Ieri a fost prima zi
din an 1 ianuarie 2016. Şi am dedicat-o în primul rând filmului.
Dimineaţa am văzut
ultimul film al lui Woody Allen, The
Irrational Man. Este în nota acestui interesant regizor american. Dilemele
unui profesor de filosofie ajuns la un colegiu de pe Coasta de Est care este în
criză de inspiraţie. Profesorul le rezolvă angajându-se în comiterea crimei
perfecte, care îi redeşteaptă libidoul, fiind combinat cu o profesoară şi cu o
studentă. Dar o crimă conduce la alta şi aşa profesorul urmează drumul
iraţional al crimei.
Apoi am încercat să
văd ce este pe la televizor. Doar programe răsuflate de Revelion, cu pseudo
muzică populară şi cu tipi dansând nişte hore scrâşnite care au trezit şi până
şi revolta unei doamne expertă în acest tip de şuşe, aflată în companie cu alte
experte de gen. Într-adevăr lipseau scheciurile cu Caragiu şi alţi comici
celebri ai micului ecran românesc pe care-i mai vezi în seria BD.
După plimbarea prin
Trivale am ajuns taman când se încheiase Concertul de Anul Nou de la Viena
căruia îi făcea reclamă Mircea din Germania. Dar am noroc şi acum când vă scriu
marţi dimineaţa pe 2 ianuarie îl pot revedea în reluare!
Am căutat prin
programe şi la un post de filme tocmai se termina un film alb negru cu Silvana
Mangano, diva italiană a anilor 50-60, filmul este din 1965. Dar gala filmelor
vechi a continuat la TVR1cu un film de la începutul anilor 60 cu Fernandel şi
Bourvil. Şi mi-am amintit cu nostalgie de copilăria ploieşteană. Fernandel era
unul din idolii anilor 50 al filmelor al negru pe care le vedeam la cele trei
cinematografe din centrul Ploieştiului, Tineretului, cel mai vechi, la Progresul
şi la Popular. La începutul anilor 60 s-au construit încă două săli
Cinemascopul şi Muncitoresc. Erau cinematografe cu ecran lat unde rulau
superproducţiile istorice care ajungeau la noi sau westernurile, gen apărut cam
prin 1962-63. Îmi amintesc cozile la cinema, bilete cu suprapreţ şi fascinaţia
generală a celor tineri şi bătrâni pentru cinemaul din vest, sătui cu toţii de
producţiile sovietice pline de poncifuri ideologice.
Probabil că cel mai mare
succes cinematografic a fost indianul Vagabondul.
Mărturisesc că nu l-am văzut, cred că era prin 56, încă nu puteam citi subtitlurile.
Am reluat seară
scormonelile prin internet şi am dat de o listă de filme cu Alain Delon. Şi
mi-am reamintit că nu văzusem La Piscine.
Este destul de ciudat cum acest film realizat de Jaques Deray nu a fost
distribuit pe ecranele româneşti. Pentru că nu avea nici chestiuni ideologice
care să-l facă inacceptabil pentru cenzorii români. De fapt de spre film
citisem pe larg în revista Cinema şi cred că ascultasem şi recenzii la Europa Liberă.
Copia filmului fusese
remasterizată şi imaginea filmului a fost foarte bună!
Este un film
psihologic cu câteva mari vedete indiscutabile ale cinematografului francez.
Să nu uităm că filmul
a fost inventat de Fraţii Lumiere în Franţa. Hollywood este până la urmă o
copie comercială de succes.
În primul rând
fascinaţia privirilor de oţel al lui Alain Delon aflat la maximul carierei.
Personajul său Jean Paul leneveşte pe marginea unei piscine aparţinând unei
superbe vile din Saint Tropez. Jean Paul este un scriitor ratat, eşuat în
publicitate. Alături de el se află superba Romy Schneider, în rolul Marianne, o
ziaristă de mare succes. Romy Schneider este iubita lui Jean Paul, de fapt ca
în realitate. Delon a declarat că iubirea vieţii lui a fost Romy
Schneider. Actriţa austriacă a devenit faimoasă prin rolul nefericitei Sissy,
împărăteasa Austro-Ungariei, soţia lui Franz Josef. Nici viaţa lui Romy nu a
fost mai fericită terminându-se brusc în 1981 la numai 43 de ani, printr-o
sinucidere determinată de o mare depresie.
Sunt scene între cei
doi de un mare erotism foarte naturale, datorate şi relaţiei lor din realitate.
În vila care este
împrumutată de la prieteni plecaţi în străinătate soseşte Harry, un prosper
patron de case de discuri din Paris. Harry este interpretat de Maurice Ronet,
alt june prim al cinematografului francez, stins şi el devreme de pe urma unui
cancer la doar 55 de ani, în 1983. Harry se află la volanul unui Masserati de
ultimul tip, care nici azi nu pare anacronic şi este însoţit de Penelopa, fiica
lui de 18 ani dintr-o veche căsătorie. Penelopa este interpretată de alt
personaj de mare răsunet al vremii, este vorba de Jane Birkin. Jae Birkin avea
ceva peste 20 de ani şi faţa de fetiţă ingenuă pe acre a păstrat-o mult timp. Ea
era deja celebră ca actriţă în filmul cult al lui Antonioni, Blow Up. Dar mare ei
celebritate şi faimă o produsese interpretarea alături de iubitul ei francez
Serge Gainsbourg a melodiei Je T'aime, valsul care ne făcea pe
noi, tinerii finalului anilor 60 să ne îmbrăţişăm iubitele pe reveriile sonore
ale unuia din cele mai erotice melodii create vreodată. De fapt melodia este un
evergreen deşteptând sentimentele şi azi, iar pentru congeneri măcar nostalgia!
Din relaţia cu Gainsbourg a rezultat o foarte talentată actriţă, Charlotte
Gainsbourg,.
Revenind la film
Harry fusese iubitul anterior al lui Marianne şi chestiunea aceasta stârneşte
reacţii de gelozie lui Jean Paul. Harry aduce la vilă o cohortă de prieteni din
Saint Tropez şi începe un chef cu dans. Harry dansează insistent cu Marianne şi
asta îl enervează şi mai tare pe Jean Paul care se răzbună încurcându-se cu
Penelope, fiica lui.
După o seară de dans
şi băutură Harry se întoarce la vilă reuşind să-şi pocnească bolidul în poarta
vilei. Dă de Jean Paul care se apucase de băut, acesta trecând printr-o
îndelungată perioadă de abstinenţă. Harry care este beat, îi ia sticla lui Jean
Paul şi apoi începe să se certe cu acesta. Încearcă să-l lovească pe Jean Paul
şi pică în piscină. Jean Paul are un moment de nebunie şi-l îneacă pe Harry. Îl
dezbracă şi-l aruncă înapoi doar cu slipul pe el şi îi înlocuieşte hainele
cu altele curate. Aici este însă o neconcordanţă că pantofii pe care nu-i
înlocuieşte. În fine corpul înecatului este descoperit de Marianne, dar cercetările
jandarmeriei se opresc pentru că constată accidentul înecării lui Harry.
Finalmente Jean Paul care este în criză în relaţia cu Marianne îi mărturiseşte
omorul. Marianne nu recunoaşte nimic în faţa unui inspector mult prea curios
din Marsilia. Finalul este al reconcilierii dintre cei doi iubiţi.
Trebuie să recunosc
calitatea extraordinară a interpretării lui Delon, privirea lui penetrantă a
unui sfinx. Sunt scene în care Delon priveşte pe fereastră şi noi îl vede, doar
pe el nu şi ce se petrece dincolo de fereastra prin care priveşte şi asta
declanşează o şi mai mare curiozitate. Alt lucru remarcabil este eleganţa îmbrăcămintei
sale, cred că este cel mai reuşit fotomodel masculin care a existat
vreodată.
Vorbind despre
îmbrăcăminte apare şi îmbrăcat în bluejeans vechi şi decoloraţi cu tăietura
specific americană, clasică a acestor pantaloni care au devenit la modă
ulterior în varianta prespălată.
Un film bun pe care
regret că nu l-am văzut atunci în frumoasa perioadă a studenţiei mele, dar îmi
pare bine că l-am văzut acum!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu