiră pe cineva îl înjură cu: e dat în pizda mă-sii! Şi ne spune că marele Caragiale are o simpatică explicaţie pentru înjurătura naţională. Când este admirativă, românul ar vrea să facă cu mama subiectului unul care să-i semene! Când este la năduf, te trimite românul în mă-ta să nu mai ieşi de acolo!

O carte simpatică şi interesantă care ar merita reeditată!