Uitându-mă prin reviste

Iată că blogul meu şi-a dovedit utilitatea, soţia mea a citit postarea The Girl on the Train şi i-a plăcut aşa de mult cartea că m-a rugat să o caut să văd dacă este tradusă. Eu am crezut că nu este, m-am înşelat!

A fost tradusă la editura TREI sub numele Fata din Tren de Paula Hawkins. Şi am cumpărat-o azi, imediat! Pot să-mi fac vânt cu laptopul că sunt un bun recenzor de cărţi hahaha....Oricum recomand carte a să fie citită, cică deja au citit-o cel puţin 1,3 - 1,4 milioane de americani au citit-o.

Şi acum mă întorc la reviste.

Am citit în România Literară o rememorare a marii traducătoare care a fost Antoaneta Ralian. Şi aici relatarea unei călătorii în Irlanda mi-a trezit nostalgii. Am trecut astă vară şi eu prin Dublin, dar mult pre repede, obiectivul cel mai important vizitat a fost fabrica Guiness de bere! Şi apoi o fugă prin  Dublin care nu mi-a lăsat amintiri pregnante. 

Dar oare ce amintiri îţi lasă o excursie cu autocarul de 20 de zile prin Europa Centrală şi de Vest şi apoi în Insulele Britanice?

Regret că am ratat vizita la Rijksmuseum, şi am bănănăit prin Amsterdam aiurea de m-a certat că am mers aiurea. Dar oare ce întâlniri interesante (vezi Dilema veche!) am avut în această excursie şi ce locuri mi-au rămas pregnant în memorie?

Cred că cel mai frumos moment s-a petrecut la Oxford. Eram martorii sărbătoririi absolvirii studiilor şi şiruri de studenţi, conduşi de profesori mergeau spre sala de festivităţi să se bucure - Gaudeamus igitur!

Am văzut atunci tineri frumoşi pentru că străluceau prin inteligenţă! A fost un moment deosebit magnific.

Ce mai reţin? 

Incredibilul verde al pajiştilor de lângă Causeway, lângă celebra distilerie Bushmills din vârful de nord vest al Irlandei.

Şi apoi îmi mai amintesc magnificele peisaje montane din Highlands-ul scoţian cu magnifice lacuri şi pâraie prin care curge cel mai serios ingredient al whisky-ului, apa de munte!

Răsfoind primul număr al României literare am remarcat că Nicolae Manolescu a revenit la îndeletnicirea care l-a făcut faimos, acea de cronicar literar. Manolescu se află într-o polemică cam războinică cu toată generaţia de scriitori tineri, apăruţi după 90, care îl contestă pe el şi pe toţi congenerii lui. Şi acest număr este plin de replici. Inclusiv Alex Ştefănescu care îi contestă valoarea lui Radu Aldulescu. Acesta locuia într-un imobil al Uniunii Scriitorilor şi a trebuit să plece pentru că US nu mai putea plăti chiria şi utilităţile. A ieşit un scandal mediatic, s-a rezolvat cu ajutorul primăriei şi acum Aldulescu are unde sta! Eu i-am citit, din curiozitate, romanul lui Aldulescu, Proorocii Ierusalimului. Romanul explorează marginalii şi infractorii  şi are aerul unui reportaj senzaţionalist dintr-un tabloid.

Acum eu nu pot emite opinii foarte solide şi experte despre calitatea scrisului lui Aldulescu, dar cred că adevărul este la mijloc.

Vorbind de tinerii scriitori de după 1989, nu am avut încă nicio revelaţie. Singurii scriitori importanţi apăruţi după Revoluţie rămân Horia Roman Patapievici în eseu şi romancierul Varujan Vosganian cu Cartea Şoaptelor. Am citit versuri fără nicio valoare de scriitori promovaţi inclusiv de ICR, condus de HRP, aşa că mai aştept scriitorii care să mă facă să îi caut în librării.

Probabil că cel mai incitant articol citit în ultimul timp este de pe contributors.ro şi aparţine lingvistului de origine maghiară Szilagy N. Sandor aici.

Articolul lui Szilagy sau Sandor este reconfortant! Vi-l recomand, d'aia l-am făcut link. 

El se vrea o replică la articolul lui Lucian Boia privind problema "ca şi".

El spune că aceasta este deja o realitate, de care se fac vinovaţi profesorii de limba română care suferă de "kakafonie" nu de cacofonie. Pentru că o cacofonie evidentă este cea a jurnalistului CTP, care zicea" eu ca gazetar" care sună cacofonic, nu cacafonic, cum ne-au înnebunit cei ce folosesc "ca şi" când nu-i nevoie. Sunt de acord cu unul din comentatorii de pe forum că această exprimare îşi are origine ardeleană. L-am auzit cu oroare şi pe Andrei Marga că o foloseşte.  Şi eu constat cu regret că această formă va deveni normă, şi nu o voi folosi!

Însă cea mai interesantă parte a eseului este cea privind mentalitatea ungurilor versus români. Şi face o observaţie foarte interesantă. Ungurii sărbătoresc mai ales marile lor catastrofe istorice: înfrângerea de la Mohacs în faţa otomanilor în 1526, execuţia celor 13 generali maghiari de către austrieci în 1849, sau Trianonul. Apropo’ nici nu amintesc ungurii de austrieci la comemorarea din1849, căci din 1867 Imperiul central european a devenit dualist, Austro-Ungaria! În schimb noi românii am reuşit şi cu contribuţia lui Ceauşescu să ne făurim o istorie glorioasă şi acum nu facem decât să oftăm, că am ajuns o ţară de căcat! Obiceiul este vechi, inclusiv Eminescu exulta istoria noastră magnifică, în Scrisoarea a III-a a lui Mircea cel Bătrân, valah, nu moldovean comparată cu realitatea abjectă contemporană lui, în care România făcea cei mai importanţi paşi spre modernizare. Că tot vorbirăm de Eminescu, românii trebuie să fie în veci recunoscători lui Iosif Vulcan că i-a schimbat numele. Cum ar fi sunat ca poetul naţional să se numească Mihai Eminovici!!!!! Aşa că apare absolut cretină iniţiativa lui Funar Ghiury (nume unguresc) ca poetul naţional al ungurilor să poarte în Cluj numele schimbat în Alexandar Petrovici – origine sârba, în loc de Petofi Sandor!!!!!

Şi aşa concetăţeanul nostru Szilagy Sandor ne spune că noi românii nu avem nici o încredere în viitor. Excelentă şi superbă invitaţie la optimism o face domnul Sandor.  

Culmea, când România se înscrie acum pe cea mai fericită direcţie din istoria noastră de 2000 de ani, de pe vremea apostolului Andrei care ne-a creştinat!

Câtă diferenţă la acest maghiar în comparaţie cu idioţenia de la Sfântul Gheorghe de la meciul de baschet unde organizatorii doreau solemnitate la imnul secuiesc!

Suntem în cea mai bună perioadă istorică a noastră şi ar trebui să fim mai optimişti!